Neobositul nostru ierarh se află la ceas aniversar, prilej de bucurie pentru noi, cei care beneficiem adesea de buna înțelegere a acestuia și, de asemenea, prilej de a transmite gânduri bune și urări alese!
Episcopul Caransebeșului, PS dr. Lucian Mic, cetățean de onoare al orașului Bocșa și al județului Caraș-Severin, s-a născut la 9 septembrie 1970 în municipiul Arad.
Între anii 1987-1992 urmează cursurile Seminarului Teologic Liceal „Episcop Ioan Popasu” din Caransebeş. În anul 1992 a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Teologie, secţia Pastorală, din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, pe care a absolvit-o în anul 1996.
Din anul 2001 s-a înscris la cursurile de doctorat la Facultatea de Teologie din Oradea, iar opt ani mai târziu la cursurile de doctorat ale Facultăţii de Teologie din Craiova. În 1990 a intrat ca vieţuitor la Mânăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, în 1991 fiind tuns în rasoforie. În anul 1992 a fost hirotonit diacon, iar apoi preot pe seama Mănăstirii Hodoş Bodrog. Rămâne la Mânăstirea Hodoş-Bodrog până în anul 1994, când a fost transferat de către Î.P.S Sa Nicolae, Mitropolitul Banatului, pe post de preot slujitor la Catedrala Mitropolitană din Timişoara.
În anul 1995 a fost numit stareţ al Mânăstirii „Izvorul Miron” Româneşti din judeţul Timiş de către Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. În anul 1998 a fost tuns în monahism cu numele Lucian la Mănăstirea „Izvorul Miron” Româneşti, iar un an mai târziu a fost hirotesit Protosinghel şi numit Exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia Timişoarei, iar în ianuarie 2000 a fost hirotesit Arhimandrit. În septembrie 2000 a fost ales Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei cu titlul „Lugojanul”, iar la data de 1 octombrie 2000 a fost hirotonit întru arhiereu, la Catedrala Mitropolitană din Timişoara.
Odată cu vacantarea scaunului episcopal de la Caransebeş, prin numirea în funcţia de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului a Preasfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu Streza, în 8 februarie 2006 a fost ales Episcop al Caransebeşului, iar în 26 februarie 2006 a fost instalat ca Episcop al Caransebeşului în catedrala Episcopală „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din Caransebeş. Odată cu numirea ca Episcop al Caransebeşului, Preasfinţia Sa a hirotonit clerici şi activează ca profesor de Tipic şi Liturgică la Seminarul Teologic Liceal „Episcop Ioan Popasu” din Caransebeş şi ca lector la Facultatea de Teologie din Caransebeş, a târnosit altare noi şi a vizitat toate parohiile Eparhiei.
A târnosit şi a deschis spre oficierea cultului divin public demisolul Catedralei Episcopale „Învierea Domnului” din Caransebeş şi a reluat lucrările de construcţie la noua Catedrală Episcopală din Caransebeş, obţinând fonduri concretizate în finalizarea zidirii locaşului de cult şi acoperirea acestuia cu învelitoare de cupru, urmând ca în acest an să se poată săvârşi serviciile divine publice în noua catedrală.
A mutat într-un sediu nou Seminarul Teologic din Caransebeş, unde cadrele didactice şi elevii seminarişti beneficiază de săli de cursuri moderne, cămin şi cantină nou amenajate şi utilate la standardele actuale. A reamenajat Centrul Eparhial, a mutat întru-un sediu nou magazinul Diecezana din Caransebeş şi a inaugurat o seamă de magazine de obiecte bisericeşti în cuprinsul Eparhiei. A înfiinţat la Centrul Eparhial ateliere de croitorie bisericească, de pictură bisericească bizantină şi a retehnologizat atelierul de lumânări al Eparhiei, amenajându-le în complexul eparhial spaţii special destinate pentru desfăşurarea activităţii în condiţii propice.
A organizat şi a sprijinit numeroase manifestări culturale din cuprinsul Episcopiei Caransebeşului. A reactivat apariţia Calendarului Românului şi a publicat un volum dedicat Ierarhului „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş 350 de ani de la trecerea în veşnicie”. A mai publicat în colaborare cu doamna lect. dr. Mihaela Vlăsceanu şi domnul prof.dr. Petru Bona o monografie dedicată Catedralei Episcopale Sf. M. Mc. Gheorghe din Caransebeş, precum şi o carte care prezintă parte din activitatea Episcopului Elie Miron Cristea (1910-1919). A relansat tradiţia conferinţelor teologice de larg interes cu invitaţi din lumea bisericească, dar şi din lumea oamenilor de cultură laici. A scris numeroase articole, note şi comentarii în revistele şi publicaţiile bisericeşti.
Activitatea socială s-a concretizat prin înfiinţarea, în colaborare cu mai multe instituţii, Centrului de servicii sociale „Sf. Vasile cel Mare” din Caransebeş şi a demarat noi proiecte sociale care se află în curs de desfăşurare. De asemenea s-au încheiat parteneriate de colaborare cu mai multe ONG-uri din judeţ, dar şi cu diverşi furnizori de servicii sociale ai administraţiei locale.[1]
Preasfințitul episcop Lucian acordă o atentă importanță tinerilor și, printr-un excepțional act managerial, au luat naștere în eparhia Caransebeșului o seamă de activități cu tinerii, organizate prin nou înființatele Centre de tineret și Centre Catehetice.
De asemenea, din postura de președinte al colectivului redacțional, PS dr. Lucian a schimbat fața periodicului de cultură și spiritualitate „Foaia Diecezană”, transformând-o într-o revistă atractivă, modernă, cu pagini color și informații de interes local, regional și național, oglindind frumoasa și bogata activitate a Eparhiei Caransebeșului.
Dintre volumele care-i poartă semnătura amintim: Sf. Iosif cel Nou de la Partoș. 350 de ani de la trecerea în veșnicie.- Caransebeș: Editura Diecezană, 2006; Catedrala Episcopală Sf. Mare Mucenic Gheorghe din Caransebeș (coautor).- Timișoara: Marineasa, [2007]; Mărturisire și devenire în Episcopia Caransebeșului: studii de istorie bisericească.- Editura Episcopiei Caransebeșului, 2010; Parohiile Eparhiei Caransebeșului (coautor).- Editura Episcopiei Caransebeșului, 2012; Repertoriul troițelor și crucilor din Eparhia Caransebeșului (coautor).- Caransebeș: Editura Diecezană, 2013.
Referințe: Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2000 – 2009/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2009 (Bocșa – istorie și cultură); Cărășeni de neuitat XVIII/ Petru Ciurea și Constantin Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2012; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2009 – 2014/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2014 (Bocșa – istorie și cultură); Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2014 – 2018/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2019 (Bocșa – istorie și cultură); Bocșa culturală. Anul XXII, nr. 3 (114)/ 2021; Bocșa culturală. Anul XXIII, nr. 4 (119)/ 2022;„Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi”/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64) ș.a.
PS Lucian nu este doar ierarhul cetățean de onoare al Bocșei, ci este un veritabil prieten și păstor al locului! Bocșenii se bucură adesea de prezența sfinției sale, de povețele acestuia, de mângâiere la ceas de durere și sprijin la ceas de necaz. Bocșenii îl au adesea sfătuitor și, nu de puține ori, balsam în momente de deznădejde. Acesta este ierarhul nostru: harnic și neobosit! Cald și înțelegător!
La mulți ani, Preasfințite Părinte Episcop! Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să vă țină sănătos și vrednic mulți și binecuvântați ani, să ne bucurăm în continuare de momente alese, și aici la Bocșa, în preajma și cu binecuvântarea sfinției voastre!
Gabriela Șerban și echipa „Bocșa culturală”
[1] Extras din Expunerea de motive la proiectul de hotărâre privind acordarea titlului de „Cetăţean de Onoare al judeţului Caraş-Severin” Preasfinţitului Părinte Lucian Mic, semnată de inițiator, preș. Sorin Frunzăverde, Hotărârea Consiliului Județean Caraș-Severin nr. 126 din 31.08. 2010.
Serviciul de taxi, așa cum îl știm astăzi, are o istorie lungă și fascinantă, evoluând de la simple trăsuri, la automobile moderne cu tehnologie avansată.
Ideea de a oferi transport contra cost a apărut încă din antichitate. În Roma, de exemplu, existau trăsuri închiriate, dar sistemul era rudimentar și nu era reglementat.
Secolul al XVII-lea a marcat o etapă importantă. În 1605, în Londra, s-au înființat primele hackney coaches (trăsuri de închiriat), care circulau pe străzi și puteau fi oprite de oricine avea nevoie de transport. Acest sistem a fost ulterior reglementat în 1662, numărul trăsurilor fiind limitat și stabilite tarifele. O evoluție similară a avut loc și la Paris.
Apariția motorului cu combustie internă la sfârșitul secolului al XIX-lea a revoluționat industria transporturilor. Primele automobile care au funcționat ca taxiuri au apărut la Stuttgart, în 1897, fiind fabricate de Daimler. Momentul crucial a venit în 1891, odată cu inventarea taximetrului (sau contorului de taxare) de către germanul Wilhelm Bruhn. Acest aparat, care calcula automat tariful în funcție de distanță, a adus transparență și a stabilit standarde clare în domeniu. Denumirea de „taxi” provine de la combinația cuvintelor „taximeter” (taximetru).
În secolul XX, taxiurile au devenit un element esențial al peisajului urban din întreaga lume. În anii ’20, automobilele special concepute pentru serviciul de taxi, precum celebrul „Checker Cab” din New York, au început să domine. În anii ’40, sistemele de comunicare radio au fost introduse, permițând dispeceratelor să aloce curse șoferilor mai eficient. Începutul anilor ’90 a adus tehnologia GPS, care a îmbunătățit semnificativ navigația și gestionarea flotelor.
Ultima și cea mai mare transformare a venit cu apariția smartphone-urilor și a aplicațiilor de ride-sharing la începutul secolului XXI. Companii precum Uber și Lyft au creat o platformă prin care șoferii privați pot oferi servicii de transport, concurând direct cu taxiurile tradiționale. Această evoluție a schimbat fundamental modul în care oamenii comandă și plătesc pentru curse. Astăzi, taxiurile și serviciile de ride-sharing coexistă, iar concurența continuă să stimuleze inovația, de la mașini electrice până la mașini autonome.
