Un soare blând de toamnă montană scălda platoul din fața Bisericii Romano – Catolice „Neprihănita Zămislire” din Orșova, în așteptarea credincioșilor și a musafirilor din țară și străinătate, cu ocazia Zilelor Culturii Germane.
11 octombrie 2025, zi de sărbătoare pentru credincioșii catolici, un prilej de întâlnire culturală a etniei germane începând din zona Banatului până departe, în zona Sucevei.
În calitate de jurnalist, primisem invitația de a participa la acest eveniment cultural, în cadrul căruia Excelența Sa Josif Csaba Pal, Episcopul de Timișoara, a celebrat Sfânta Liturghie.
În programul cultural, mai multe echipe de dansatori, copii și seniori din Reșița, Bocșa, Timișoara, Caransebeș, Suceava, Bistrița, ne-au prezentat o suită de dansuri și port popular al etniei germane, alături de formații corale, care au reținut atenția spectatorilor până după-amiază târziu.
În interiorul bisericii a fost organizată o expoziție de artă, în cadrul căreia au expus numeroși artiști veniți din toată țara, dintre care îi amintesc pe: Puiu Busuioc, Viorica Ana Farkaș, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina și Gustav Hinka, Eleonora și Gabriel Hodut, Nik Potocean, Maria Tudor , Tatiana Tibru, Windy Bircu și Florin Cotarcea.
Dintre participanți, artiștii orșoveni Windy Bircu și Florin Cotarcea au atras atenția vizitatorilor. Cu această ocazie, cei doi artiști au lansat un album comun, cu operele lor reprezentative.
Tânăra Windy Bircu, cunoscută ca fiind fondatoarea noului curent suprarealist în pictură „Revelația Windy”, are în palmares peste 22 de apariții publice în care și-a expus picturile pe simezele unor mari expoziții din București, Luxemburg, Paris, New York, Barcelona, Londra, Berlin, Osaka, Orșova și Drobeta Tr. Severin.
Prof. dr. Armand Steriadi, un reputat critic de artă, menționa: „Construită pe principiul polifoniei vizuale, o pictură de acest gen vădește rigoare și persistență a lucrului cu materia. Cu cât este mai intensă, mai dinamică imaginea, cu atât crește și puterea mesajului. O astfel de creație oferă nu atât aburul vieții trăite cândva departe, cât nostalgia expresiei tinereții. Privită în ansamblu, ea reconstituie de fapt o îndelungată introspecție, un posibil îndemn la a reîncepe lungul drum al nașterii”.
Ca jurnalist și amator de artă vizuală, am precizat, într-un expozeu la vernisajul expoziției de pictură de la Orșova, că Wuidy Bircu, continuatoare a suprarealismului clasic, reușește să treacă mai departe, prin încercarea de a descoperi prin revelație, stări și imagini din afara realității, aducând o contribuție majoră la crearea unui nou curent în suprarealism. Introspecția ca proces de autoobservare și meditația, sunt pârghiile care o ajută pe tânăra artistă să-și exprime prin culoare și formă, prin linii și combinații grafice nu întotdeauna cu corespondențe reale, stări mentale sau fragmente ipotetice dintr-o imagine deformată de unde ale irealului.
Cel de-al doilea artist orșovean, Florin Cotarcea, un cunoscut grafician, pictor și sculptor, este artistul care a realizat, timp de 10 ani, monumentala statuie a lui Decebal din Cazanele Dunării.
Dr. George Vlaicu apreciază că „Florin Cotarcea a imortalizat în stâncă muntoasă, chipul nemuritor și impresionant al lui Decebal”. Referindu-se la tandemul creației celor doi artiști, afirma: „Cu aceeași atitudine critică sau vizionară, că dalta mânuită de acest sculptor, genial nu doar prin talent și modestie, aproape că atinge înălțimea credinței cu care foarte tânăra pictoriță mânuiește penelul dăruindu-ne, pe simeze, nemuritoare și impresionante lucrări, cum nu s-au mai creat, până acum, altundeva în lume”.
