Gheorghe ȚUNEA: Eroi pârvoveni în cele două războaie mondiale

30 noiembrie 202530 noiembrie 2025 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

În aceste zile de fervoare naţională se cuvine să ne amintim de eroii noştri pârvoveni, căzuţi în Primul Război Mondial, pentru realizarea visului secular al românilor, unirea tuturor principatelor româneşti, într-o singură patrie, România Mare !
Istoria neamului românesc s-a realizat prin cultură, prin fapte eroice, dar mai ales prin jertfa soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă. De aceea, datori suntem a ne aduce aminte de jertfelnicia lor, de cei care și-au vărsat sângele hrănind glia strămoşească, pentru ca noi să avem o patrie.
România Mare s-a înfăptuit cu jertfele tuturor românilor. Pentru realizarea acestui deziderat s-au jertfit peste 535.706 de români, din care aproape 500 numai din Craina Bănăţeană.
Din satul Pârvova au fost mobilizaţi pentru marele război 283 de oameni , 43 au căzut pe câmpul de luptă, 20 au fost mutilaţi, iar numărul prizonierilor s-a ridicat la 60 de oameni. Amintim cu smerenie şi plecăciune numele eroilor căzuţi în Primul Război Mondial 1914-1918, din localitatea Pârvova: Canea Damian, Canea Isale, Canea Radu, Craia Ioţa, Craia Pavel, Gheorghescu Gheorghe, Gheorghescu Petru, Iocşa Vasile, Ionescu Ilie, Ionescu Matei, Ionescu Petru, Ionescu Petru, Megheleş Ion, Miulescu Ilie, Miulescu Iosif, Miulescu Isale, Miulescu Mihai, Miulescu Petru, Miulescu Petru, Năslău Ionică, Niţu Nicolae, Nicolicea Traian, Paidola Alimpe, Paidola Alimpe, Paidola Andrei, Paidola Grigore, Paidola Ion, Paidola Iosif, Paidola Marian, Paidola Mihai, Petrovici Franţ, Popescu Samailă, Ţunea Dumitru, Ţunea Ilia, Ţunea Ilie, Ţunea Nicolae, Ţunea Petru, Urecheatu Gheorghe.
La data de 24 noiembrie 1918 are loc constituirea Consiliului Naţional şi a Gărzii Naţionale Române precum şi depunerea jurământului de credinţă Marelui Sfat Naţional Român în comuna Pârvova. În acest act încheiat la acea dată scria următoarele:
Proces-verbal,
Luat în 24 noembrie, în comuna Pârvova, la adunarea românilor din această comună,
din incidentul(cu ocazia) constituirii în Consiliul Naţional Român şi Gardă Naţională.
,,Dl. părinte Eugeniu Călţun mulţămind oamenilor pentru participarea într-un număr aşa mare şi de frumos, şi arătând scopul întrunirii deschide adunarea.
Dl. locotenent Octavian Rădulescu clarifică situaţia de azi a românilor din Monarhie, de pe memorie, făcând atenţi pe oameni a se folosi înţelept de dreptul de libera dispoziţie (dreptul de autodeterminare). Pentru apărarea marilor interese ale românilor din comună propune, a se alege un Comitet Executiv.
Propunerea d-lui locotenent O. Rădulescu, se primeşte alegându-se de preşedinte dl. părinte Eugeniu Călţun, iar ca membrii în Comitet: Petru Ruscan, Alexă Canea, Teodor Miulescu, Mazim Ţunea, Ilie Călţun, Teodor Canea, Petru Nicolicea, Ion Georgescu, Nicolae Miulescu, Ion Jurchescu.
Dl. sublocotenent Isac Rădulescu, arătând necesitatea organizării unei garde locale, pentru asigurarea ordinei publice, propune Consiliului Naţional a se organiza în Gardă Naţională.
Se înfiinţează Garda Naţională în chipul următor: Pe lângă cei (scrişi) străjeri ce sunt în permanenţă, în fiecare zi mai fac serviciu trei inşi, rânduindu-se după numărul caselor.
Dl candidat de preot Iancu Călţun provoacă Consiliul, ca să fie la înălţimea chemării lui, în zilele acestea de glorie ale neamului românesc, delăturând orice motive, ură şi vrajbă personală, iar pentru a da un colorit sărbătoresc acestei zile, zile de sărbătoare, provoacă (convoacă) să pună jurământ Marelui Sfat Naţional al Românilor din Ungaria şi Transilvania.
Consiliul face jurământ cu mare entuziasm.
Ne mai fiind altele de pertractat(perfectat), se încheie şedinţa.
Semnează:
Iancu Călţun, notarul esmişilor (trimişilor) Consiliului Naţional din Caransebeş.
Eugeniu Călţun, preşedintele Consiliului comunei Pârvova;
Octavian Rădulescu, locotenent, trimisul Consiliului Naţional din Caransebeş;
Isac Rădulescu, sublocotenent, trimisul Consiliului Naţional din Caransebeş;