Taximetria în România are o istorie la fel de bogată, aceasta fiind marcată de evoluția politică și economică a țării. Primele forme de transport public contra cost au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în marile orașe în special în București. Ca și în Europa, acestea erau inițial trăsuri trase de cai, numite „birje” sau „calești”. Ele staționau în locuri publice, precum piețe și gări, și puteau fi închiriate pentru curse scurte. Odată cu modernizarea societății românești, a apărut și automobilul. În anii ’20, primele automobile folosite ca taxiuri au început să circule pe străzile Bucureștiului și ale altor orașe. Acestea erau, de obicei, modele europene, precum Fiat sau Renault, și au înlocuit treptat birjele. În această perioadă, serviciul era mai degrabă un lux, accesibil unui segment restrâns al populației. După al Doilea Război Mondial, taximetria a intrat sub controlul statului. Flota de taxiuri a fost naționalizată, iar numărul și tipul de mașini au fost strict reglementate. În anii ’60-’70, cele mai cunoscute taxiuri erau cele de tip Dacia 1300 sau Renault. Șoferii erau angajați ai statului, iar tarifele erau fixe și mici, stabilite de autorități. Serviciul era organizat prin intermediul dispeceratelor, iar mașinile staționau în locuri publice desemnate. Revoluția din 1989 a adus schimbări majore. Taximetria a fost liberalizată, iar acest lucru a dus la o explozie a numărului de șoferi și de mașini. Oricine își putea cumpăra o mașină și obține licență. Această perioadă de tranziție a fost marcată de un control mai redus, ceea ce a dus la probleme precum tarifele negociate „la geam”, un comportament adesea neprofesionist și servicii de o calitate îndoielnică. Tot în anii ’90, au apărut și primele firme de taxi private, care au încercat să profesionalizeze serviciul. În ultimii ani, piața a devenit mai competitivă și mai reglementată. Apariția aplicațiilor de ride-sharing (cum ar fi Uber, Bolt și Free Now) a adus o nouă eră, caracterizată prin tarife transparente, plata online și evaluarea șoferilor de către clienți. Companiile de taxi tradiționale au fost nevoite să se adapteze, lansând și ele propriile aplicații și modernizând serviciile pentru a ține pasul cu concurența. În prezent, piața de transport alternativ este foarte dinamică. Coexistă atât firme de taxi cu tradiție, cât și platformele de ride-sharing, iar reglementările se adaptează constant la această nouă realitate.
Constantin VLAICU/UZPR
Fotografia prezentată este una istorică, realizată în perioada interbelică, aproximativ în anii ’20. Perioada coincide cu începuturile taximetriei, așa cum se precizează și în articol. În acest context, fotografia poate fi considerată o fărâmă din istoria transporturilor, respectiv a taximetriei și a turismului în România, în mod special a transportului turistic din stațiunea Băile Herculane. Se poate observa o flotă de taxiuri prezente în fața gării din Herculane, pregătite să preia turiștii sosiți cu trenul, pentru a-i transporta în stațiune. În prim-planul imaginii este Nistor Guleran (Păviloane), din Mehadia, putem să-l numim pionier al taximetriei locale, lângă mașina sa Chevrolet National Torpedo.
Fotografia face parte din arhiva personală a domnului Doru Bocicariu, din Mehadia, descendent al protagonistului imaginii.
Interviu: Gheorghe Țunea Pîrvovanu – ing. Dorin Bălteanu
Interviu realizat cu omul de cultură Dorin Bălteanu, din Băile Herculane, cu ocazia efectuării concediului de odihnă în stațiunea lui Hercule !
G.Ț.P. – Bună ziua, domnule inginer Dorin Bălteanu ! Încă dintru început, vă rugăm să ne spuneți cum trăiți viața de zi cu zi, din punct de vedere social, dar mai ales spiritual ?
D.B. – Este o întrebare care-mi trezește multe amintiri și nostalgii având în vedere proaspăta mea calitate de pensionar, dar mai ales, starea sănătății mele care necesită multiple deplasări la Timișoara și București. Activâd cu jumătate de normă, până în februarie 2024, în cadrul Primăriei Băile Herculane, mi-a plăcut să inițiez și să organizez proiecte ce au avut un scop bine precizat: promovarea patrimoniului istoric, cultural, balnear, peisagistic și nu în ultimul rând, arhitectural, al bimilenarei stațiuni de pe Valea Cernei. După ce m-am stabilit la Băile Herculane, acum 27 de ani, am ajuns să cunosc mai bine acest patrimoniu de excepție, pe care l-am considerat de-a dreptul fascinant, hotărându-mă să-mi dedic activitatea promovării acestuia atât în țară cât și peste hotare. Înființarea, în premieră la Băile Herculane, a Biroului de marketing la firma S.C. Hercules S.A., odată cu angajarea mea, mi-a oferit posibilitatea să desfășor activități de promovare a stațiunii la târguri de turism, în cadrul conferințelor și simpozioanelor la care am fost invitat, în presă, televiziune, radio-uri, organizând în același timp programe pentru turiștii sosiți în stațiune: drumeții cu ghid pe așa numitele ”trasee de cură” din jurul stațiunii, excursii tematice, croaziere pe Dunăre, programe de fitness și divertisment.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România anunță cu profundă tristețe dispariția neașteptată a președintelui Sorin Stanciu.
Jurnalist de calibru, cu o impresionantă experiență profesională, Sorin Stanciu a militat fără odihnă pentru prestigiul UZPR și pentru menținerea organizației pe coordonatele firești ale unei uniuni de creație și de utilitate publică.
Ales în funcția de președinte al UZPR în luna iulie 2024, Sorin Stanciu a contribuit decisiv la vizibilitatea Uniunii, la implicarea UZPR într-o o pleiadă de manifestări, evenimente și proiecte care au reflectat importanța pentru societate a celei mai mari organizații de breaslă din România.
Fidel crezului său, „UZPR suntem noi, toți, egali”, Sorin Stanciu a încurajat puterea decizională a filialelor Uniunii, a păstrat coeziunea organizației și și-a pus puterea și priceperea în slujba UZPR și a membrilor săi din țară și din diaspora.
Sâmbătă, 6 septembrie, localitatea Șopotul Vechi a găzduit cea de-a treia ediție a evenimentului „Noaptea Muzeelor la sate”. Acesta s-a desfășurat în parteneriat cu filiala Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Parte din cuprinsul manifestării s-a derulat la Muzeul Presei Rurale din Banat, situat în incinta Școlii Primare.
Evenimentul a reunit ziariști, foști ziariști și oameni de presă din Banat, prezenți pentru a omagia evenimentul, devenit, la cea de-a treia sa ediție, deja tradițional în Valea Almăjului. Cu această ocazie a fost organizată și o masă rotundă în cadrul căreia s-au purtat discuții despre trecutul, prezentul și viitorul presei locale. De asemenea, un element important în cadrul discuțiilor l-a constituit proiectul înființării unui viitor muzeu dedicat acesteia.
Gazda manifestării, Dr. Dacian Rancu, fiul fondatorului Muzeului Presei Rurale din Banat, de la Șopotul Vechi – prof. Gheorghe Rancu Bodrog, a deschis șirul discuțiilor, urând un bun venit participanților și exprimând dorința de a continua această tradiție lăudabilă de conservare a presei, chiar prin organizarea a mai multor acțiuni de acest gen.
Domnul I.D. Cucu, președintele filialei Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), a reafirmat importanța inițiativei de a crea un muzeu al presei bănățene. El a subliniat că Banatul a avut mereu un rol de pionierat în conservarea istoriei presei.
Printre obiectivele principale ale Muzeului Presei din Banat se numără stimularea interesului pentru jurnalism – unul dintre principalele obiective ale viitorului muzeu fiind de a atrage tinerii spre profesia de jurnalist, pe care domnul Cucu o consideră „cea mai frumoasă profesie din lume”.
Proiectul își propune, de asemenea, să păstreze vie istoria presei, arătând că ziarele au fost, de-a lungul timpului, „istorici vii” ai societății.
În privința înființării muzeului, președintele filialei a menționat că se lucrează de mai bine de un an la înființarea acestui muzeu, care va funcționa pe lângă Muzeul Presei Românești, constituit la nivel național. Eforturile sunt susținute de Muzeul Județean al Banatului de Munte din Reșița, care a promis inclusiv asigurarea spațiul necesar.
După înființare, care se dorește a fi cât mai grabnică, se are în vedere organizarea de expoziții itinerante prin toată țara, cu scopul de a prezenta colecțiile și de a promova munca jurnaliștilor.
Domnul președinte a dorit să insiste asupra rolului UZPR și al Clubului de Presă din Caraș Severin, subliniind longevitatea Uniunii Ziariștilor, care a împlinit recent 106 ani, fapt care dovedește continuitate și relevanță. În același context, a lăudat activitatea Clubului de Presă, o inițiativă a colegei sale Dorina Sgaverdea, pe care o consideră o realizare deosebită pentru presa românească. Acest club este o altă modalitate de a păstra vie ideea presei în era tehnologiilor moderne.
În încheiere, domnul Cucu a mulțumit tuturor pentru participare și a subliniat importanța colaborării pentru a continua tradiția presei scrise în contextul digitalizării.
În discursul domniei sale, Dorina Sgaverdea, inițiatorul și coordonatorul Clubului de Presă Caraș Severin, a detaliat evoluția proiectului de a înființa un muzeu al presei în Banatul Montan. Deși ideea a apărut acum câțiva ani, un muzeu informal a fost înființat oficial pe 22 iulie 2020.
Cu această ocazie, a prezentat, în linii generale, orientarea și conținutul muzeului: Muzeul se concentrează pe istoria presei, dar și pe personalitățile și locurile din Banatul Montan. De asemenea, a subliniat că presa nu mai este doar tipărită, iar muzeul trebuie să reflecte și noile tehnologii (online, mobile), chiar dacă se axează mai mult pe istorie și trecut.
Se sugerează că acest tip de muzeu, dedicat presei rurale și locale, este unic în țară, ceea ce ar trebui să motiveze o implicare mai mare a filialei UZPR Caraș-Severin.
În continuare, Dorina Sgaverdea face o distincție între ziariștii „fără ziar” (pensionari) și noua generație, cu o viziune și metode de difuzare diferite. Vorbitorul subliniază efortul de a aduna materiale din colecțiile personale ale foștilor ziariști, din donații din țară și chiar din diaspora. În acest context s-a menționat o donație recentă de ziare de la Sibiu.
Făcând o scurtă analiză a situației presei în provincie, respectiv răspunsul acesteia la noile evoluții sociale și economice, Dorina Sgaverdea a comparat presa din Banatul de Munte cu cea din alte zone, cum ar fi Timișul, unde unii ziariști s-au reorientat, scoțând ziare pentru mai multe comune, semnalând astfel condițiile vitrege în care se desfășoară activitatea jurnalistică.