Trebuie să ne reamintim faptul că Florin Cotarcea avea numai 26 de ani când a fost declarat câștigătorul concursului pentru cea mai ambițioasă sculptură din România, având sarcina de a sculpta chipul lui Decebal în stâncă, pe malul Dunării. Timp de 10 ani, la 55 de metri înălțime, Florin Cotarcea, împreună cu echipa sa de alpiniști, trecând prin multiple pericole, a reușit monumentala operă care stă de strajă la hotarul țării, în Cazanele Dunării.
În anul 2008, după moartea finanțatorului prof. dr. Iosif Constantin Drăgan, lucrarea a fost sistată, deși era realizată în proporție de 60%. Păcat că această operă națională de artă, care aduce anual peste 50.000 de turiști, nu își găsește finanțatori pentru finalizarea lucrărilor. Cred că ar fi necesară o implicare a autorităților locale, județene și naționale, care, împreună eventual cu capital românesc privat, să finalizeze proiectul, atât timp cât creatorul acestuia mai este tânăr și poate escalada stânca muntelui.
Pe drept cuvânt dr. George Vlaicu afirmă: „Fără îndoială că Bunul Dumnezeu a făcut, prin sfințire cu apă din Cazanele Dunării, ca operele acestor doi artiști de largă recunoaștere internațională, din Orșova, să devină monumente de neclintit ale spiritualității noastre naționale”.
A apărut numărul 35 (septembrie 2025) al revistei „Tribuna seniorilor mehedințeni”, publicație editată la Orșova sub îndrumarea distinsei Andrușa R. Vătuiu, redactor-șef și suflet al acestei tribune culturale dedicate seniorilor. Revista, ajunsă la o maturitate remarcabilă, continuă să fie o oglindă fidelă a vieții culturale și spirituale a județului Mehedinți, promovând valorile locale și dialogul între generații.
Colectivul redacțional este format din nume bine-cunoscute ale culturii și educației mehedințene: Nicolae Armanca, prof. Ana Buzatu, prof. Elisabeta Diaconescu, Florian Lăpădătescu, ing. univ. dr. Dumitru Pătășanu, iar ca redactori asociați – Al. Florin Țene, prof. univ. dr. Florentin Smarandache, Ana Zlibuț ș.a. Împreună, aceștia conferă revistei o direcție coerentă și un conținut de înalt nivel intelectual.
În acest număr, Andrușa R. Vătuiu semnează un articol despre mobilitatea de grup a seniorilor și despre proiectele ambițioase dezvoltate la Orșova, ilustrând dinamismul și implicarea generației vârstnice în viața comunității. Mihai Bărbulescu semnează textul „Pensia nu este un cadou”, un eseu de atitudine care pledează pentru respectul față de munca și demnitatea seniorilor.
Un amplu studiu semnat de prof. univ. dr. Virgil Ene, intitulat Apariția statului dac, oferă cititorilor o incursiune în istoria vechii Dacii, bazată pe date arheologice și interpretări moderne.
Ionela Simescu dedică un articol emoționant și documentat scriitorului Al. Florin Țene, pe care îl caracterizează drept „scriitorul total, spirit vizionar și păzitor al demnității culturale”, reliefând complexitatea unei opere care traversează genurile și epocile.
Pe paginile de umor fin și spirit critic, Vasile Vulpașu semnează o serie de epigrame pline de vervă, în timp ce conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița aduce în atenție un studiu captivant despre corespondența lui Albert Einstein cu Elena Phillis, un episod mai puțin cunoscut din viața marelui savant.
Numărul se încheie cu o notă lirică deosebită: poetul militar Comandor Aviator oferă cititorilor poezia Când ridicăm un bulgăre de glie, o meditație patriotică și existențială, plină de sensibilitate și forță evocatoare.
Prin apariția acestui număr, „Tribuna seniorilor mehedințeni” își confirmă menirea de revistă de cultură vie, în care trecutul și prezentul se întâlnesc sub semnul valorilor morale și spirituale. O publicație care dovedește, încă o dată, că seniorii din Mehedinți nu sunt doar martori ai timpului, ci creatori ai unei identități culturale durabile.
