(PUBLICAȚIA VESTEA, Mehadia, nr. 4 – aprilie-decembrie 2018)

Aşa cum am promis în numărul anterior, revenim continuând şirul amintirilor doamnei Ana FLEICHER. De această dată publicăm un fragment dintr-o povestire mai amplă, primită de curând la redacţie, purtând titlul: ,,Călătorie forţată spre necunoscut”. Aceasta reproduce, cu o incontestabilă autenticitate – certificată prin trăirea tragicei experienţe de către autor, o etapă a unei epoci dintre cele mai sumbre ale istoriei noastre relativ recente: edificarea și consolidarea societăţii socialiste (comuniste). Unul dintre episoadele triste ale ,,facerii” acestei epoci fiind deportarea în Bărăgan, condamnarea la inexistenţă în ,,închisoarea în aer liber din Bărăgan”, aşa cum a fost ea considerată de cei care au fost obligaţi de a o experimenta. Frapant, aceasta se declanşează unitar în cele trei judeţe, aflate în graniţa cu Jugoslavia: Timiş, Caraş Severin şi Mehedinţi, tocmai în ziua de Rusalii, la 18 iunie 1951- 12.791 de familii, 40.320 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane – destinaţia: câmpia stearpă a Bărăganului.
Constantin VLAICU


[…] Era o teroare în acei ani (1948, 1949, 1950, 1951, 1952, 1953) de neînchipuit. Părinţii noştri în special taţii, nu dormeau noaptea acasă, deoarece veşnic circulau zvonuri că ridică pe chiaburi şi-i duce în Siberia. Mai târziu ne-am dat seama că acele zvonuri erau aruncate de tovarăşii noştri în popor, anume că atunci când într-adevăr se va efectua ceva să nu crezi spunând că este tot un zvon. Şi de fapt aşa s-a şi întâmplat că ridicarea noastră de acasă şi începutul călătoriei mele […]
Noaptea de 18 iunie 1951 spre ziuă: zgomote în curte, zăngănit de arme, s-a trezit mama i se părea că visează. Apoi bătăi sinistre în uşa casei. Mama şi-a pus ceva pe spate şi a ieşit să vadă cine bate aşa puternic în uşă şi de ce. Nu-i venea să creadă : miliţieni şi soldaţi care au intrat în casă şi au început să controleze camerele. Ne-am trezit şi noi copiii. Tremuram toţi de frică, văzând comportamentul lor brutal. Au cerut mamei toate actele de identitate ale tuturor: buletine, certificate de naştere, de căsătorie, carnetul de şcoală al meu, etc. La întrebarea mamei pentru ce, i s-a răspuns
cu un ton răstit şi cu o înjurătură: – Dă actele femeie şi nu mai pune întrebări, dumnezeii tăi. Apoi întrebarea: – Unde este banditul de bărbatul tău? Mama a răspuns că a plecat de la noi că n-a mai suportat pedepsele, care i se aplică din cauza pământului nostru, că el este un om sărac. La asemenea răspuns i s-a dat crezare şi n-au mai chinuit-o săi stoarcă adevărul, căci cu grupul de soldaţi şi miliţieni era şi un tovarăş de la primărie
care a confirmat aceasta. De fapt tata, de când se auzea de ridicarea chiaburilor nu mai dormea noaptea acasă.
După ce mama le-a dat toate actele cerute, cu un ton răstit către ea, au dat următoarea dispoziţiune: Vă adunaţi tot din casă: paturi, scaune, masă, pături îmbrăcăminte, deci tot ce aveţi în gospodărie şi până la ora 12 (douăsprezece) să fiţi gata pentru a le încărca în căruţa voastră şi mai primiţi o căruţă şi cu toate aceste lucruri împreuna cu voi, la ora 12 veţi
părăsi curtea. La întrebarea mamei, şi unde să mergem? Pe un ton răstit, dur şi sec: – Ţi-am spus să nu mai pui întrebări! Ne sileşti să trecem la măsuri mai aspre pentru învăţare de minte. Treceţi la treabă şi fără plânsete şi văicăreli. Acest soldat rămâne cu voi să aibe grije să nu încercaţi să vă depărtaţi de el adică din raza lui vizuală că el ştie ce are de făcut. Într-adevăr, soldatul era cu arma la spate şi avea grije să nu ne îndepărtăm cumva de lângă el. Când cineva îndrăznea să ne strige la poartă, acea persoană era ameninţată cu arma să plece imediat de acolo. Nu vă închipuiţi ce frică aveam şi ce se petrecea în sufletul nostru în asemenea situaţie.