În continuarea intervenției, Dorina Sgaverdea a prezentat auditoriului o lucrare proprie, respectiv o carte în două volume despre românii din afara granițelor României (diaspora), dedicată reșițenilor de excepție plecați din oraș după declinul industrial. Cartea, purtând titlul ,,Migrăm… Construind și deconstruind lumi, în noi și în jurul nostru”, vorbește despre cercetători la Cambridge și Canada, medici în Germania și profesori la New York, demonstrând că talentele bănățene se regăsesc în întreaga lume. Cartea a fost lansată anul trecut în cadrul Clubului de Presă și este apărută la Editura TIM-Reșița.
În concluzie, Dorina Sgaverdea evidențiază angajamentul într-un efort continuu de a construi un muzeu al presei, bazat pe colaborare, donații și recunoașterea valorii istorice și culturale a jurnalismului local și a personalităților din Banat.
Un alt punct de atracție, în cadrul evenimentului, a fost vizitarea colecției de presă a domnului Iacob Sârbu, care a prezentat publicații importante, demonstrând rolul vital pe care presa l-a avut și continuă să-l aibă în Banat.
Iacob Sârbu, colecționar din Băile Herculane, a fost invitat special la evenimentul de la Șopotul Vechi pentru a-și prezenta o parte din impresionanta sa colecție de ziare, reviste și alte documente. Acesta a început prin a aminti contribuția esențială a regretatului profesor și publicist Gheorghe Rancu Bodrog în evoluția sa, fiind cel care l-a inspirat și l-a îndrumat să devină colecționar, oferindu-i un an și jumătate de mentorat.
Colecția sa, pe care o consideră modestă, dar de o valoare inestimabilă, este axată în special pe istoria Băilor Herculane. Ea include nu doar presă, ci și fotografii, hărți, planșe turistice, obiecte-suvenir și diverse documente.
Deși colecția sa a fost inițial sortită focului, el a reușit printr-un „miracol” să o salveze și să o păstreze. El a subliniat că la Șopotul Vechi a adus doar o mică parte din colecția sa, estimând că reprezintă doar 1-2% din total.
Piese de colecție prezentate: Albume de ziare, ziare vechi și actuale, publicații tematice: a expus revista „Hidrologie medicală și climatologie”, care conține articole despre Băile Herculane, și revista „Flacăra” cu referințe la Băile Herculane. Buletine școlare și alte materiale, între care amintesc câteva dintre titlurile expuse: DRAPELUL, LUMINA, FOAIA DIECEZANĂ, FOAIA POPORULUI, CURIERUL BĂILOR, REVISTA ȘTIINȚELOR ȘI A CĂLĂTORIILOR, REVISTA VÂNĂTORILOR, OLTENIA ECONOMICĂ, și altele.
Domnul Iacob Sârbu a subliniat că este mereu deschis să participe la astfel de evenimente, mulțumindu-i încă o dată domnului Dacian Rancu pentru invitație și ospitalitate.
La rândul său, profesorul universitar dr. Martin Olaru a detaliat eforturile de a crea o colecție permanentă de presă în parteneriat cu Muzeul Banatului Montan, concentrându-se exclusiv pe presa din Banatul de Munte.
Domnul profesor a menționat că până la momentul discursului a reușit să adune 241 de titluri de publicații. Numărul a crescut chiar în timpul evenimentului, datorită donațiilor venite de la Iacob Sârbu și, posibil, de la domnul Rancu.
În colecția Iacob Sârbu, domnul profesor a remarcat, ca fiind de de un interes deosebit, o foaie a I.O.V.R.-ului (Instituția Oficială a Văduvelor și Invalizilor de Război, înființată în anul 1937), revistă apărută în anul 1949, din care aflăm că primul lot de invalizi a fost trimis la Băile Herculane. Acesta a menționat că în arhivele din Caraș-Severin există un dosar valoros cu fișele acestor persoane, completate de către învățători, directori de școli și preoți, ceea ce adaugă un caracter istoric deosebit colecției.
Revenind la proiectul înființării muzeului presei, domnul profesor a amintit colaborarea consistentă cu două imoprtante instituții: Muzeul Județean al Banatului de Munte și Muzeul Regimentului de Graniță din Caraș-Severin, instituții care dețin fonduri bogate de periodice vechi.
Profesorul a mulțumit tuturor donatorilor, de pe întreg cuprinsul județului și chiar din afara acestuia, care au contribuit cu ziare din școli, biserici și alte surse.
Domnul Profesor Martin Olaru a prezentat viziunea sa pentru muzeu și alte atracții legate de acest proiect, precizând că proiectul nu concurează cu Muzeul Presei Rurale al profesorului Rancu, care se axează pe tot Banatul istoric, inclusiv pe publicații din Serbia și Ungaria. Scopul său este de a crea o expoziție permanentă sau itinerantă care să fie găzduită de Muzeul Județean.
El i-a invitat pe participanți să viziteze și celelalte colecții ale Muzeului Presei Rurale din Banat. În finalul intervenției sale, a mulțumit tuturor celor prezenți, inclusiv donatorilor, și și-a exprimat dorința pentru o colaborare excelentă în viitor.
Sesiunea de comunicări și discuții pe marginea presei, fiind doar una dintre secțiunile evenimentului, nu a încheiat manifestarea. Grupul jurnaliștilor a continuat cu vizitarea celorlalte muzee din Țara Almăjului, participante la proiectul ,,Noaptea Muzeelor la Sate”:
– Colecția privată de arheologie și etnografie ,,Almăjul”, aparținând lui Gheorghe Rancu Bodrog, din Șopotul Vechi.
– ,,Casa memorială – Muzeu Novacovici Gârbovăț”, înființată în memoria preotului profesor Romulus Novacovici (1897-1929), ctitor și director al Gimnaziului ,,Principele Carol” din Bozovici (1922).
– Muzeul satului din comuna Eftimie Murgu.
– Muzeul Sătesc „Almăjul, Vatră Strămoşească”, Bozovici.
În concluzie, asemenea edițiilor anterioare, evenimentul din acest an a oferit din nou ocazia de a explora universul bogat al istoriei și culturii rurale. Succesul evenimentului, reflectat prin numărul tot mai mare de vizitatori, subliniază importanța promovării și valorificării potențialului cultural-tradițional al comunităților noastre.
Prin eforturi comune, prin parteneriate în genul celui cu UZPR, putem promova și menține viu imensul potențial cultural-tradițional al ruralului, asigurându-ne astfel că moștenirea sa prețioasă va fi transmisă generațiilor viitoare.
Ideea implicării Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, prin filiala Caraș Severin, în acest proiect, constituie un element pozitiv, contribuind prin mediatizare la facilitarea atingerii obiectivelor acestei manifestări, expunerea mediatică fiind esențială pentru a atrage un public mai larg și pentru a valida importanța inițiativei. În plus, un element important în cadrul acestui concept de identitate cultural tradițională l-a avut mereu și presa rurală, identificându-se în contextul de față, chiar cu scopul final al acestui proiect, respectiv de a pune în valoare spațiul rural. Mai mult, această implicare nu doar că ajută proiectul, dar poate contribui la revitalizarea și profesionalizarea presei rurale.
Noaptea Muzeelor la sate a dovedit încă o dată că istoria nu este doar despre trecut, ci și despre viitorul nostru comun, o sărbătoare a identității noastre.
Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin
Galerie foto (prezentare, foto: Constantin Vlaicu, Laurențiu Călinescu):
În vederea bunei desfășurări a activităților, la Școala Gimnazială Răchitova, Primăria – după cum ne spunea primarul Dăncescu Marius Daniel (foto) – s-a preocupat să ofere cele mai optime condiții în desfășurarea procesului de învățământ.
Reabilitarea moderată a Școlii Gimnaziale Răchitova prin PNRR.
Dotarea cu mobilier și echipament IT prin PNRR.
Pentru anul școlar 2025-2026 ne-am pregătit prin curățenia sălilor de clasă, întreținerea curții școlii și a terenului de fotbal unde copilașii se pot juca și alerga liniștiți în timpul pauzelor. De asemenea, am amenajat un mic loc de joacă lângă școală unde copiii se pot bucura de el atât în timpul orelor, cât și după terminarea programului.
A fost asigurat necesarul de lemne de foc pntru întregul an școlar, acestea fiind crăpate și așezate la adăpost pentru a fi folosite cu ușurință la centrala termică, pentru încălzirea sălilor de clasă.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Anul școlar 2025-2026 a debutat în școlile și grădinițele din Municipiul Orăștie cu echipamente IT de ultimă generație, mobilier adecvat și materiale didactice necesare desfășurării activităților.
Dotările pentru toate unitățile de învățământ din Orăștie ating o valoare de peste 8,5 milioane de lei.
Un obiectiv important al Primăriei – după cum ne spunea primarul Ovidiu Laurențiu Bălan (foto) – a constat în asigurarea infrastructurii și resurselor tehnologice necesare pentru unitățile de învățământ preuniversitar, cu accent pe zonele defavorizate, permițând accesul elevilor la tehnologie prin laboratoare informatice și echipamente dedicate și de a oferi dotările necesare pentru îndeplinirea standardelor de calitate în sălile de clasă și în laboratoarele și atelierele școlare, inclusiv dotările și echipamentele educaționale specializate pentru elevii cu cerințe educaționale speciale.
Prin proiectul implementat în cadrul PNRR, Componenta C15 – Educație, Primăria Orăștie a prevăzut dotarea tuturor unităților de învățământ din Orăștie: Grădinița „Căsuța cu Povești”, Școala Gimnazială „Dr. Aurel Vlad”, Școala Gimnazială „Dominic Stanca”, Colegiul Național „Aurel Vlaicu” și Liceul Tehnologic „Nicolaus Olahus”, mai exact 128 de săli de clasă, 4 laboratoare de informatică, 12 laboratoare de științe, 14 cabinete școlare, inclusiv cabinete de consiliere și asistență psihopedagogică, de sprijin, logopedice și alte terapii specifice. Astfel s-au dotat:
echipamente IT, precum table inteligente, computere, laptop-uri, sisteme audio, camere pentru videoconferință, routere pentru WiFi și scannere portabile,
mobilier conform normativelor în vigoare, respectiv bănci și scaune antiscolioză, bănci pentru persoane cu dizabilități, catedre, dulapuri și rafturi pentru depozitare, biblioteci, cuiere etc.,
materiale didacticenecesare desfășurării în bune condiții a activității pedagogice, atât la nivel școlar, cât și preșcolar, pentru toate sălile de clasă, cabinetele școlare și sălile de sport,
software dedicatpentru cabinetele de asistență psihopedagogică și laboratorul de fizică al Liceului Tehnologic „Nicolaus Olahus”.