Luni, 13 octombrie 2025, la Cinematograful de Artă – Studioul Horia Bernea – din cadrul Muzeului Național al Țăranului Român București, a avut loc premiera filmului artistic „Povestiri din Bocșa” în regia lui Ioan Cărmăzan.
Cele 300 de locuri au fost aproape toate ocupate de către un public excepțional, cinefil și literat, iubitor de carte, artă cinematografică și actori! Chapeau!
Filmul „Povestiri din Bocșa” are la bază o carte ale căror povestiri sunt traspuse în secvențe cu veritabilă măiestrie cinematografică – și aici nu mă refer doar la arta regizorului-scenarist, ci și la abilitatea celor de la tehnic – imagine, montaj, sunet – precum și la actorii talentați, care și-au jucat rolul la modul excepțional!
Un film realizat cu prieteni din dragoste pentru Bocșa, locul care va rămâne pentru totdeauna „acasa” lui Ioan Cărmăzan!
Se cuvine să amintim totuși că rolurile principale sunt interpretate într-un mare fel de îndrăgiți actori precum Ion Ionuț Ciocia, Marius Chivu, Adrian Ciobanu, Raluca Guslicov și Oana Zara, iar bănățeanul Valeriu Sepi, cunoscut artist plastic și percuționist român, nu se lasă mai prejos și face un rol de zile mari în filmul prietenului său Nuțu Cărmăzan, dând viață personajului „Șamu”, un personaj complex și nu tocmai facil de interpretat.
În film mai pot fi „zăriți” bocșeni – alături de alți actori profesioniști – între care primarul Mirel Patriciu Pascu îl întruchipează pe Pătru Mantu, iar dansatori ai Ansamblului „Bocșana” sunt participanți la o nuntă.
Filmul este savuros și are toate ingredientele unui film de succes: are la bază un text alert, impecabil scris, și vă îndemn să-l citiți: „Povestiri din Bocșa: Lumea 9 și pianul de lemn”, narațiune care se află în volumul „Șarpele roșu și pianul de lemn – Baladă pentru tatăl meu”[1], o carte care adună între coperțile sale povestiri mai vechi sau mai noi, rescrise, reinventate, într-un fel sau altul; personaje și întâmplări povestite în volumul de debut: „Povestiri din Bocșa”[2] (Timișoara: Facla, 1983) readuse în actualitate. O poveste marca Ioan Cărmăzan, redată într-o scriitură recognoscibilă, „un amalgam real, fantastic, oniric, care se țese ca un nou tărâm ce ne face să pășim dincolo de realism.”[3]
De asemenea, un casting foarte bun, actori faini, cunoscuți, au făcut roluri senzaționale, în ciuda complexității și dificultății acestora! O poveste interesantă, plină de umor care, uneori, se transformă în dramă, pentru că, nu-i așa, e de ajuns o răsturnare de situație pentru a converti comicul în dramatic și tragic. Nu în ultimul rând, o coloană sonoră „decentă” sau, mai bine spus „nobilă”, pentru că pianul este un instrument delicat, al sufletului.
Putem afirma, fără a exagera, că regizorul Ioan Cărmăzan dăruiește Bocșei un film de senzație, deoarece are la bază o poveste extraordinară pe care acești talentați actori reușesc să o transpună în imagini; are la bază „o scriitură aparte,bine condusă, miraculoasă pe alocuri, cu personaje și întâmplări de o coloratură vie, nuanțat redată, cu saft, pictural și cinematografic. Cred că putem vorbi aici și despre o marcă bine conturată, «brandul Cărmăzan». O țesătură stranie, de o poeticitate tulburătoare. E formidabil cum, în doar câteva rânduri, se deschid miraculoase ferestre spre acel «dincolo», unde necunoscutul dobândește aură.”[4]
Așadar, vă recomandăm să nu ratați nici cărțile, dar nici filmul marca Ioan Cărmăzan! Cele două cărți: „Povestiri din Bocșa” și „Șarpele roșu și pianul de lemn – Baladă pentru tatălmeu” sunt lecturi excepționale, iar filmul „Povestiri din Bocșa: Lumea 9 și pianul de lemn” este un deliciu!