Tatăl, care dormise la neamuri, aflând ce se întâmplă cu noi acasă a venit să vadă ce este şi să fie alături de noi. După explicaţiile date şi ameninţări din partea soldatului, i s-a dat ordin să treacă la treabă, să pună mâna să împacheteze că
dacă la ora 12 nu suntem gata de plecare, va fi rău de noi. Nu se poate descrie starea psihică a unui om şi mai ales a unor copii, când sub ameninţarea armei îţi aduni tot ce ai în gospodărie şi să pleci; unde ?
Niciun răspuns din partea celor care te forţau să pleci, vâjâind cu arma asupra capului tău. S-a apropiat ora fatală 12, a sosit a doua căruţă, cu un cetăţean din sat, care
nu avea voie să scoată un cuvânt, pentru vreo întrebare sau părere la încărcat.
Fix la ora 12 a venit o comisie însoţită de miliţie care a inventariat ce mai rămăsese în curte, ne-au dat ceva bani pentru acestea, ne-au dat ordin să ne urcăm în căruţă, ne-au încuiat şi sigilat uşile şi în plânsete şi cu inimile sfâşiate am părăsit casa; de fapt eu leşinasem. Nici de la vecini n-am putut să ne luăm rămas bun măcar cu privirea deoarece nimeni nu avea voie să iese pe drum căci erau ameninţaţi cu arma.
Satul părea pustiu. Numai căruţele noastre, a celor ridicaţi, circulau pe drum şi fiecare familie însoţită de soldatul înarmat.
Toate căruţele au fost adunate într-un izlaz la ieşirea din comună. Era Duminica de Rusalii, 18 iunie 1951, o căldură de te sufocai, stăteam în căruţă în soare fără să avem voie să coborâm, să ne mai mişcăm.
Nu înţelegeam de ce ne-au oprit acolo în izlaz. Deci de la ora 12 şi până la ora 18 (6 după masă) nu ne-am mişcat. Numai cetăţenii cu căruţele ajutătoare aveau voie să se mişte în jurul convoiului. Noi eram obligaţi să nu facem niciun pas de lîngă căruţă. Soldatul înarmat avea grijă de aceasta. Frica, plânsul, tremurul mâinilor şi picioarelor, plus căldura de 38 de grade fără pic de umbră, făcuseră din noi nişte animale hăituite ce-şi aşteaptă sfârşitul,
care consideram că va fi destul de dur.
În sfârşit, la ora 6 după masă am pornit caravana. Toate căruţele înşirate pe şosea în pas agale şi soldaţii însoţitori pe marginea şoselei, toţi cu armele la spate. Era o imagine de nedescris: Soarele dădea spre asfinţit, singurul care arunca o rază mângâietoare pe obrazul nostru. Şoseaua plină de soldaţi şi presărată cu lacrimile noastre. Tot convoiul plângea înfundat, dar copiii mici care vedeau pe părinţii lor că plâng şi nu ştiau de ce, ei ţipau în gura mare, nu puteau fi stăpâniţi , cu toate că părinţii lor îi mângâiau în linişte. Era o privelişte îngrozitoare şi apăsătoare.
În sfârşit, după 5 Km de mers, deci înainte cu 2 km de comuna Scăpău, vecină cu comuna noastră, am fost opriţi într-un izlaz.
Cei 5 Km din comuna noastră Flămânda şi până aci, s-ar fi putut numi pe bun drept DRUMUL PLÂNSULUI fiind udat cu lacrimile noastre. Opriţi fiind în acest izlaz al Scăpăului, ni s-a dat ordin să descărcăm bagajele atât din căruţa noastră, cât şi din căruţa celui care ne-a adus din lucruri. Pe acesta l-au chemat separat şi nu ştiam ce i s-a spus
dar am văzut că s-a urcat în căruţa lui şi a plecat înapoi spre comună; aşa au făcut şi ceilalţi.
Pe noi cei pedepsiţi, ne-au aliniat căruţele în grup şi fără să ne spună ceva, am observat că ne înconjoară cu soldaţii însoţitori, plus miliţieni şi ofiţeri şi au instalat arme şi chiar mitraliere în jurul nostru. Nu ştiam ce vor să facă cu noi. Ne puneam întrebarea dacă nu cumva vor să ne termine aci. Mai ales că de vreo 2-3 ani se tot vorbea de Siberia şi în adunările populare mai bine zis proletare, printre alte lozinci ce se strigau, era şi lozinca: „de chiaburi şi de ciocoi să scăpăm ţara de ei, c-au supt sângele din noi.”