S-a dotat și echipat atelierul școlar de electromecanică, din cadrul Liceului Tehnologic „Nicolaus Olahus”, unde se desfășoară practica elevilor de învățământ profesional și tehnic, care asigură și formare în sistem dual. Tot în cadrul aceleași unități de învățământ profesional și tehnic, s-a dotat și echipat cabinetul de servicii cu dublă specializare, Comerț și Alimentație Publică.
La nivelul Grădiniței „Căsuța cu Povești” s-a înființat o sală pentru activități sportive, unde cei mici vor pune bazele unei creșteri sănătoase.
Tot în cadrul grădiniței, din anul acesta, cei mici vor beneficia de un cabinet de muzică, mobilat și dotat cu echipamente IT (laptop, tablă inteligentă cu suport, boxă inteligentă, sistem de sunet, recorder cu monitorizare, microfoane și căști wireless) și materiale didactice (diverse instrumente muzicale).
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Pentru ca noul an școlar să se desfășoare în condiții de siguranță – ne spunea comisarul șef, Nițu Bogdan Gabriel (foto), purtător de cuvânt al IJP Hunedoara – polițiștii hunedoreni, împreună cu celelalte instituții cu atribuții în domeniul siguranței școlare, au adoptat și implementat un plan de măsuri, menit să ofere un climat optim pentru desfășurarea procesului educațional. Pentru siguranța elevilor și a cadrelor didactice au fost adoptate mai multe măsuri pentru fiecare unitate de învățământ. Au fost reactualizate panourile informative din unitățile de învățământ, cu numerele de urgență 112 și 119, precum și cu datele de contact ale polițiștilor de proximitate. S-au verificat semnalizările rutiere din zonele școlilor, fiind sesizate autoritățile locale pentru remedierea deficiențelor constatate. Polițiștii rutieri din județ au efectuat controale la vehiculele destinate transportului elevilor, verificându-se licențierea, inspecțiile tehnice și asigurările obligatorii, iar conducătorii auto și coordonatorii de transport au fost instruiți cu privire la respectarea legislației. Polițiștii structurilor de ordine publică au evaluat situația pazei unităților școlare, conform Legii nr. 333/2003, iar școlile din întreg județul au fost incluse în itinerariile de patrulare auto și pedestră, cu puncte obligatorii de staționare la orele de sosire și de plecare ale elevilor. Pe tot parcursul anului școlar vor fi derulate activităţi de popularizare a legislaţiei în școli, pentru conștientizarea elevilor cu privire la consecințele şi răspunderea în cazul săvârșirii de infracţiuni sau contravenții și necesitatea manifestării unui comportament adecvat, astfel încât să se respecte regulile de conviețuire socială, pentru ca aceștia să nu fie expuși fenomenului infracțional. De asemenea, pe parcursul anului școlar 2025-2026, polițiștii vor continua trei campanii de prevenire importante: „Dorințe îndeplinite la vârste potrivite”- prevenirea violenței școlare, a abuzului și a exploatării minorilor, „FII INdependent!” – prevenirea consumului de droguri și reducerea riscului de victimizare a minorilor și „Selfie-ul pe tren nu ia like-uri, ia vieți!” – prevenirea accidentelor produse prin imprudență în zonele feroviare.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
– Într-un interviu acordat revistei „Formula AS” vorbeați cu mare drag despre casa dvs., aflată într-un sat din apropiere de București, o casă din lemn, adusă din Maramureș, și despre grădina din jurul ei, de care vă ocupați împreună cu soțul dvs., fotoreporterul George Dumitriu. Un mic rai pe pământ, darnic în tihnă sufletească și frumusețe. Ce vă fac florile pe căldura necruțătoare a acestei veri? Începem interviul cu ele, pentru că refugiul în natură, la margine de oraș, a devenit o soluție de viață.
– Tocmai acum am ieșit din iazul sălbatic din curte, m-am răcorit, înotând cu pești și broscuțe, însoțită de o libelulă uriașă, albastră ca cerul, înconjurată de florile mov ale liliacului de vară, sub sălciile plângătoare. Da, natura este un refugiu! Și atât de ușor de creat! Când ne-am mutat aici, acum 13 ani, terenul nostru a fost un câmp deschis. Iarbă uscată. Niciun copac. Acum este o oază de verdeață! Un biotop bogat, creat de noi, unde s-au instalat tot feluri de păsări – pițigoi pungari, sticleți, mierle galbene, pescărași albăstrui –, și tot felul de polenizatori: fluturi, bondari, pentru care am creat condiții. Avem și șopârle, șerpi, țestoase de apă… Înainte de a construi, deja înfipsesem în pământ bețe de salcie, de soc, de orice plantă care se prinde ușor în pământ, în ideea de a crea un microclimat. Am săpat un iaz pentru udat. Am adus plante care filtrează apa, astfel încât să nu se mai clocească, de la căldură, cum a fost la început. Astăzi înot în acest iaz în fiecare zi. Cine își poate permite „piscină” în curte?
La baie, în iazul sălbatic
Mărturisesc că noi am pus mai multă energie și suflet în grădină, decât în casă! La un moment dat, chiar l-am certat pe soțul meu: „Casa abia a fost pusă pe picioare, nu avem nimic amenajat, dormim pe o saltea în pod, și tu cheltui o grămadă de bani pentru pomi și plante ornamentale”. Mi-a răspuns, gândesc acum, cu înțelepciune: „În curte trăim – casa e doar un adăpost”. Și imediat am simțit câtă dreptate are! Trăisem deja câțiva ani la țară, dar rămăsesem cumva cu ideea asta „nemțească” în creier…
„Borcaniada” de vară
– Cum arată o zi în grădină și în ce se măsoară câștigul ei?
Noi doi pe terenul gol, înainte de aducerea casei din Maramureș
– Cu nimic nu se măsoară ceea ce trăim noi aici! Plimbatul de dimineață, desculți prin iarba umedă, în halat, cu o ceașcă de cafea în mână. Mai fac un pas și pup un boboc de trandafir pe nas, adulmec o floare de liliac (îmi urcă și o furnică în nară – mă gâdilă și ce nostim e!), apar motăneii noștri – unul alb, unul negru – mieunând de bucurie, aleargându-se veseli pe covorul naturii atât de verde. Nu e gazon, ci iarbă românească, tunsă de mine, cu un aparat fără fir și fără zgomot. Adun agrișe, coacăze, mure, fructe de mahonie sau smochine, fac compoturi fără zahăr, dulceață sau sos de mere (o rețetă germană: Apfelmus), apoi din bogăția de petale de trandafiri fac și apă de trandafir și oțet parfumat; mai prepar limonadă de lavandă, pun plante la uscat pentru ceaiuri, adun mirodenii – căci totul e la îndemână. Îmi place „borcaniada” mea de vară, pentru iarnă: fac suc de roșii, castraveți murați, am învățat să pun toate legumele și fructele fără conservanți, doar cu sare – cum s-a făcut de mii de ani aici. O „știință” atât de simplă – dar cine mai știe asta în Occident? De-ar fi mai conștienți românii de comoara asta pe care o dețin – tradițiile din moși-strămoși, pe care nu trebuie sub nicio formă să le lase să piară! Seara, stăm de vorbă la masa de butuci, observăm zborurile libelulelor, ale liliecilor sau rândunicilor sau bem un vin pe prispă, mai ascultăm o muzică bună sub stele, desigur, nu prea tare… Natura dă și cere liniște.
– Iubitorii de plante vorbesc despre o comunicare cu ele. Vi s-a întâmplat și dvs. să stați de vorbă la o cafea, cu un trandafir?
– Desigur! Și nu doar cu unul! Din luna Mai până în Iunie avem o explozie de trandafiri în toate culorile. Toate înmulțite de noi! Florile sunt copiii mei. Am nevoie de ele, le iubesc și nu le rup pentru a le pune în vază. Ca să bem cafeluța împreună, mă duc în vizită în fiecare dimineață printre tufe și le vorbesc.
Întoarcere în rai
– Este oare, natura, așa cum se spune, o pavăză contra neliniștii din lumea în care trăim? Se opresc amenințările ei în iarba grădinii?
Căsuța noastră
– Da, oaza noastră verde mă ajută mult să mă desprind. Să opresc caruselul grijilor care se învârte din ce în ce mai tare și mai amețitor, mai ales în ultimul timp, începând de la pandemie, până la războiul aflat la o aruncătură de băț distanță de noi – toată nebunia asta cu manipularea prin mediile sociale, ambițiile de restructurare a puterii în lume, de către cei care nu se satură să își facă plinul niciodată… Îmi permit câteodată să nu mă uit la știri. Prefer să mă plimb printre flori, ascult cântecul „imnul iubirii” și îmi încarc bateriile. Mă relaxez chiar și prin munca în curte. Căci totul este făcut cu dragoste! Când tăiem copaci pentru lemne, soțul meu îmi spune: „Cu tine mai construiesc o casă!”
– Dacă nu considerați întrebarea prea intimă, cum arată o zi din viața dvs.? Cum vă apărați de caniculă? Sunt oameni care se plâng de depresii din cauza ei.
– De obicei, plec de acasă la 7 și mă reîntorc la 19. Pierd cam 4 ore pe zi pe drum. Dar în tren, mă uit la știri și intru pe platformele online, unde distribuim sarcinile pentru redactorii ziarului nostru din toată țara. Când ajung la redacție, mă leagă diverse treburi de masa de scris, și asta cam până pe la ora 14. Atunci se trimite ziarul la tipografie și urmează să fie distribuit cu trenul și prin poștă, în toată țara. După-amiază, am timp să scriu sau merg la întâlniri, conferințe, fac interviuri, merg la recepții, uneori, și seara. Ajung acasă obosită frântă, fiartă în suc propriu de la căldură, supărată de întârzierile trenului, cu picioarele umflate…, dar ajung într-o altă viață! E ca și cum aș ajunge în rai.
Cu motanul la udat
Cum ne apărăm de caniculă? Nu avem aer condiționat, și totuși avem în timpul zilei cu 10 grade mai puțin decât afară! Noaptea ținem ferestrele larg deschise. Biotopul nostru ne ajută, avem multă vegetație și un microclimat prielnic. Și în casă totul e natural: pereți din lemn de stejar, groși de 15 cm, izolați cu pământ și lambriu, acoperiș din șindrilă, izolat cu saltele de cânepă. Cât de bine ne simțim aici, ne dăm seama numai atunci când ajungem undeva, la un hotel: aer închis, miros de covoare, energie electrostatică…
„România a progresat în ultimul timp enorm”
– În publicația pe care o conduceți, cotidianul de limbă germană din România „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien”, sunt multe reportaje din țară, semnate de dvs. Cum vi se par zonele în care ajungeți: civilizate, prospere? Vi se pare că a progresat România în ultimii ani? Tradiție mai există?