Iar pentru reușita acestui proiect cinematografic merită felicitări toți cei care, într-un fel sau altul, au contribuit la înfăptuirea lui! Cele mai alese felicitări merg spre maestrul Ioan Cărmăzan! Felicitări, Nuțu al nostru! Fie toate proiecțiile la fel de bine primite precum premiera! Nenumărate aplauze!
PS.
Luni, 13 octombrie 2025, la Cinematograful de Artă – Studioul Horia Bernea – din cadrul Muzeului Național al Țăranului Român București, a avut loc premiera filmului artistic „Povestiri din Bocșa” în regia lui Ioan Cărmăzan. La eveniment au fost prezenți și reprezentanți ai Banatului – Bocșa și Reșița, prieteni și colaboratori de seamă ai regizorului Ioan Cărmăzan: președintele Consiliului Județean Caraș-Severin – Silviu Hurduzeu, doamna deputat Silvia Mihalcea, deputatul Marius Isac, primarul orașului Bocșa, Mirel Patriciu Pascu și directorul Bibliotecii „Tata Oancea” Bocșa, Gabriela Șerban. O echipă care a dorit să-i fie alături maestrului Cărmăzan într-un astfel de frumos moment al împlinirii unui proiect-mărturie despre Bocșa copilăriei sale și oamenii săi „de lut”, cu atât mai mult cu cât Ioan Cărmăzan este unul dintre Cetățenii de Onoare ai Bocșei și ai județului Caraș-Severin.
[1] Ioan Cărmăzan. Șarpele roșu și pianul de lemn – Baladă pentru tatălmeu. Cluj-Napoca: Ecou Transilvan, 2024;
[2] Ioan Cărmăzan. Povestiri din Bocșa. ed. a II-a. Reșița: TIM, 2010 (Bocșa, istorie și cultură”;
[3] Victor Constantin Măruțoiu ÎN Ioan Cărmăzan. Șarpele roșu și pianul de lemn – Baladă pentru tatălmeu. Cluj-Napoca: Ecou Transilvan, 2024;
[4] Monica Rohan în: Ioan Cărmăzan. Șarpele roșu și pianul de lemn – Baladă pentru tatălmeu. Cluj-Napoca: Ecou Transilvan, 2024;
Filip Matei, pictor bisericesc, s-a născut în 1853 în judeţul Timiş, comuna Igriş, și s-a stins în 1940, în Bocşa Montană, județul Caraș-Severin.
Plecat de acasă și ajutat de învățătorul său Gheorghe Popovici, Filip Matei ajunge ucenic în atelierul Popovicilor din Oravița. Aici a deprins tehnica picturii alături de primii săi dascăli: Dimitrie și Mihai Popovici. După moartea acestora, Filip Matei preia atelierul și finalizează lucrările deja începute.
În anul 1877 s-a căsătorit cu bocşanca Emilia Diaconovici şi s-a mutat în Bocşa Vasiova. Aici şi-a construit o casă după proiectare proprie: model vienez: casă stil vilă, înaltă, trepte din lemn, sculptura în lemn fiind executată tot de el, aici funcționând și atelierul său de lucru.[1]
„Am cunoscut pe acest om din anii copilăriei mele. L-am stimat și l-am iubit pentru că avea o fire plină de veselie și foarte interesantă, încât aș fi stat zi și noapte ca să-i ascult sfaturile și poveștile lui pe care le rostea cu o voce clară ce apăsa fiecare cuvânt; iar când cânta în strana bisericii, vocea lui clară avea un farmec deosebit. Casa lui din Vasiova, pe care a zidit-o în formă de vilă, încadrată de o grădină mare, plină cu flori și pomi roditori, a fost o frumusețe ce desfăta privirea, ca un colțișor de rai pe pământ.” consemna condeierul plugar din Vasiova, Aurel Novac.[2]
În această casă, în anul 1900, s-a născut Zeno Vancea, compozitorul şi muzicologul vasiovean ai cărui părinţi locuiau cu chirie la pictorul Filip Matei la acea vreme.