Despre situaţia din Pârvova la anul 1918 povesteşte directorul şcolii Iacob Berzanescu, în luna iulie 1934: ,,În acele vremuri locuitorii satului erau disperaţi de lunga durată a războiului, de prădăciunile armatei austro-ungare, care le a luat lâna, cânepa, fânul, cerealele, trăsurile, vitele, nici cele patru clopote de la biserică nu au scăpat de jecmăneala ungurească. Apoi, ca şi când nu ar fi fost destul cu batjocura, populaţia era tratată josnic, aruncându-le în faţă tot felul de epitete denigratoare, soldaţi de pe front erau aruncaţi în linia întâi, în locurile cele mai expuse unei morţi sigure. Odată cu terminarea războiului soldaţii pârvoveni s-au întors acasă, având cu ei armele ce le avuseră pe front. Soldaţi împreună cu populaţia indignată de purtarea ungurilor se revoltă împotriva jandarmilor unguri, împotriva notarului ungur Bagoly Bela, cât şi împotriva negustorului Zaharia Miulescu, numai intervenţia învăţătorului Berzanescu îi scapă de linşare pe reprezentanţii guvernului. Aşadar alipirea Banatului la patria mamă a fost pentru locuitorii comunei Pârvova o bucurie nedescrisă, o exaltare sufletească ce rezulta din realizarea idealului naţional”.
Nu puteam trece cu vederea eroi pârvoveni din Al Doilea Război Mondial, pur şi simplu era o blasfemie să nu-i enumerăm și să nu-i amintim în aceste rânduri. Iată numele acestor eroi: Babeu Ion, Canea Petru, Fuicu Ion, Gheorghescu Nicolae, Iliescu Pavel, Iliescu Pricop, Ionescu Nicolae, Iovănescu Mihai, Megheleş Ion, Miulescu Filip, Petrovici Pişta, Popescu Samailă, Străinescu Zaharia, Ţunea Nicolae.
Satul Pârvova a avut un reprezentant de seamă la marele act de la Alba Iulia, pe numele său Traian Călţun, din marea familie preoţească a Călţunilor. Acesta s-a născut în anul 1881, după terminarea Academiei de teologie din Caransebeş este hirotonit preot de către episcopul Nicolae Popea la 8 martie 1904, contrar voinţei sale (asemenea străbunicului său Ilia Călţun) pe seama parohiei Valea Mare, deoarece socrul său, Nestor Damşa avea mare trecere la Episcopia Caransebeşului. În 1910 se transferă la parohia Borlovenii-Noi, deoarece voia să fie mai aproape de satul de baştină Pârvova. A participat la marele act al Unirii de la Alba Iulia, fiind secretar al istoricului Ioan Sârbu din Rudăria. Numele lui trebuie dăltuit în istoria satului, pentru că dacă îl lăsăm pradă uitării, o să ne trezim că noi nu am avut nici un reprezentant la Alba Iulia, el fiind oarecum antamat de alte localităţi.
După ultimele cercetări, se pare că şi contabilul Constantin Călţun, participant şi el la marele act de la Alba Iulia, din partea Societăţii române de lectură din Caransebeş, are rădăcini în familia Călţun din Pârvova.
În amintirea eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale pentru apărarea patriei au fost construite două monumente ale eroilor. O cruce monument este așezată în centrul satului, frumos împrejmuită cu gard de fier forjat, fiind construită în anul 1992. Pe cele două faţete ale monumentului sunt înscrise numele tuturor eroilor căzuţi din satul Pârvova, iar celălalt monument se află în curtea bisericii şi este construit la iniţiativa directorului Iacob Trăilescu şi a preotului Ion Văluşescu, fiind ridicat în anul 1994.
La final, nu trebuie uitați nici eroii noștri pârvoveni înrolați în Regimentul de Granița nr. 13, ce au murit la Revoluția din 1848, pe frontul italian. O să-i amintim aici cu pioșenie, pentru ca locuitorii satului să nu-i uite nici pe ei, așa cum nu i-a uitat nici pe eroii din cele două războaie mondiale. Acești eroi sunt următorii: Iohann Iokșa-27 ani, Gavrilă Ionescu-22 ani, Pau Ionescu-29 ani, Dumitru Paidolla-24 ani, George Ionescu – 28 ani, Teodor Iokșa (Iocșa) – 22 ani și Anton Paidolla – 20 ani.
Iată ce ne spune marele Iorga despre marele act al Unirii: Unitatea naţională nu este un succes diplomatic, o izbândă militară, o cucerire a forţei, isprava unei cugetări individuale ori a unei acţiuni de grup, ci rezultatul firesc al unei stări de spirit permanente.
La mulți ani, România mea !