Sălbăticie cu flori
– România a progresat în ultimul timp enorm! Vedeți cât de curate sunt pădurile și șanțurile de când există programul Returo! La noi în sat, chiar s-a oprit fenomenul enervant cu muzica tare, în weekend. Se pare, cu timpul, că legile au efect. Sigur, mai e de lucru: când văd oameni care ard deșeurile sau vegetația pe câmp sau în șanțuri, mă apucă disperarea. Câte incendii de vegetație se nasc prin asemenea neglijență!!! Sau pocnitorile și artificiile de la petreceri – o teroare, nu doar pentru noi, cât mai ales pentru pasăret și animăluțe – unele mor de stres! Pe de altă parte, există mult progres în toată țara, vizibil și invizibil. Am făcut de curând un interviu cu un neamț care are de 19 ani o afacere cu viticultură și agricultură bio în Băgaciu, județul Mureș. El a remarcat o importantă schimbare de mentalitate în ultimii ani. În trecut, oamenii de afaceri țineau totul secret, nimeni nu îți dădea un sfat, o informație – acum, s-a dezvoltat o comunitate care îți oferă tot felul de sfaturi de expertiză, prin grupuri de Whatsapp, deci, a apărut o transparență exact cum se practică și în Occident. Se implică în aceste comunități pe rețelele de socializare oameni din agricultură, din știință sau, pur si simplu, oameni care doresc să ajute pe concetățenii lor ca să aibă succes, le trimit poze, filmulețe etc. A apărut o bunăvoință și o dorință sinceră de a ajuta, inexistentă în trecut! Neamțul din Băgaciu povestește că așa s-a recuperat expertiza despre cultivarea sfeclei de zăhăr, pierdută de 25 de ani, fiindcă din vreo 20 de fabrici de prelucrare, au mai rămas în România doar două.
Paradis
Un alt exemplu este angajamentul societății civile pentru patrimoniu sau turism sustenabil „Via Transilvanica” (un traseu de drumeții prin toată țara, prin sate, amenajat de voluntari) – este un proiect exemplar, 100% românesc. Sau rezervația morilor de lemn din Rudăria (Eftimie Murgu) – am făcut de curând un reportaj acolo. Potențialul pentru zonele rurale crește cu astfel de inițiative, mai ales când se combină agricultura sustenabilă, protecția patrimoniului, turismul și tradițiile locale. Tradițiile sunt încă vii aici, nu sunt un spectacol doar pentru turiști. În Maramureș, lumea poartă port popular la biserică, pentru că așa vor localnicii. Se poartă cu toc în loc de opinci, mă rog, dar tradiția tot s-a păstrat. Și tradiția nemților sau a grecilor sau a lipovenilor din România trăiește, chiar dacă o mare parte din grupurile lor de dans sunt tot români sau oameni de altă etnie. Și de ce să nu fie așa?
„Tu mai sărac, viața mai frumoasă”
– Este posibilă o comparație între România și țara dvs. de origine, Germania? Vă pare uneori rău că ați plecat? De fapt, ce v-a determinat să rămâneți aici?
Bucurie și muncă
– Nu mi-a părut rău niciodată că am venit în România! M-am desprins total de viața din Germania. Dar mă uit câteodată la filme documentare și observ un trend foarte interesant, o nișă care se dezvoltă din ce în ce mai mult acolo: oameni care trăiesc într-un „tiny house” (o casă foarte, foarte mică), într-o rulotă sau într-o mașină amenajată cu puțin spațiu și fără lucruri inutile, dar în mijlocul naturii. Unii chiar vor să se mute permanent la un camping, și vara, și iarna. Alții se plimbă prin lume cu rulota și lucrează prin internet. Nu fac mulți bani, dar se descurcă cu puțin, e o nouă filosofie de viață. Aventura și libertatea sunt răsplata. Trendul nu îi prinde doar pe tinerii aventuroși, ci și pe batrânii cu pensie mică, însă destupați la minte. „Downsizing” se numește acest trend, „descreștere”, adică să încerci să devii mai „sărac”, dar viața să-ți fie mai frumoasă. Să reduci averea materială la aproape de zero. Să nu mai acumulezi aiurea. În Germania o astfel de viață e foarte greu de realizat, există multe piedici administrative: n-ai voie să locuiești atât de simplu, de minimalist, există multe reguli de cum trebuie să fie o casă…
Pe mine, însă, m-a prins trendul de „downsizing” de mult timp, înainte de a fi un trend. Mă enerva să am mereu grijă de lucruri, să fac curat în toate camerele, să fiu sclavul casei sau al banilor. Am locuit șase ani într-o vilă, a fost o experiență, dar acum consider că trăiesc mult mai bine chiar cu o fracțiune din salariul de atunci.
Și casa noastră maramureșeană e foarte mică și simplă. Inițial, oamenii din sat nu au crezut că vom locui în ea permanent.
Osiris și Steluț
Ce m-a determinat să rămân în România? Totul! Sufletul! Colțul nostru de rai, soțul meu, care este foarte legat de România, apoi activitatea noastră și viața frumoasă de aici, chiar dacă există și probleme…, însă oriunde există și probleme, doar că altele.
Bineînțeles, în anii petrecuți în România am avut și multe situații ciudate sau chiar foarte haioase care m-au confruntat cu diferențele dintre cultura sau gândirea germană/occidentală și cea românească. Am scris o carte cu glose (adnotări) pline de umor, despre aceste „ciocniri”. Cartea e foarte amuzantă, mai ales pentru cei care cunosc ambele țări, am primit mult feedback la ea și am câștigat chiar un premiu de literatură în Germania. Cartea e în limba germană, dar se vinde și aici, în librăriile de limbă germană (titlul cărții este: „Das gibts doch gar nicht!”/ „Nu se poate așa ceva!”). Povestesc și mult despre viața la țară, despre cum am învățat să mă descurc sau cum am învățat limba română, cu toate trăznăile pe care le-am spus la început… Am continuat să scriu astfel de povești până azi, ele apar în ADZ săptămânal, în weekend.
„Ne permitem profunzime”
– Ziarul pe care-l conduceți este în mare progres: are tot mai mult un caracter european, oferă informații la zi și sinteze pe care nu le găsești în presa autohtonă. Cum vă descurcați cu vânzarea lui? În România, difuzarea presei e pe butuci!
La prezentare de carte în Sibiu
– Suntem într-un fel fericiți, pentru ca ADZ-ul este subvenționat de Forumul Democrat al Germanilor din România. Atâta timp cât Forumul consideră că ziarul este de valoare, atât timp vom și exista. Nu avem cum să ne autosusținem pe piață. Mai ales, cum spuneți dvs., există mari probleme cu distribuția, cu poșta. Poșta e din ce în ce mai scumpă, au redus personalul, sunt sate și chiar orașe mari în care ziarul nostru, tipărit zilnic, ajunge ca un pachet, o dată pe săptămână! De aceea, le oferim abonaților, în plus, și versiunea electronică (PDF). Avem și pagină de internet (www.adz.news).
Pe de altă parte, ADZ-ul există din anul 1949 (atunci, sub titlul „Neuer Weg”) – este singurul ziar de limbă Germană din sud-estul Europei și chiar cu câteva săptămâni mai vechi decât NATO (!). Așa ceva nu se măsoară în cifre de vânzări. Conținutul nu se adresează doar minorității germane, ci tuturor celor care vor să citească în limba germană despre România. Noi încă ne permitem profunzime! Nu urmărim acest trend, cu articole cât mai scurte și scandaloase. Am avut articole care au fost luate ca bază pentru un curs la universitate, de exemplu, despre fake news. După aceea, studenții au participat la un simpozion în Germania. Am avut colaborări cu Facultatea de Filologie, secția Germană, din București, cu subiecte interesante, interculturale; de exemplu, studenții au realizat interviuri cu trei mame despre diferențele existente în educația copiilor din România, Germania și Austria, sau despre predarea limbii germane în România. În curând, lansăm o nouă colaborare cu Institutul Goethe: un podcast despre cărțile pentru tineret, tot în limba germană, cu subiecte care sunt semnificative pentru societate: mobbing, migrație, fake news, schimbarea climatică, lecții de istorie, precum al doilea război mondial, cu holocaustul… Ideea principală este să îndemnăm tineretul să citească în limba germană, și asta este o educație interculturală.
„Sunt un optimist incurabil”
– Credeți că presa va supraviețui internetului? Dumneavoastră din ce vă trageți motivația și nădejdea? Dar energia?
De vorbă cu trandafirii
– Pe termen lung poate da, poate nu. Cel mai important mi se pare că oamenii trebuie sa citească. Nu doar să încingă telefoanele mobile, căutând prin mediile sociale… Cine nu citește se prostește! Azi, mulți din cei care se consideră ca făcând parte din minoritatea germană trăiesc în familii mixte și într-un mediu înconjurător de români. Și asta e foarte bine! Dar noi trebuie să le oferim o platformă unde să se poată practica limba germană la un nivel înalt, cu o bogăție de limbaj și subiecte diverse, cu glume și jocuri de cuvinte. Pe de altă parte, ziarul nostru poate fi și o platformă de prezentare pentru ei, un mijloc pentru a le întări identitatea și legătura cu comunitatea.
Motivația mea personală vine din bucuria de a face lucruri diverse și cu rost. Nu mut munții din loc, dar simt că activitatea mea e cumva apreciată. Imaginați-vă că am întâlnit odată o doamnă unguroaică, căsătorită cu un sas, care învățase limba germană citind ziarul nostru și care se bucură atât de mult și azi, când îl primește, că zice că înainte de a-l deschide, îl adulmecă! Un articol nu trebuie să miște mulțimile, e îndeajuns dacă câțiva dintre cititori au învățat ceva sau au primit un impuls pozitiv. Îmi place jurnalismul constructiv: nu doar să criticăm, ci să prezentăm și ceea ce este bun.
– Cu lumea în care trăim cum vă aveți, Nina May? Se opresc amenințările ei la gardul grădinii dvs. din Periș și la pragul casei de lemn?
– Eu sunt un om optimist incurabil, mă concentrez pe ceea ce este pozitiv. Întorc spatele unde văd ură, deschid inima acolo unde văd iubire. Am un principiu: să fiu întotdeauna parte din soluție, și nu din problemă.