Filip Matei a construit casa după placul său şi a trăit aici aproximativ 50 de ani. În tot acest timp casa a fost folosită drept „centru de cultură”, devenind, nu doar școală de învățătură picturală, ci și un centru al românismului în perioada dualistă de stăpânire a Banatului. Aici s-au desfășurat întâlnirile Astrei și ale Societății de Lectură „Doina”, condusă de Filip Matei.
„Aici și-a transformat atelierul într-o adevărată școală de pictură religioasă, cu ucenici, calfe și lucrători, având multe comenzi de pretutindeni și fiind foarte cunoscut în toată regiunea, mai ales că era o figură activă și în viața publică a Bocșei. Casa lui Filip Matei a devenit un centru de cultură și de acțiune românească.”[3]
„Bocșa a avut tradiție în măiestritul picturii. În veacul al XVIII-lea diaconul Vasile a înființat la Bocșa Montană o școală de pictură. Această inițiativă este continuată de pictorul academic Mihail Velceleanu care a executat în primul rând comenzi de pictură bisericească, murală, iconostase, icoane pe lemn sau pânză și steaguri. […] Avem informația potrivit căreia Filip Matei fusese elevul lui Velceleanu. ( vezi Ioan B. Mureșianu. Colecția de artă religioasă veche a Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului. Timișoara: Editura Mitropoliei Banatului, 1973). Atât de la Popovicii din Oravița, din colaborarea ulterioară cu academicii Nicolae Popescu și Mihail Velceleanu, Filip Matei a devenit cel mai productiv pictor de opere religioase. Prin deschiderea propriului atelier la Bocșa, Filip Matei a pus sfârșit unei epoci și anume aceea a sistemului diletant. În atelier i-a avut pe unii parteneri, pe alții ucenici: Gheorghe Marișescu, Ștefan Lazăr, Iosif Liuba, Nicolae Popovici, Mihai Spineanu, Iosif Matei, apoi Ioan Zaicu, cel mai valoros ucenic.” [4]Ioan Zaicu, după o perioadă de ucenicie de 10 ani în atelierul lui Filip Matei, în perioada 1882-1893, a urmat cu o bursă Gojdu cursurile Academiei de Arte Frumoase din Viena. Ca ucenic, Zaicu și-a secondat maestrul în pictarea a trei biserici: Comloșu Mare (1891), Ciclova Montană (1892) și Ciuchici.
Ioan Zaicu, după o perioadă de ucenicie de 10 ani în atelierul lui Filip Matei, în perioada 1882-1893, a urmat cu o bursă Gojdu cursurile Academiei de Arte Frumoase din Viena. Ca ucenic, Zaicu și-a secondat maestrul în pictarea a trei biserici: Comloșu Mare (1891), Ciclova Montană (1892) și Ciuchici.
Ioan Zaicu a păstrat pe mai departe iconografia lui Filip Matei. Acest lucru poate fi sesizat la biserica din Uzdin (1908). Pe bolta bisericii, Ioan Zaicu și calfele sale au pictat patru zone cu șapte compoziții: Dumnezeu Savaot între cei patru evangheliști; Iisus hrănește poporul cu cinci pâini și doi pești, Vindecarea orbului, Furtuna pe mare, Pescuitul miraculos, Bunul Samarinean și Sfântul Ioan Botezătorul. Majoritatea acestor scene sunt redate de Filip Matei de la primele biserici unde a lucrat și până la cele din iarna vieții, la Birda (1925) și Gătaia (1926), unde moalerul a avut 72, respectiv 73 de ani.[5]
Filip Matei era prieten şi adesea vizitat de Iuliu Maniu, de Brediceanu şi alte personalităţi ale vremii. Camil Petrescu îl descrie ca fiind „un pictor cu cioc, entuziast ca un descendent al școalei italiene…”[6]
În timpul ocupaţiei austro-ungare a luptat pentru cultura românească vasioveană în special, pentru păstrarea obiceiurilor şi tradiţiilor populare româneşti. Aduna oameni, îi îmbrăca în costum naţional românesc şi defilau cu carul cu boi. În perioada unirii principatelor pictorul a scos şi a pus pe această casă tricolorul, fapt pentru care a fost arestat. Evident, acestui gest de curaj i s-au mai adăugat și altele, care au dus la întemnițare. De exemplu, pictorul era și un talentat epigramist, versificator, abordând satira, iar poezia „Cucu”, publicată în „Foaia Poporului Român” din Budapesta, nr. 45; 46/ ̸ 1910, în care milita pentru susținere în alegeri a candidatului național la Budapesta, i-a asigurat 4 ani de temniță în capitala Ungariei.