Gheorghe Țunea Pîrvovanu – membru UZPR

Constantin VLAICU: Nicolae Stoica de Hațeg – întâiul numismat român – o recuperare istorică necesară

30 noiembrie 202530 noiembrie 2025 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

Deși numismatica a fost numită adesea în trecut „hobby-ul regilor”, ea este, în realitate, una dintre cele mai importante „ferestre” prin care privim istoria. Oamenii colecționează monede încă din antichitate (împăratul roman Augustus fiind un cunoscut colecționar), însă termenul în sine, cu rigoarea pe care i-o atribuim astăzi, s-a cristalizat mult mai târziu.
Cuvântul „numismat” provine din latinescul numisma (monedă), care își trage originea din grecescul nomisma. Interesant este că rădăcina grecească merge și mai adânc, la nomos, care înseamnă „lege” sau „obicei”. Acest lucru ne indică faptul că, încă de la început, moneda nu era doar o bucată de metal, ci un obiect validat prin lege și convenție socială.
Termenul de „numismatică”, definit ca disciplină științifică, a început să fie folosit frecvent în Europa secolelor XVII-XVIII, odată cu Iluminismul, când studiul istoriei a devenit mai riguros. Totuși, „părintele” spiritual al numismaticii este considerat poetul renascentist Petrarca (sec. XIV), cel care folosea monedele romane pentru a ilustra istoria și portretele împăraților. În vocabularul uzual occidental, termenul de „numismat” (persoana care studiază, nu doar adună) a intrat în prima parte a secolului al XIX-lea (aprox. 1820-1830).
Este esențial să subliniem că a fi numismat înseamnă mult mai mult decât a fi un simplu colecționar. Esența termenului rezidă în studiu, cercetare și interpretare; din această perspectivă, numismatica este o veritabilă știință auxiliară a istoriei.

În istoriografia românească, titlul onorific de „prim numismat științific” îi este acordat, de regulă, lui Dimitrie A. Sturdza (1833–1914), supranumit „părintele numismaticii românești”. Inițial un colecționar pasionat, Sturdza a inițiat un vast proces de clasificare, rezultatele fiind publicate în lucrări de referință. Prima sa lucrare majoră a apărut în 1872, la Viena, în limba germană, oferind o privire de ansamblu asupra monedelor emise de Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVIII.
Alături de Sturdza, alți doi „giganți” au consolidat acest domeniu:
Mihail C. Șuțu (Sutzu) (1841–1933): Considerat primul numismat român cu recunoaștere internațională majoră, expert în monede antice și metrologie, și primul președinte activ al Societății Numismatice (înființată în 1903).
Constantin Moisil (1876–1958): Numit „părintele școlii românești de numismatică”, cel care a format generații de specialiști și a condus Cabinetul Numismatic al Academiei.