Însă, prima dată când am trăit un timp cumplit a fost la alegerile prezidențiale! Mi-a fost teamă că România poate deveni, brusc, un loc ostil. Sunt un spirit liber, un european convins, n-aș putea să trăiesc în dictatură sau într-o țară izolată. Atunci, grijile chiar m-au urmărit până acasă, nu s-au oprit la poartă, am stat lipiți de televizor și am urmărit discuțiile candidaților. Atunci am scris un comentariu în ziar, în care am făcut o comparație a situației cu schimbarea climatică, referindu-mă la așa-zise „tipping points”, care duc inevitabil la calea de neîntoarcere, dacă sunt depășite…, și am îndemnat pe cititori să meargă la vot, să-și exprime dorința pentru țara lor în mod activ, responsabil, în loc să o lase pradă aventurierilor din politică…
– În final, oferiți-le cititorilor noștri un îndemn de viață.
– Când prind cântecul „Bună dimineața, România” (Radio România Actualități), dau radioul mai tare și vibrez că trăiesc aici… Și îmi zic: România suntem noi! Fiecare poate să facă țara noastră și mai frumoasă! Printr-un gest, printr-o mână de ajutor, printr-un zâmbet – sau chiar printr-o grădină. Plantează un pom azi și mâine sigur te vei bucura!
,,Fără muncă și fără un rost bine închegat, omul nu poate trăi, este pervertit, se transformă în animal „ – F.M.Dostoiewski ,,Amintiri din casa morților”.
O lectură recentă mi-a dezvăluit, în opera marelui Dostoievski, o transpunere a uneia dintre marile dileme fundamentale ale societății. Aceeași dilemă, pusă astăzi sub formă interogativă, pune în balanță viitorul societății noastre tradiționale, plasându-l într-o sferă a incertitudinii. Este uimitor să descoperi într-o carte scrisă cu peste 150 de ani în urmă o reflecție asupra unei probleme sociale ce continuă să fie relevantă și azi. Această dilemă modernă ridică numeroase întrebări despre însăși existența umană și ne îndeamnă la o analiză mai profundă, ceea ce mă voi strădui să fac în continuare.
Așa cum precizam, în volumul ,,Amintiri din casa morților”, Dostoievski vine cu o profundă reflecție privind relația omului cu munca și scopul său în viață: ,,Fără muncă și fără un rost bine închegat, omul nu poate trăi, este pervertit, se transformă în animal”. Această observație a lui Dostoievski, bazată, la pronunțarea ei, pe realitatea crudă a unei închisori, se aplică acum, într-o eră a automatizării și a inteligenței artificiale, la un nivel societal, când nemaiîntâlnite performanțe tehnologice amenință să suprime scopul productiv al multor oameni, lăsându-i într-un presupus vid existențial. ,,Provocarea AI” pune azi omenirea în fața unei mari dileme privind impactul profund pe care inteligența artificială îl poate avea asupra societății. Practic, provocarea este de a găsi un echilibru între a folosi potențialul imens al AI-ului și a ne asigura că omul, cu creativitatea și empatia sa, rămâne relevant și își păstrează un scop bine definit în societate.
Dostoievski, fiind un maestru al psihologiei umane, a observat că lipsa de sens duce la o degradare a ființei, transformând-o într-o „creatură” fără direcție. Ceea ce subliniază Dostoievski este că munca nu este doar o sursă de venit, ci ea este un element esențial pentru demnitatea și identitatea umană. O realitate profundă este că munca dă un sens zilelor noastre, ajutându-ne să ne dezvoltăm abilitățile și să contribuim la consolidarea societății. Însă, într-o perspectivă că AI devine capabilă să execute majoritatea sarcinilor, ne confruntăm cu o întrebare fundamentală: ce se întâmplă cu noi când nu mai avem un scop productiv? Ne întrebăm: respectivul context va crea o societate de „paraziți” care își petrec timpul liber în divertisment, fără a avea o contribuție semnificativă? Acest scenariu se apropie periculos de ceea ce Dostoievski descria drept „pervertire”. În lipsa unui scop, am putea cădea într-o apatie profundă sau am putea dezvolta dependențe și comportamente autodistructive.
Totuși, analizând fenomenul într-o perspectivă optimistă, AI ne oferă șansa de a ne redefini conceptul de muncă și de a ne concentra pe aspecte mai creative și mai umane. O societate în care roboții și AI preiau sarcinile plictisitoare ne poate elibera pentru a ne dedica artei, științei, cercetării și, mai ales, relațiilor umane.
În lumina observației lui Dostoievski, provocarea nu este doar de a găsi noi locuri de muncă, ci de a găsi un nou „rost bine închegat”. Acesta ar putea fi un scop non-productiv la fel de important în evoluția socială și personală. În această sferă ocupațională aș plasa, ca exemplu, instruirea educativă, activitățile cultural-artistice și cultivarea pasiunilor personale, activități ce au rol de a pune un accent mai mare pe dezvoltarea personală, în paralel cu politici de integrare într-un nou model de societate.
Viitorul nu poate fi în acest context neapărat unul de degradare umană, ci mai degrabă o oportunitate de a evolua și de a ne elibera de conceptul tradițional de muncă. Este esențial să îmbrățișăm această tranziție și să ne concentrăm pe ceea ce ne face cu adevărat umani: creativitatea, empatia și capacitatea de a inova.
În mod paradoxal, o societate lipsită de constrângerea muncii ar putea redescoperi importanța relațiilor interumane. Timpul eliberat ar putea fi dedicat comunității, artei și educației. Munca, în sensul ei dostoievskian, s-ar putea transforma dintr-o obligație economică într-o contribuție socială. Desigur, acest lucru ar schimba profund ierarhiile și valorile, punând accentul pe empatie, colaborare și creativitate, mai degrabă decât pe productivitate economică. Societatea ar putea deveni o comunitate de „creatori” și nu de „lucrători”.
Dostoievski nu ar fi putut anticipa AI, dar perspectiva sa ne forțează să ne gândim la un nou „rost” pentru omenire. Acest scop ar putea veni din crearea de noi forme de muncă ce implică rezolvarea de probleme complexe, cercetare avansată și dezvoltare artistică. Răspunsul la provocarea AI nu este să ne opunem progresului, ci să redefinim munca și să ne concentrăm pe ceea ce ne face, în mod unic, umani. Aceasta ar putea fi șansa de a construi o societate în care scopul nu este doar supraviețuirea, ci și împlinirea personală și colectivă.
România este singura țarã din lume înconjuratã de români, spunea un mare istoric, relevând un adevãr cât se poate de real, de palpabil, de demonstrabil. De-a lungul istoriei, o serie întreagã de ținuturi din vechea vatrã a Traco-Geției și Daciei etc. au fost trecute când la un imperiu când la altul, așa cã, ținuturi locuite de români au încãput la diferiți stãpâni, la ora actualã, de mai multã vreme, actualele granițe ale României sunt trasate având vorbitori de limbã românã dincolo de ele: în Republica Moldova, în Ucraina, în Ungaria, în Bulgaria, apoi în Voivodina, provincie autonomã a fostului spațiu iugoslav, și în Serbia actualã, respectiv pe Valea Timocului și Craina, dar și mai înspre interiorul acestui spațiu vecin și prieten. Problematica felului de tratament al românilor din aceste spații, ține de guvernele țărilor respective, adicã posibilitatea folosirii limbii în relațiile oficiale, a slujbelor în biserici, al învãțãmântului în limba românã, al publicațiilor și emisiunilor radio-tv, dar și a recunoașterii ca atare a limbii române ca limbã folositã de aceste comunitãți. În acest caz, se cunoaște, spre exemplu, ideea cã limba românã, în Republica Moldova era numitã limba moldoveneascã, în Serbia, drept limba vlahã, la fel și în Bulgaria de nord, de-a lungul Dunãrii, unde sunt comunitãți de astfel de vorbitori. Ziua Limbii Române 2025 a prilejuit pentru comunitatea românilor din Kladovo, Serbia și împrejurimile acestei comune aflate vizavi de Drobeta Turnu Severin, peste Dunãre, ocazie cu care Centru Cultural Românesc de aici, prin Ivan Vrzoghici, Ziua Limbii Române președinte și Mihaijlo Vasilievici, coordonator, s-au mândrit. La manifestarea foarte bine organizatã și prin aportul Asociației pentru Cooperare și Dezvoltare FORUM KLADOVA, Asociația FORUM pentru CULTURÃ și IDENTITATE, dar și publicația JURNAL ROMÂNESC, redactor Romeo Crâșmaru, au participat o serie foarte largã de invitați din Serbia, Voivodina, România, toți animați de aceeași dorințã de a sãrbãtori limba românã și rãspândirea ei în și dincolo de granițele de stat, dar și de suflet. Între aceștia, i-am notat fãrã a epuiza întreaga lor listã din motive de spațiu tipografic pe: prof. Marioara Sfera, Consiliul Național al Românilor din Serbia, Ion Sfera, președinte Partidul Român din Serbia, Dragan Demici, JivavLazici, lideri ai comunitãții românești din Serbia de Rãsãrit, Dragoliub Firulovici, solist vocal, Marian Gherghinescu, Episcopia Severinului și Strehaiei, Florentina Pleniceanu și Dana Blagoe, etnografi Muzeul Regiunii Porților de Fier, Cristian Burada și Alexandru Drãghici, alãturi de Viorel Mirea, membri USR, prof. Ileana Mustãcel, solistã folclor, Dan Luncan, prozator și pamfletar grafic, Mihaela Mirea, socio-psiholog s.a. Au fost comunicãri, referate, proiecții video, muzicã popularã româneascã, recitãri de poezie, alocuțiuni și mesaje de salut, dar și de susținere a libertãții folosirii limbii române în comunitãțile din Serbia, Voivodina, alte locuri din Europa.