Așadar, dacă ar trebui să vorbim despre Școala de pictură de la Bocșa, va trebui neapărat să vorbim și despre zugravul/moalărul/ și pictorul bisericesc Filip Matei; dacă este vorba despre românism și lupta pentru limba română și pentru neamul românesc, de asemenea trebuie să-l amintim pe românul Filip Matei; iar dacă ne gândim la participanții bocșeni la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, din nou trebuie să facem referire și la omul Filip Matei, ca delegat al ASTREI din Bocșa.[7]
„Prin grija sa a luat ființă ASTRA la Bocșa, iar prin curajul său de a satiriza în scris stăpânirea maghiară a fost condamnat și a suferit detenție în Köbánya, unde erau întemnițați cei cu delicate de presă.” [8]
Despre prietenia sa cu Brediceanu aflăm consemnat și în monografia Igrișului realizată în 2009 de către inginerul Florea Jebelean, care, de altfel, conturează un real portret al moalărului:
„Bocșa era fieful electoral al lui Coriolan Brediceanu. Această circumscripție a reprezentat-o el ca deputat în parlamentul maghiar de la Budapesta. Centrul său de acțiune era casa lui Filip Matei, cu care se împrietenise, existând o vădită potrivire de caracter între ei: amândoi erau foarte legați de popor și se bucurau de o largă popularitate. Și Filip Matei ca și Coriolan Brediceanu avea darul de a întreține o atmosferă de veselie în jurul său. A fost un om de glume și de umor, în gen popular, care plăcea tuturor. Purta cu sătenii conversații într-un spirit satiric și critic la adresa celor hrăpăreți, egoiști și vanitoși, la adresa celor care huzureau în dauna mulțimii nevoiașe. Această fire i-a adus prietenia lui Coriolan Brediceanu, tribunul popular din Lugoj.[…] Filip Matei a fost un însuflețit luptător pentru unire și pentru drepturile poporului român. Acționase înainte de primul război mondial în Partidul Național Român alături de dr. Valeriu Braniște, de Coriolan Brediceanu, de protopopul scriitor Mihail Gașpar și de ceilalți fruntași ai vieții publice. La alegerile de deputați din anul 1906 pentru parlamentul din Budapesta, Filip Matei a avut curajul să arboreze steagul tricolor pe casa sa, unde era centrul de acțiune electorală a lui Coriolan Brediceanu.”[9]
Un asemenea om n-ar fi putut sta departe de evenimentele de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. La Adunarea Națională pentru Unire, la 1 decembrie 1918, Filip Matei a fost la Alba Iulia în fruntea unei delegații de țărani din zona Bocșei, ca reprezentant al ASTREI bocșene. Prietenul său, Aureliu Novac, (el însuși un personaj deosebit al Vasiovei lui Tata Oancea, fiind dirijor al corului „Doina” din Vasiova, autor de poezii și, după Marea Unire, primul țăran senator, apoi primar al comunei Vasiova) consemnează în pagini de jurnal, sub titlul de „Amintiri din viața pictorului și prietenului meu de suferință Filip Matei”, despre acest eveniment:
„În anul 1918 Filip Matei reușește să ajungă la Marea Adunare de la Alba Iulia; de aici ne-a adus versuri și melodii, cântece noi pe care le-am învățat în casa lui cu corul de adulți și copii, pe care le-am cântat la primirea ostașilor români (1919). Am făcut demonstrații defilând cu carele cu boi pline de copii și steaguri trei culori și cu banderiu de călăreți pe strada principală de la Bichiștin până la Podu Mare la Bocșa Montană și îndărăt. A fost o bucurie de nedescris. Bătrâni, tineri, copii toți cântând cu lacrimi de bucurie: Așa-mi scrie prin Românu/ Așa-mi scrie prin Drapel/ Că românu liber este/ Soarta și-o dispune el./ De la Tisa pân’ la Nistru/ Una este glasul nostru/ O frenetică strigare/ Ura, România Mare!/ Mureș, Mureș, apă lină/ Nu mai curgi tu-n țară străină/ Că izvorul tău răsare/ Azi în România Mare!/ Și te-ntorci la Seghedin /Loc de-amar și de suspin/ Ș-apoi pleci îngândurat/ Cu apa Tisei amestecat/ Și cu Dunărea bătrână/ Vă luați cu toții de mână/ Pân’ la Marea Neagră largă/ Dorule, aleargă, aleargă!/ Și cu apa Nistrului/ Faceți semn hotarului/ Unei țări mândre sub soare/ Ura, România Mare!