Ne-au dat ordin să nu ne mişcăm prea mult în jurul bagajului, să nu ne depărtăm de căruţă mai mult de un metru că pedeapsa va fi aspră şi să ne închipuim care. Aveam în noi sentimentul şi groaza celui pedepsit la moarte care îşi aşteaptă execuţia. Acela era judecat şi ştia pentru ce este pedepsit, dar noi nu ştiam dacă vom fi judecaţi sau executaţi şi pentru ce fapte.
S-a înserat bine. Linişte, în afară de câteva voci ale ofiţerilor care dădeau ordine soldaţilor din jurul nostru, şi câteva zăngănituri metalice ale armelor. Aşteptam şi puşcături, dar nimic. Eram ghemuiţi în căruţă, nu puteam închide ochii de frica ce se instalase în noi, cu toate că eram frânţi de oboseală.
Toată noaptea linişte, în afară de cântecul greierilor care cântau pare-se să ne consoleze şi prin cântec să ne transmită că nu suntem singuri şi că mai este cineva care este alături de noi şi care ne înţelege în acele clipe de groază. Într-adevăr cântec liniştitor şi îmbietor la odihnă şi meditaţie.
În sfârşit; se crăpa de ziuă, nu se întâmplase nimic. Soarele începuse să-şi ridice globul galben-roşiatic spre orizont. El ne trimitea câte o rază de mângâiere. Aceiaşi armată în jurul nostru. Eram buimăciţi şi speriaţi. Ne era foame, ne era sete.
Din mâncarea pregătită de mama la plecare, o parte se stricase din cauza căldurii de peste zi. Când am ieşit din curte ieri la ora 12 erau cred peste 38 de grade. Ceea ce nu se stricase, puţină pâine, puţin mălai copt în ţest, câteva ouă fierte şi slănina.
Am gustat fiecare câte puţin ca să ne mai rămână pentru o altă masă. Apa pe care o luase mama într-o „botă” (vas de lemn înfundat la ambele capete cu deschizătură, folosit pentru transportat apa), fiersese pe drum de căldură.
Totuşi, o mică bucurie în familie (dacă se poate spune aşa) când am zărit la circa 150 metri de grup, o fântână cu cumpănă. Aceasta era folosită de ţăranii din comuna Scăpău pentru ei şi animale la munca câmpului.
Pentru că şi caii începuseră să necheze de sete, fiecare familie (tatăl) avea voie să meargă cu caii la fântână să-i adape şi să aducă şi apă de băut pentru noi.
În jur de ora 9 dimineaţa, cetăţenii care ne transportaseră din bagaj şi care au plecat seara acasă, acum s-au prezentat toţi la ofiţerii care erau responsabili de noi şi referitor la ce le spusese seara şi acum dimineaţa, fără să discute cu noi ceva, ne-au luat caii şi căruţele şi au plecat înapoi
spre Flămânda.
A întrebat tata unde se duc cu ei, dar fără răspuns. Primiseră dispoziţie ce să facă şi unde să meargă, dar fără să vorbească cu noi ceva, deoarece îi aşteapta şi pe ei pedeapsa noastră.
Deci rămăsesem în izlazul comunei Scăpău, alături de grămada de lucruri, obiecte şi mobilă fără să ştim ce vor să facă cu noi.
Era luni, a doua zi de Rusalii. Soarele dimineţii trecuse spre amiază, ora 12, o căldură insuportabilă, fără un pic de
umbră. Stăteam pe bagaj şi aşteptam. Ce? Nu ştiam, nu aveam pe cine să întrebam şi nici curaj, deoarece numai privirile însoţitorilor noştri (miliţieni şi soldaţi) ne îngrozeau.[…]

Ana  FLEISCHER/ Offemburg, 2018
_____

Date biografice:
Ana Flescher (născ. Ciupagea) s-a născut în anul 1932, în comuna Flămânda (actual Jiana), judeţul Mehedinţi. A fost deportată, împreună cu familia, în Câmpia Bărăganului în perioada 1951-1956. A muncit la uzina Magheru din Topleţ, timp de 30 de ani, având domiciliul în Topleţ. În prezent, are vârsta de 92 ani și viețuiește în Germania, în localitatea Offemburg. Materialul ce conține aceste relatări,  nu a fost publicat niciodată în întregime, însă a fost donat pentru studiu la Arhivele Naționale.