În acest context, am folosi prilejul spre a reliefa marea dezamãgire a conducerii Centrului cultural românesc din Kladovo, prin vocea lui Mihaijlo Vasilievici, acea din care am înțeles, în afara cadrului oficial, cã s-a sistat finanțarea acestui lãcaș de spiritualitate româneascã, din care cauzã, el este amenintat cu suspendarea activitãții, chiar închiderea. La fel, dl Vasilievici ni s-a plâns de slaba susținere a oficialilor sârbi, mai exact Primãria Kladovo, privind activitatea Centrului, finanțarea lui în condițiile în care din partea conducerii acestuia existã toatã transparența și implicarea în acțiuni culturale ori sociale, care vizeazã nu doar comunitatea româneascã, ci și pe cea sârbã, în limita solicitãrilor și oportunitãții. Prin contrast cu aceastã situație, care persistã de mai multã vreme, atât din partea oficialilor noștri de la București, de la nivel politic de vârf, asta cu toate și multele promisiuni fãcute, la fel, din partea oficialilor sârbi, în provincia autonomã Voivodina, ne-a transmis prof. Marioara Sfera, românii de acolo se bucurã de o foarte bunã tratație ca și comunitate, atât la nivel de învãțãmânt în limba românã, bisericã, publicații, emisiuni radio-tv în limba românã. La celãlalt capãt, dl Vasilievici ne-a vorbit despre emisiuni radio, spre exemplu, difuzate în Valea Timocului, care cultivã intens ideea de limbã vlahã, un fel de mixturã între limba românã si limba sârbã, de orele de culturã româneascã din școli, dar ținute în… limba sârbã, de suspendarea cursurilor de limba românã ținute la Centrul cultural din Kladovo, în ciuda faptului cã aici au fost de curând 14 absolvenți din comunitatea kladoveanã și împrejurimi. Ca o concluzie, dincolo de posibila subiectivitate a dlui Vasilievici, am putea spune cã limba românã pe teritoriul actualei Serbia de Rãsãrit este slab susținută în comunitãțile unde ea se vorbește, cã politica statului român în a o susține este la fel de anemicã, în afara acestor actiuni ale scriitorilor, jurnaliștilor, etnografi sau preoți, care acțiuni, în context mai larg, par a fi doar tolerate spre a nu se spune cã fenomenul ca atare nu este obturat ori interzis. Explicații ale acestei atitudini ar fi, așa, mai de underground, speculative, de la cele ale simpatiilor politice sârbe pentru spațiul cultural și etnic rus, al guvernului sârb actual filo-rus, care a dezvoltat și o serie de proiecte cu guvernul chinez, timp în care guvernul român este “anti-rus” și pro-european, reținut în a dezvolta relații comerciale cu China, dar și rușinoasă, de-a dreptul, susținere de cãtre statul român a intereselor românilor din afara granițelor, altii decât cei plecati la muncã, acolo, vorbim de comunitãțile de vorbitori nativi de limba românã din statele enumerate mai înainte! O susținere figurativã mai mult, la limita unor gesturi simbolice, propagan-distice, cu toate cã existã departamente și consulate care au ca obiect de lucru exact acest lucru! Limba românã este una dintre limbile romanice recunoscute la nivel mondial, dar, culmea, ea nu este susþinutã cum s-ar cuveni de însuși statul român! Un paradox, greu de înghițit, scandalos, chiar dacã, zilele trecute, președintele Nicușor Dan a sãrbãtorit Ziua Limbii Române la Chișinãu, dar nu credem sã fi ajuns el, acolo, dacã contextul politic european nu ar fi fost legat de “conflictul militar” din Ucraina si de o viitoare aderare la UE a Republicii Moldova. Halal patriotism, dacã este s-o spunem pe bune!
În Valea Almăjului, a treia ediție a proiectului „Noaptea Muzeelor la sate” va fi găzduită de Muzeul Presei Rurale din Banat. Evenimentul se desfășoară în parteneriat cu filiala Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Gazda manifestării este Dr. Dacian Rancu, fiul regretatului Gheorghe Rancu Bodrog, fondatorul muzeului.
Ediția din acest an va avea ca temă de dezbatere „Cultura sătească încotro?”.
Un alt punct de atracție propus de organizatori este vizitarea colecției de presă Iacob Sârbu.
Evenimentul va avea loc sâmbătă, 6 septembrie, începând cu ora 16:00, în incinta Școlii Primare din Șopotul Vechi, care găzduiește Muzeul Presei Rurale din Banat.
Cinciș-Cerna frumoasă localitate hunedoreană. O zi cu soare zâmbitor din ultima săptămână a lunii august.
Consemnăm cu plăcere o zi de sărbătoare în familia seniorului Dumitru Priescu prilejuită de împlinirea a 90 ani de viață a acestuia.
Reprezentanți din partea Asociației CARP „Speranța” Hunedoara (președinte ec. Delian Dorel Rotar) în frunte cu consilierul Borza Gelu i-au trecut pragul casei pentru a-l felicita odată cu oferirea unui tort și a Diplomei de onoare „O ZI DIN VIAȚĂ ÎN AMINTIREA ANILOR TRECUȚI”… o zi din jurnalul sufletului, cu o puternică semnificație care a trezit și menține dragostea și dorul de viață.
Plăcută și apreciată a fost prezența la acest moment sărbătoresc a preotului paroh din localitate, Apietroaie Cosmin Gabriel, care a dăruit seniorului Priescu cu dragoste duhovnicească un tablou religios, felicitându-l pentru contribuția sa ca și cântăreț în strana bisericii timp de peste 35 ani.
Cu lacrimi în ochi datorită momentului în cadrul căruia nu au lipsit urările de „La mulți ani!” sărbătoritul ne-a declarat în exclusivitate: „Am împlinit vârsta de 90 ani și privesc înapoi viața cu mândrie, păstrând în suflet activitatea de dascăl și director al Școlii Primare din sat, dar și bogata mea muncă cultural-educativă, care mi-au materializat aplicarea și pasiunea pentru meseria aleasă.
Am avut multe reușite care mă bucură și mi-au îndeplinit crezul și targetul.
Acum la vârsta de 90 ani am o satisfacție intimă, firească, că tot ce am făcut în activitatea activă mi-a înnobilat viața.
Familia mi-a fost unită și respectată în comunitate, iar astăzi mă mândresc de cei doi feciori ai mei, Stelian (inginer) și Călin (avocat) precum familiile lor”.
… Ascultându-l pe sărbătorit, am concluzionat că prin activitatea sa profesională ne-a relevat un adânc cod etic al dascălului cu înțelepciunea și spiritualitatea românească.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
PÂRVU, NICOLAE D. Scriitor şi psiholog, s-a născut la Bocşa Română în 6 septembrie 1915, jud. Caraş-Severin, și s-a stins la Timișoara, în 8 mai 1986[1]. Își doarme somnul de veci în Cimitirul Eroilor din Timişoara.
A urmat cursurile școlii primare din localitatea natală (1921-1926), apoi s-a înscris la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, pe care l-a absolvit în 1933. Inițial s-a înscris la Facultatea de medicină, apoi și la Facultatea de Filosofie a Universității din Cluj, pe care o termină cu succes în 1940, specializându-se în psihologie, filosofie și estetică.
„În anii studenției, dezbaterile tinerești, încărcate de haz se prelungeau până târziu, noaptea, după orele de curs și seminarii. Acolo și atunci se frângeau, spre hrană, nu numai pâinea adusă de la cantina studenților, ci și ideile generoase ce vizau o lume mai bună.”[2]
Licenţiat al Facultăţii de Psihologie şi Pedagogie din Cluj (1940), în 1942 își susține doctoratul în psihologie cu teza „Metoda evaluării”, care i-a fost publicată, devenind sursă de referință în domeniu.
”Pe Nicolae Pârvu este foarte greu să-l caracterizeze cineva succint, din cauza firii sale controversate, a multiplelor preocupări și interese și mai ales, din cauza contradicțiilor care-i colorau conduita. Mai mult închis decât sociabil, mai degrabă revoltat decât resemnat, aparent mai docil decât răzvrătit, adeseori mai grav decât superficial, N. D. Pârvu se lasă greu încadrat într-o tipologie obișnuită. Aproape niciuna din laturile caracterului său nu se conformează unui profil linear, unei descrieri simple, unui model comun. Ceva ieșea totdeauna în evidență în comportamentul său, ca inedit, neprevăzut, original: de la gusturi, cuvinte, opinii și până la îmbrăcăminte, reținând atenția și stârnind uneori un zâmbet de aprobare sau de mirare. Dar Pârvu nu făcea caz de aceste ”ciudățenii” ale conduitei sale, dimpotrivă, le integrase ca elemente firești și le considera cât se poate de ”ale sale”. Mucalit cu cei din jur, nu se cruța nici pe sine, fiind adeseori ironic cu propria sa atitudine de ”paor” sau de om ”care se ridică spre cultură”. Cu toate acestea, notele amintite nu-l făceau dezagreabil, ci dimpotrivă, replicile neașteptate, observațiile inedite, preocupările originale, aprecierile personale, toate trezeau un interes îndreptățit în cei din jur și-l făceau simpatic și interesant. Cu el ședințele erau antrenante, dezbaterile neașteptate și substanțiale, iar concluziile neprevăzute și relevante.”[3]
A fost conferenţiar la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj (1953 – 1959), decan al Facultăţii de Psihologie, profesor la Conservatorul „Gheorghe Dima” din acelaşi oraş (1957 – 1966). În 1967 se transferă la Timişoara. Aici este decan al Facultăţii de Filologie, apoi şef al Catedrei de Psihopedagogie din cadrul universităţii până la pensionare (1977).
„Ca dascăl, Nicolae D. Pârvu cucerea publicul auditor nu printr-o retorică specială, ci prin simplitatea și naturalețea comunicării.[…] Profesorul Nicolae D. Pârvu nu „făcea” pe savantul, nu se extazia în fața unor noi descoperiri, nu se arăta însă nici neîncrezător în știință, ci o vedea în dinamica și veșnica ei mișcare ascendentă. […] În relațiile cu studenții era apropiat și comunicativ, înțelegător și operativ, arătând simpatie pentru conduitele naturale și sincere. La reuniuni era glumeț și câteodată spumos, citind poezii sau recitând versuri, epigrame etc. Om de aleasă cultură, de o largă și binevoitoare înțelegere, de o prevenitoare și părintească grijă pentru studenți, Nicolae Pârvu a reprezentat nu numai un model de conduită, ci și un îndemn fertil pentru pregătirea celor ce îmbrățișează profesiunea de dascăl.”[4]
Ca cercetător și om de știință, profesorul Nicolae D. Pârvu a abordat probleme originale: cunoașterea omului după față, fața ca index de valori psihice, metoda evaluării, formarea reflexelor de orientare la șoareci, drumul spre personalitate, ecuația artistică etc. sunt teme de care s-a preocupat și despre care a scris. „Multiplele sale preocupări (psihologice, pedagogice, artistice, literare, dramatice, lingvistice, de cultură etc.) cu realizări deosebite în aproape toate acestea, i-au creat un binemeritat prestigiu de dascăl înzestrat cu numeroase talente. […] Lucrarea de căpetenie a profesorului Nicolae Pârvu rămâne „Dicționarul psihologic al limbii române” în două volume, în manuscris…”[5]
Poet, prozator, epigramist, dramaturg, cronicar dramatic, Nicolae D. Pârvu a debutat publicistic cu versuri în revista „Fruncea” (1936) și a colaborat la periodice precum: „Caleidoscop”, „Contemporanul”, „Contrapunct”, „Drapelul roșu”, „Făclia”, „Flamura”, „Forum”, „Gazeta învățământului”, „Orizont”, „Revista de pedagogie”, „Semenicul”, „Steaua”, „Teatrul”, „Tribuna”, „Universul literar”.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și primul președinte al Cenaclului timișorean de Satiră și Umor „Ridendo” (1970 – 1971).