Am scris versurile aduse de Filip Matei de la Alba Iulia ca amintire de acele vremuri istorice înălțătoare și de neuitat. Alături de Filip Matei ne-am bucurat în toamna anului 1918 și am trăit zile mărețe și pline de însuflețire pentru visul nostru împlinit – Unirea cu România.”
Pictorul Filip Matei a murit în 1940 în Bocşa Montană, n-a avut copii, a trăit şi a murit sărac; a fost înmormântat în cimitirul din Bocşa Montană de Dimitrie Zgriban, învăţător pensionar din Bocşa, rudă cu cea de-a doua soţie a pictorului.
Tata Oancea îi scrie un necrolog în revista „Vasiova” (an XII, nrii 2-4. Timișoara 15 ianuarie – 15 martie) intitulat „La moartea pictorului și auritoriului Filip Mateiu”și datat: Timișoara 3 februarie 1940. În acest necrolog, între altele, consemnează și acest puternic naționalism al pictorului:
„Luptător fanatic pentru idealul românesc. N-a fost nici o serbare, nici o mișcare românească, la carea dânsul să nu fie fost primul, și cu vorba și cu fapta. Mână dreaptă a lui Brediceanu și Braniște și Maniu și Vaida și Vlad. În preajma alegerilor nu mai cunoștea hodină și pace. A fost în nenumărate rânduri președintele vestitului cor „Doina” din Vasiova, apoi președintele Corporației meseriașilor din Bocșa Montană și Vasiova, corespondent al despărțământului ASTRA din Sibiu, etc, etc.”
Filip Matei a pictat interiorul bisericii din Vasiova precum şi alte biserici din Banatul istoric (exemplu din imediata apropiere: Ocna de Fier, Biniș, Ramna).„Pictura bisericească a lui Filip Matei a fost extrem de prolifică și bogată în creații de tablouri religioase, de iconostase în ulei executate pe pânză și apoi cusute pe prapori, de icoane pictate pe lemn și chiar pe sticlă, și de alte forme de artă cerute de popor.”[10]
În 1930 Filip Matei vinde casa din Vasiova – str. Tudor Vladimirescu nr. 82 – plugarului Mircea Petru, bun gospodar, pentru o importantă sumă de bani. Acesta a lăsat-o moştenire unicului său fiu Iosif, care, căsătorindu-se cu Maria, au avut patru copii: doi băieţi şi două fete. Unul dintre băieţi a murit ceilalţi rămânând în Vasiova în continuare: Nicolae în casa părintească, iar celelalte două surori căsătorite în Vasiova: Vârdău Elena şi Laslo Maria.
În 2007 ing. Segărcean Petru din Bocşa Română cumpără o parte a casei, o restaurează şi deschide o farmacie, însă parfumul acelor vremi este păstrat: domnul Petru Segărcean a angajat un pictor profesionist să restaureze „urmele” lăsate de Filip Matei şi a fost de acord şi cu amplasarea unei plăci comemorative, conştient fiind de valoarea, mai ales culturală, a acestei „case de cultură” a anilor 1877 – 1930.