Deși istoricii consemnează cu fermitate aceste trei personalități drept pionieri, consider un act de dreptate istorică completarea acestui cerc prin menționarea lui Nicolae Stoica de Hațeg. Cronicarul bănățean trebuie privit ca un premergător al numismaticii noastre, poate chiar primul numismat în adevăratul sens al cuvântului, plasându-se cronologic înaintea preocupărilor științifice oficiale din Vechiul Regat.
O primă dovadă a activității sale apare chiar în însemnările sale din anul 1813:
„De mai mulți ani, începând îndeosebi cu 1813, când, din ordin, domnul de Jakabfy, vicecomite al Carașului, a venit la mine pentru a cumpăra 24 monede antice pentru noul Muzeu Național de la Pesta, le-am dăruit, ca iubitor de neam și patriot. Am devenit astfel cunoscut prin ziare ca numismat…”
Deși termenul de „numismat” putea părea pretențios pentru acea epocă, activitatea lui Stoica de Hațeg întrunește toate criteriile științifice. El nu a fost un simplu „căutător de comori”, ci un cercetător care a folosit monedele ca izvoare istorice.
În Cronica Mehadiei, găsim date amănunțite despre bogata sa colecție (Secțiunea I, paragraful IV). Mai mult, există un document crucial: un catalog din 12-14 martie 1831, alcătuit de cronicar în limba germană și trimis, alături de o scrisoare, mitropolitului din Carlovăț. Acest catalog cuprindea 129 de tipuri de monede: grecești, macedonene, geto-dace, romane republicane și imperiale, bizantine și medievale. (cf. Damaschin Mioc și Costin Feneșan, în ,,Scrieri: Nicolae Stoica de Hațeg„, scrisoarea și catalogul fiind traduse de către cei doi importanți istorici români).
O dovadă indubitabilă a valorii științifice a colecției ne este oferită de istoricul Damaschin Bojincă, în urma vizitei sale la Mehadia din anul 1830. Impresionat de ceea ce a văzut, Bojincă nota: „Asămine ban am văzut între altele pe care este scris «Roma Condita»… Această monetă și altele foarte multe romanești se află și le-am văzut la anul 1830 în vestita numismatică romană a domnului protopresviter din Mehadia, Nicolae Stoica de Hațeg. Acest vrednic și pentru nația sa foarte zelos bărbat s-au sîrguit din tinerețele sale a aduna banii vechi… Pe lîngă marele număr de monete vechi românești, grecești, încă de la Filip și Alexandru Machedon, au adunat acest preacinstit bărbat și o mulțime de monumenturi, adecă inscripții de pe table de morminturi…”
(Damaschin T. Bojincă, Anticile Romanilor, Buda, 1832)
Argumentului cel mai solid în a-l identifica pe Nicolae Stoica de Hațeg ca un veritabil numismat, este elementul cheie care validează statutul său științific și anume: interpretarea. Nicolae Stoica de Hațeg nu doar a adunat monedele, ci le-a „făcut să vorbească”: a folosit monedele romane descoperite în castrul Ad Mediam (Praetorium), și la Băile Herculane, pentru a stabili cronologia stăpânirii romane în zonă.
Remarcabil este că Nicolae Stoica de Hațeg a dat dovadă de cunoștințe de iconografie identificând corect efigiile împăraților (de la Traian și Hadrian până la ultimii împărați romani), demonstrând o cultură solidă.
Pe plan local, Stoica de Hațeg a acționat ca o „instituție”, inițiativele sale având capacitatea de a ocroti patrimoniul istoric local. Cumpărând monedele găsite de localnici, nu pentru îmbogățire, ci pentru a le salva de la topire sau înstrăinare, casa sa parohială a devenit, practic, un muzeu privat, unde demonstra vizitatorilor străini vechimea și continuitatea elementului românesc/latin în Banat.
Faptul că a trimis piese valoroase către Cabinetul Numismatic Imperial din Viena – și că acestea au fost acceptate – dovedește că avea discernământ științific, știind să deosebească piesele comune de cele rare. Până la el, interesul pentru monede în Țările Române fusese mai degrabă o curiozitate nobiliară sporadică. La Stoica de Hațeg vedem, în schimb, o preocupare sistematică. El a transformat moneda din „ban vechi” în „argument istoric”.