”N.D. Pârvu este – în conștiința noastră, a celor ce i-am gustat adesea, la atâtea reuniuni colegiale, scânteietoarea vervă satirică, spiritul său savuros de bănățean bonom, gata oricând să participe la un dialog al floretelor – în primul rând un poet de un farmec particular.” (Anghel Dumbrăveanu)
Volume semnate de Nicolae D. Pârvu: Metoda evaluării. [pedagogie] Sibiu. Editura Universităţii. 1942; Studii de psihologia artei. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. 1967; Buletin meteorologic (versuri). Bucureşti. Editura pentru Literatură. 1969; Drumul spre personalitate (studii de psihologie și pedagogie). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971;Prietenul meu, vântul (versuri). Timişoara. Facla. 1978, în colaborare Stana (teatru) și Avram Iancu (teatru).
În volume colective: Lirica timișoreană (1944 – 1969): culegere de versuri întocmită de Nicolae Țirioi.- Timișoara, 1970; Monumentul iubirii: (antologie de versuri). Timișoara, 1971; 111 epigrame (antologie). Timişoara. 1971; Caiet umoristic: antologie. Timișoara, 1972; Harta patriei (antologie), 1973; Epigrame şi epigramişti. Cuvânt înainte de Ion I. Mioc.-Timişoara. Facla. 1973; Dansul săbiilor o panoramă a epigramei românești contemporane alcătuită de Ion Arieșanu și Ion Velican Timişoara. Facla. 1975; Odă de 30 Decembrie: antologie de versuri. Timișoara: Facla, 1977; Ridendo II. pagini de satiră și umor.- Timișoara, 1978; Epigrame alese: antologie, cuvânt înainte, note și bibliografie de Giuseppe Navarra.- Timișoara: Facla, 1985; Traduceri din Ady Endre în periodice. În manuscris piese de teatru și romane.
Referinţe: Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş-Severin/ Gheorghe Jurma. Reşiţa, 1976, p. 31 – 32; Premise literare/ Nicolae Țirioi.- Timișoara: Facla, 1976; Imediata noastră apropiere- vol. I/Cornel Ungureanu.- Rimișoara: Facla, 1980; Magazin literar al Asociației Scriitorilor din Timișoara, 1982/ Mircea Șerbănescu, Cornel Ungureanu, Lucian Alexiu, Paul Eugen Banciu….- Timișoara, 1981, p. 39; Portrete de universitari clujeni/ Dumitru Salade.- Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 141 – 153; Dicționarul scriitorilor din Caraș-Severin/ Victoria Bitte, Tiberiu Chiș, Nicolae Sârbu.- Reșița: Timpul, 1998; Scriitori și lingviști timișoreni (1945 – 1999): dicționar bibliografic/ Aquilina Birăescu și Diana Zărie.- Timișoara: Marineasa, 2000 (Biblioteca Județeană Timiș), p. 172 – 173; Dicționar al Scriitorilor din Banat/ coord. Al. Ruja.- Timișoara: Editura Universității de Vest, 2005; Ca mierea, ca fierea – cuvântul/ Ion Marin Almăjan.- Timișoara: Excelsior, 2007, p. 83-85; Personalităţi de marcă din Timişoara, la Timişoara şi noi la ele acasă/ Pavel şi Ion Petroman. Timişoara. Eurostampa. 2008; Cărăşeni de neuitat II/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2009; „Ridendo”la 40 de ani. Volum aniversar/antologic realizat de Ionel Iacob-Bencei.- Timișoara: Eurostampa, 2009; Cărăşeni de neuitat V/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă. Timişoara. Eurostampa. 2010, p. 67 – 71; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban. Reșița: TIM, 2013. p. 263+il. (Seria Bocșa – Istorie și cultură; 30);Revista ”Bocșa culturală”. Anul XVI. Nr. 1 (88)/ 2015; Literatura Banatului/ Cornel Ungureanu.- Timișoara: Brumar, 2015; ”Bocșa culturală”. Anul XVII. Nr. 4 (95)/ 2016; Enciclopedia Banatului. Literatură/ Academia Română. Filiala Timișoara. Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”. Societatea Enciclopedică a Banatului; coord. Crișu Dascălu.- ed. a 2-a, rev.și adăug.- Timișoara: David Press Print, 2016; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2014-2018/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2019 (Bocșa – istorie și cultură);. Gabriela Șerban-Tiperciuc. In memoriam Nicolae D. Pârvu – 105 ani de la naștere În: Tradiții, Arte și Literatură. Vol. VI/ coord. Irina Goanță.- Timișoara: David Press Print, 2020, p. 128-136; Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64).
Referințe critice: N. Mărgineanu în Tribuna, nr. 22, 30 mai 1968; Dumitru Micu în România literară, nr. 38, 18 sept. 1969; Alexandra Indrieș în Orizont, XX. nr. 10, octombrie 1969; N. Țirioi – N. D. Pârvu la 60 de ani – în „Orizont” XXVI, . nr 35, 1975; Pavel Petroman – Medalion – în „Orizont” XXXVII, nr. 5, 1986 .
Caracterizându-l ca om și ca cetățean, Dumitru Salade scrie despre Nicolae D. Pârvu: „Profesorul Nicolae Pârvu era ciudat și simpatic, sociabil și singuratic, activ și visător, înțelegător și neliniștit, în același timp. ” Subliniază că îl caracterizau originalitatea și franchețea, că era glumeț și ironic și că inspira încredere. „În drumeție era un tovarăș agreabil, dispus să suporte privațiuni și să ofere ajutor. Iubea natura, drumeția …” Pe lângă preocupările sale de profesor și om de știință, era deschis spre frumos în toate domeniile. Îl caracteriza „neastâmpărul creației”, întotdeauna având asupra sa o bucată de hârtie pe care își nota ceva: o epigramă, o idee, un stih. „Spre deosebire de alți psihopedagogi și mai mult decât mulți dintre ei, profesorul Nicolae Pârvu pleda prin tot comportamentul său pentru principiul: să fii tu însuți” consemna Dumitru Salade. Întreaga viață i-a fost o demonstrație a acestei idei, iar această notă de originalitate începea de la îmbrăcăminte (fără cravată, cap descoperit și nepieptănat etc.), continua cu mersul (puțin adus de spate) și sfârșea cu manifestări publice (intervenții spontane, expresii bănățene etc.)
Deși mergea cu sinceritatea până la jigniri, „o particularitate a conduitei profesorului Nicolae Pârvu o constituia și o toleranță accentuată în raporturile cu alții, cu studenții mai ales, și chiar în aprecierea propriilor atitudini. Adeseori era dispus la unele compromisuri care-i păreau dânsului că nu prejudiciază obiectivitatea sau justețea unor atitudini personale. Lui „Fufu” (soția) asemenea fluctuații nu i se păreau nici nefirești și nici negative, socotind că adaptarea conduitei la cerințele momentului și situației este un semn de înțelegere și participare la viața socială.”[6]Se cunoștea faptul că soția i-a fost întotdeauna aproape și „Iara”, singura fiică, a moștenit trăsături și calități de la părinți. Iată, chiar și numele indică o curiozitate a familiei.
Cu toate aceste particularități „ciudate”, Nicolae D. Pârvu se bucura de simpatia multor colegi și cunoscuți și, mai ales, a studenților care preluau de la magistrul lor sinceritatea, simplitatea, operativitatea, caracteristici care-i scoteau din anonimat, din banalitatea curentă. Se spune că „poantele”, glumele profesorului Pârvu făceau ocolul facultății zile în șir.
„Avea, ce-i drept glasul molcom, vorba dulce a bănăţeanului. Mai mult decât atâta, în apartamentul său din Circumvalaţiunii, unde locuia alături de năzdrăvana sa soţie, doamna Cinci, aveau loc adevărate şedinţe de cenaclu abătute mai ales în partea glumei, a umorului. Cel ce intra, pentru întâia dată în casa familiei Pârvu N.D. era obligat să scrie câteva cuvinte pe oricare perete al sufrageriei şi să se semneze. Cu timpul, camera s-a umplut de gândurile şi semnăturile confraţilor, mulţi dintre ei ajunşi acum oale şi ulcele vorba ţăranilor din Căraş. Nu ştiu ce s-a ales de acest apartament şi de sufrageria care a constituit o filă din istoria literaturii bănăţene şi nu doar. Probabil, noul proprietar a tras cu bidineaua peste acele mâzgăleli fără nici un sens.” Povestește prozatorul Ion Marin Almăjan, conchizând cu ideea că „poetul, dramaturgul, umoristul şi profesorul universitar N.D. Pârvu, o scurtă perioadă chiar decan al Filologiei timişorene, a fost o personalitate importantă a culturii Banatului şi un om deosebit de fermecător.”
Profesorul și scriitorul Nicolae D. Pârvu a fost unul dintre cei care au militat întreaga viață pentru tot ceea ce înseamnă valoare și autenticitate în bine, frumos, adevăr, lăsând în urma sa imaginea unui veritabil dascăl bănățean care mărturisea că, „înainte de a crea opere de artă și știință pentru alții trebuie să facem din noi înșine opere de artă, să acționăm asupra propriei persoane, să ne transformăm.”
La trecerea în neființă a acestui remarcabil dascăl, psihologul Ion Radu scria în revista „Tribuna” următoarele: ”Pășind dincolo de prestația interdisciplinară, exercitându-și cu succes condeiul în poezie și teatru, ca și în eseul de cultură, Nicolae Pârvu adaugă calităților sale de distins dascăl și de om de știință atributul râvnit de el de autentic om de cultură.”
Dumnezeu să-l odihnească!
[1]Ridendo la 40 de ani. Volum aniversar/antologic apărut la inițiativa și sub îngrijirea scriitorului Ionel Iacob-Bencei, președintele Cenaclului „Ridendo”.- Timișoara: Eurostampa, 2009, p. 18.
[2] Dumitru Salade. Portrete de universitari clujeni. Cluj-Napoca, 1997.
UZPR CARAS SEVERIN 