În aprilie 2001 Biblioteca “Tata Oancea” Bocşa a organizat un Medalion Filip Matei care a cuprins un simpozion : „Filip Matei şi şcoala de pictură de la Bocşa”, precum şi o vizită la casa acestuia. Atunci s-a vorbit despre viaţa şi activitatea pictorului, despre munca desfăşurată în domeniul cultural – artistic şi din acestă manifestare a rămas un film realizat de Vasile Bogdan de la TVR Timişoara. În 2007, tot la propunerea bibliotecii bocșene, Consiliul Local a aprobat amplasarea unei plăci comemorative pe casa lui Filip Matei, de astă dată împărţită între două familii, uşor modernizată, iar dintre picturile / zugrăvelile viu colorate lăsate de Filip Matei nu au mai fost păstrate decât cele de pe tavan, expuse publicului care trece pragul farmaciei vasiovene.
În anul 2017, Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești, Centrul pastoral-misionar Bocșa, coordonator. pr. Doru Melinescu, a gândit realizarea unei expoziții de icoane vechi, icoane reprezentative ale unor biserici din acest centru. Astfel, în 19 mai 2017, la Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” din Bocșa a fost vernisată o frumoasă expoziție intitulată sugestiv: „Icoana, fereastră spre cer”. Cele 57 icoane vechi provenite din parohiile Centrului pastoral-misionar Bocșa purtau semnătura unor iconari cunoscuți, între care și Filip Matei. Cu acest prilej, am avut bucuria să admirăm, chiar să pipăim, icoane realizate de Filip Matei, să simțim parfumul vremurilor vechi, dar, mai ales, sfințenia rugăciunilor de sute de ani și încărcătura spirituală deosebită.
În încheiere, astăzi, când comemorăm 85 de ani de la plecarea în veșnicie a pictorului Filip Matei, voi apela tot la Aurel Novac și voi cita fragmentul care încheie jurnalul său cu privire la Filip Matei: „Pictorul Filip Matei a fost un om de cultură aleasă, i-am fost prieten și amândoi am suferit în temniță unde am descoperit sufletul lui românesc pătruns de dragoste de neam și țară. Fie-i țărâna ușoară și memoria să-i rămână neuitată!”
Referinţe: Istorie şi artă bisericească/ Gheorghe Jurma şi Vasile Petrica. Reşiţa: Timpul, 2000; Oameni şi locuri din Bocşa./ Iosif Cireşan Loga şi Tiberiu Popovici. Reşiţa: TIM, 2006; Bocşa din inimă/ Vasile Bogdan. Reşiţa: TIM, 2008; Igriş: monografie/ Florea Jebelean. Timişoara: Mirton, 2009; Cărăşeni de neuitat III/ Petru Ciurea, Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2010; Biblioteca, între datorie și pasiune/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2013 (Bocșa, istorie și cultură; 30); Cărăşeni de neuitat XXII/ Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2013; Pictorul Filip Matei. Întregiri biografice și artistice/ pr. dr. Valentin Bugariu.- Arad, 2017; Cărăşeni de neuitat XXXV/ Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2018; Cărăşeni de neuitat XXXVI/ Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2018; Gabriela Șerban, Filip Matei – artist și patriot. 165 de ani de la naștere. în: Morisena. Anul III, nr. 2 (10)/ 2018, p. 37-40; Mihai Vișan, Daniel Crecan. Istorie și administrație la Bocșa multiseculară. Ed. a III-a: Itinerariul metalurgiei bocșene la tricentenar.- Timișoara: David Press Print, 2019 (Studii și cercetări umaniste; Istorie și studii culturale);„Arhanghelul” din Birda. 10 ani în slujba comunității parohiale. Revistă de cultură și religie rurală/ coord. pr. dr. Valentin Bugariu.- Craiova: Sitech, 2022; Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64).
UZPR CARAS SEVERIN 