În lumina tuturor acestor evidențe, considerarea lui Nicolae Stoica de Hațeg drept primul numismat român nu este doar un act de patriotism local, ci o necesară ,,Restitutio Historica„. El merită așezat, dacă nu în fruntea listei, cel puțin în rândul părinților fondatori ai acestei discipline la noi, fiind cel care a demonstrat, cu rigoare și pasiune, că istoria unui neam poate fi citită și în metalul monedelor sale.

C. VLAICU/UZPR Caraș Severin

Bibliografie selectivă:
Iliescu, Octavian – „Dimitrie Alexandru Sturdza și numismatica românească”, în „Buletinul Societății Numismatice Române”, Academia Română, 1996.
Stoica de Hațeg, Nicolae – „Scrieri – Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”, ediție îngrijită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, Timișoara.
Bojincă, Damaschin T. – „Anticile Romanilor”, Buda, 1832-1833.
Resurse online: Wikipedia – Mihail C. Șuțu.

Pavel PANDURU: Prof. dr. Artur Silvestri şi premiile ARP

30 noiembrie 202530 noiembrie 2025 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

In Memoriam Artur Silvestri (19 martie 1953 – 30 noiembrie 2008)
Astăzi, 30 noiembrie 2025, se împlinesc 17 ani de când scriitorul, istoricul civilizațiilor și managerul cultural Artur Silvestri a trecut la cele veșnice.
A fost o personalitate complexă și enciclopedică, un om care a crezut cu tărie în forța „faptei” culturale. Ca fondator al Asociației Române pentru Patrimoniu și al numeroase proiecte editoriale, Artur Silvestri a militat neobosit pentru redescoperirea valorilor identitare, a istoriei „secrete” și a modelelor umane care au clădit România.
A lăsat în urmă nu doar cărți și studii de o erudiție rafinată, ci mai ales o viziune: aceea că patrimoniul nu este doar trecut, ci o resursă vitală pentru viitor.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

–––––––––

Prof. dr. Artur Silvestri şi premiile ARP

Vestea nominalizării pentru primirea Premiului de Excelenţă al Patrimoniului Naţional pentru anul 2006 am primit-o în februarie 2006, veste ce mi-a făcut o mare surpriză şi o deosebită plăcere.
După o corespondenţă de 2 ani cu regretatul prof. dr. Artur Silvestri, prin care arătam despre mine că mă preocupă istoria ţării, în general, şi a Banatului, în mod special, viaţa culturală, etnografia, folclorul şi tradiţia românească la graniţa dintre imperii, fără a căuta glorii deşarte, am creat pilde demne de urmat pentru tineri, din faptele de arme ale strămoşilor noştri, care şi-au lăsat oasele pe câmpurile de bătaie ale Europei, aducându-şi din plin contribuţia la realizarea marelui vis al românilor – România Mare.
Dorinţele mele de a căuta rădăcinile, izvoarele culturii la români, au coincis cu activitatea Asociaţiei Române de Patrimoniu imobiliar, istoric şi cultural, de sub auspiciile povăţuitorului nostru, dr. Artur Silvestri, de reîmprospătare a suflului spiritualităţii româneşti, al culturii noastre vechi, pentru a se păstra viu sentimentul de românism.
Pe lângă activitatea la catedră, am scris zeci de articole şi studii despre istoria locurilor, etnografie şi folclor, viaţa culturală a Banatului de Munte. De asemenea, am scris monografii ale unor localităţi şi personalităţi culturale, militare şi preoţi ..
Ca urmare a acestei activităţi pe tărâm cultural, cred că dr. Artur Silvestri şi ARP m-au nominalizat şi mi-au acordat Premiul de Excelenţă pe anul 2006 „pentru studiile şi volumele de istorie locală şi ca o recunoaştere publică a stăruinţei admirabile ce aţi arătat, pentru a se şti şi a se dezvolta ceea ce românii înfăptuiră în istoria lor presărată de sacrificii„. (Dr. Artur Silvestri)
Ziua de 17 martie, când a avut loc ceremonia de decernare a premiilor, mi-a produs o puternică emoţie; a fost ca un vis frumos. Am văzut acolo o agora, un for academic cu oameni providenţiali care au contribuit şi contribuie la zidirea culturii româneşti, cu un grandios laborator de teme. Când credeam că poporul român şi înfăptuirile sale sunt în pericol, a apărut îndemnul şi povaţa savantului enciclopedist Artur Silvestri, cu rol mesianic, şi am simţit că Dumnezeu ne-a trimis un povăţuitor şi un reazăm pentru a nu ne simţi singuri şi fără leac la boala pierderii identităţii. Geniul Domniei Sale se revărsa benefic asupra tuturor celor prezenţi, electrizând şi luminând inimile cu darul de a rupe rădăcinile răului şi a schimba în bine pe cei din jur. Am simţit atunci şi acolo duhul atâtor spirite luminate care vine de dincolo de vremi, spirite ce luminează prezentul, asigurând un viitor pentru români şi românism.
Premiul ARP a fost un dar divin, o încununare a muncii de zeci de ani printre oameni şi pentru oameni. A devenit un izvor pururea viu al cuvântului care zideşte, o încurajare, un îndemn spre faptă, talisman şi prilej de apreciere şi mândrie. În el se găseşte alinare şi călăuză pentru liniştea sufletului în zbaterile vremurilor, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi laureaţi pe care i-am cunoscut cu acel prilej.
Cărturarii premiaţi, adunaţi din toate colţurile lumii într-o „Românie tainică„, au contribuit şi contribuie la recuperarea adevăratelor valori naţionale şi au creat „Omul Mare” prin fapte, acţiuni, scrieri, ajutor pentru cei mulţi, dedicate binelui coletiv. Au fost şi sunt exemplu şi model de mare valoare morală pentru cei de azi şi pentru cei de mâine, fiind ieşiţi din înţelepciunea populară. În opera lor găsim esenţialitatea în simplitate ce exprimă sacrul. Ea ne este spre învăţătură, dar şi spre desfătare şi zidire, devenind altar al recunoştinţei în inimile contemporanilor şi urmaşilor. Operele exprimă duhul locurilor, subliniind rolul naturii şi al spaţiului românesc în definirea omului cu bună cuviinţă şi măsură, azi,, când o parte din pseudo-cărturari nu găsesc decât cuvinte de ocară şi denigrare la adresa poporului.
Întâlnirea cu Maestrul Artur Silvestri s-a făcut prin scris, fiind recomandat de către scriitorii N. D. Petniceanu, Ion Marin Almăjan şi Alexandru Nemoianu, însă întâlnirea directă a avut loc la ceremonia de premiere din 2006, când am întâlnit o personalitate ieşită din comun care mi-a schimbeat cursul vieţii, dându-mi încredere şi speranţă.
Activitatea dr. Artur Silvestri de mare om de cultură şi om al faptei a fost şi va fi un izvor de lumină, inspiraţie şi speranţă pentru a merge înainte, sfinţind timpul vieţii noastre.
Cărturarul patriot şi savantul cu activitate enciclopedică a fost şi va fi un real sprijin pentru datina străbună, pentru credinţa noastră milenară, devenind personalitatea de fundament pe care poporul român o are în aceste vremuri de aprige contestaţii, sensibilizând conştiinţa naţională în a se păstra şi respecta tradiţiile de cultură şi simţire românească, esenţiale pentru istoria noastră. Alături de alţi oameni mari, şi-a pus viaţa în slujba Sfintei Tradiţii a culturii româneşti, dându-i nemurire. Trăia în propria lui lume.
Rolul eminent ocupat în ultimele decenii în viaţa publică românească de Artur Silvestri, complexitatea fiinţei sale, enciclopedismul său, i-au atras preţuirea miilor de oameni adevăraţi. A fost una din acele prezenţe prin care spiritualitatea noastră şi-a dovedit vitalitatea, puterea de a învinge vicisitudinile vremurilor de azi, de a face ca valorile culturale şi umane să devină o permanenţă a vieţii noastre. Rolul pe care l-a avut Artur Silvestri pe acest tărâm a fost, de-a dreptul, ieşit din comun, ţinând seama de multitudinea prezenţei sale, preocupărilor sale, care nu a exclus nici o cale de comunicare, nici o categorie a publicului.
Dr. Artur Silvestri a fost un om de o mare delicateţe sufletească şi un spirit aristocrat, spirit practic şi histrionic. La el am întâlnit o risipă de iubire ce îi. detaşa de ceilalţi. Iubea munţii româneşti, unde este sacralitatea neamului românesc – lamura.
El a scris despre „o lume dintr-o altă lume, dintr-o altă dată„. Poate, cea mai bună caracterizare este o mărturisire a sa: ,,Eu nu am pasiuni, am datorii morale, Scriu cu pasiune, dar aceasta fiindcă am o datorie faţă de cultura ce m-a îngăduit în cuprinsul ei” – pildă urmată de toţi cei care l-au cunoscut şi iubit.
Mulţumim lui Dumnezeu că a rânduit să intre în viaţa noastră prin opere şi fapte personalitatea dr. Artur Silvestri şi ARP, devenind un far călăuzitor, trezindu-ne la realitate şi asigurându-ne că nu suntem singuri în idei şi speranţe.
Cu trudă şi migală, prof. dr. Artur Silvestri a creat Asociaţia Română pentru Patrimoniu pentru binele colectiv al românilor, o instituţie care reprezintă, în mod incontestabil, cel mai puternic simbol unificator de suflete curate şi cinstite, doritoare de a se pune în slujba culturii adevărate, instituţie care şi-a propus să recupereze valorile ignorate de politicieni şi cultumicii oficiali, devenind un impresionant izvor de cunoştinţe şi detalii semnificative pentru spiritualitatea şi scrisul românesc. ARP a devenit creuzetul stării de efervescenţă create de Artur Silvestri, menit să menţină unitatea poporului român şi să afirme vechimea şi identitatea românească în acest spaţiu. Sub conducerea dr. Artur Silvestri, ARP a reîmprospătat suflul spiritualităţii româneşti şi a culturii noastre vechi pentru a se păstra viu sentimentul de românism şi de unitate naţională în spaţiul mioritic al Carpaţilor. Are darul de a trezi la realitate poporul român prin păstrarea şi cultivarea tradiţiei creştine. Opera dr. Artur Silvestri şi a ARP este o construcţie culturală cu o altitudine valorică de anvergură, de natură sacerdotală.
Mentorul şi creatorul ARP a înfiinţat un număr mare de reviste on-line care au devenit un izvor de cunoştinţe pentru toţi iubitorii de cultură. De asemenea, în cadrul ARP, a fost creat grupul Intermundus Media în care dr. Artur Silvestri, un mecena al scrisului, a publicat tinere talente prin surse proprii, cât şi numeroase alte cărţi ale membrilor ARP. Cu generozitate şi efort, dr. Artur Silvestri şi ARP au donat cărţi pentru biblioteci din ţară şi străinătate, generozitate de care s-au bucurat şi şcolile din „Ţara Almăjului” (Caraş-Severin).
Prin revistele ARP se cultivă tradiţia vie în cultură, tradiţia morală, creând un ideal de care oamenii aveau nevoie. Au devenit coloană de lumină şi cultură a neamului românesc creştin şi ortodox.
Asociaţia Română pentru Patrimoniu, pilon a identităţii noastre româneşti, a creat o stare de spirit, devenind un nucleu de rezistenţă format din oameni cinstiţi, cu credinţă în Dumnezeu şi speranţă spre normalitate, după modelul mentorului – prof. dr. Artur Silvestri.

Profesor Pavel Panduru/ UZPR Caraș Severin

Început de Advent

30 noiembrie 202530 noiembrie 2025 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

În 30 noiembrie, credincioșii catolici de rit apusean (latin) intră în perioada numită Advent. În organizarea actuală a liturghiei romane, Adventul se plasează la începutul anului bisericesc. Anul liturgic începe cu prima duminică a Adventului, deoarece totul începe în Biserică cu venirea lui Cristos. Termenul latin „adventus” înseamnă „sosire” și semnifică o perioadă de pregătire dinaintea Crăciunului.
Cei care cunosc obiceiurile tradiționale ale catolicilor de rit apusean știu faptul că în această perioadă ei își pun în casă o coroniță din brad cu patru lumânări, de cele mai multe ori de culoare roșie. Cele patru lumânări reprezintă cele patru duminici de Advent. În fiecare duminică se aprinde câte o lumânare în plus, în așa fel încât, în ultima duminică, vor arde toate cele patru lumânări.
Acest obicei cu coronița de advent se regăsește și în multe case catolice din Banatul Montan.

Erwin Josef Ţigla