,,Cărămizele, țiglele, statuele astea, toate-toate vorbesc despre trecutul nostru, și acestea ne impun o datorie sfântă. De mic să infiltrăm în inima fragedă a Românașului mândria, care o simțim cu toții când vorbim de originea noastră. Eu îmi fac datoria și în anii câți mi-i va mai da bunul Dumnezeu tot pentru cultura neamului voi lucra. Credincios jurământului în ploaia gloanțelor cu mândrie am mers înainte și acum cu puterile istovite sub povara anilor, dar cu aceeași însuflețire, lucrez în ogorul neamului din a cărui sân am ieșit.”
General Nicolae Cena, Mehadia 1913

Adeseori, în articolele mele am făcut vorbire despre personalitățile Mehadiei și despre multele lor fapte în slujba comunității și, implicit, a neamului. Cu toate acestea, am avut mereu sentimentul neputinței de a cuprinde în cuvinte întreaga dimensiune a personalității lor. Și sunt convins că niciodată, nici eu și nici altcineva, nu va putea face în deplinătate acest lucru.
Una dintre aceste personalități ale Mehadiei, de o importanță istorică majoră și o sursă de mândrie locală, este generalul NICOLAE CENA. Desigur, întreaga sa activitate a fost intens documentată, iar faptele sale sunt arhicunoscute, la fel și contribuțiile sale aduse cauzei istorice naționale, asupra cărora nu voi insista aici.

Ceea ce doresc totuși să scot în evidență este patriotismul său ieșit din comun, cu toate că, la acea vreme, multe personalități erau animate de acest spirit combativ de afirmare a identității naționale. În ciuda persecuției autorităților maghiare din timpul Primului Război Mondial, acest spirit nu l-a părăsit niciodată pe Nicolae Cena. În acest sens doresc să evoc un episod extrem de sugestiv în ceea ce privește cele afirmate anterior: Un moment remarcabil al vieții sale, mai puțin evocat, dar de o relevanță majoră, este cel al oferirii, din partea împăratului Franz Joseph I, a titlului de nobil, împreună cu o înaltă funcție în armata imperială. Nicolae Cena a refuzat-o cu multă demnitate, motivând că nu are nevoie de un titlu nobiliar, deoarece este român, iar nobilitatea a căpătat-o prin naștere.

O asemenea atitudine, respectiv acest gest, consider că este cea mai grăitoare dovadă a patriotismului său, având o semnificație nemărginită. Supunând-o unei profunde analize, remarcăm atitudinea sa ca fiind, în esență, o declarație de identitate, o mărturisire de credință națională, într-o formă rară de demnitate. Într-o epocă în care recunoașterea imperială putea însemna ascensiune socială, privilegii și prestigiu, Cena a ales să rămână fidel rădăcinilor sale, mulțumindu-se cu noblețea sa interioară, parte indispensabilă apartenenței sale la neamul românesc. Gestul său poate fi privit ca o formă de afirmare și neclintire a valorilor sale. În acel moment, Nicolae Cena nu a vorbit doar în numele său, ci în numele unei întregi națiuni care, de-a lungul istoriei, a fost pusă la încercare, dar nu și învinsă. Toate acestea clădesc un veritabil portret de erou. Nicolae Cena, fără îndoială, este un erou al Mehadiei, dar nu numai, el este un erou și al întregii națiuni!
O nouă mostră a patriotismului său, pe care doresc să o evidențiez, îl regăsim într-un minunat articol, publicat în anul 1913, luna aprilie, în ziarul ,,Drapelul”, nr. 44-11. Un fragment din cele relatate de general, referitor la cercetările sale efectuate la Castrul roman și motivele care l-au îndemnat de a face asta, l-am ales ca motto al relatării mele. Autorul articolului respectiv a avut unica șansă de a discuta cu generalul, la domiciliul acestuia de la Mehadia, în primăvara acelui an 1913. Vă îndemn din tot sufletul să-l citiți fiindcă este o evocare unică și relevantă, care vă va deschide noi perspective.

Un scurt addendo: autorul articolului, Petru Fotoc, a fost un inginer silvic, asemeni subsemnatului, a fost inspector general al Comunității de Avere, deputat sinodal, comandantul Cohortei de străjeri din Caransebeș și deputat parlamentar. A decedat în anul 1940 la vârsta de numai 52 ani. La întâlnirea memorabilă cu generaul Nicolae Cena, avea vârsta de doar 25 de ani!

Ing. Constantin VLAICU/UZPR, filiala Caraș Severin

_________________________________

Din ogorul neamului – de Petru FOTOC

În strada principală a fruntașei comune Mehadia este o casă modestă cu patru fereștri pline de flori și cu o grădină bine îngrijită. Proprietarul ține mult la ea, pentru aceea nu se ridică palate pompoase pe locul unde astăzi o zidire simplă, cu o poartă împodobită cu unghea caprii, dă locuință unui bărbat mare al neamului, luat în înțelesul strict al cuvântului.
La prima vedere înfățișarea aceasta simplă îi face călătorului o impresie plăcută, așă că fără să-ți explici motivul, pe trecătorul prim îl întrebi «Cine e stăpânul casei ». Mare îți va fi mirarea când auzi, că Excelența Sa d-l Mareșal campestru în retragere Nicolae Cena, după o carieră atât de strălucită, după un serviciu de jumătate veac, a preferat singurătatea satului și departe de viața vioae a orașelor mari, s’a retras aci între aceia, cu cari și-a trăit anii primi ai dulcei copilării. Aici, unde senzațiile zguduitoare numai cu o întârziere bine măsurată pătrund și distracțiile saloanelor, cari erau totdeauna deschise înnaintea veteranului militar, le suplinesc plăcerile vieții liniștite de la sat, în sînul familiei, a surorii și a cumnatului maior în retragere, în casa părintească petrece Ex. Sa «anii câți îi mai am». El, care în atâtea rânduri a stat în fruntea miilor de feciori și de nenumărate ori a dat față cu „nepretinul“, acum încununat cu recunoștința superiorilor săi, ca simplu gregar și-a pus puterile în serviciul neamului. Miile de volume ale bibliotecei sale bogate, cunoștințele sale câștigate în mersul anilor mulți, trecutul glorios al confiniului militar din granița lui Doda și iubirea de neam l-a îndemnat, ca să pătrundă cu ochiul ager al ostașului născut, în tainele trecutului al acestui colț de țară atât de falnic și atât de românesc. Plimbările zilnice pe coastele din valea Belarechii, sunt toate expediții de studii, din care o să se cristalizeze o prizmă prețioasă a vremurilor trecute: Istoria părților sudice din Dacia strălucită și cu asta documentarea continuității neamului nostru pe baze pănă acum necunoscute. Aceasta e dorința Ex. Sale și fără să cunoască osteneală, fără alai lucră, ca cu o cărămidă să contribue la templul, care din zi ce merge se ridică întru mărirea neamului nostru mult cercat.
Multe am auzit vorbindu-se despre «domnul Excelență», cum țărănimea noastră îl numește pe d-l mareșal și în inimă-mi s’a înrădăcinat o dorință ferbinte, ca să-l cunosc pe acel bărbat, despre care jurul Mehadiei atâtea povestește. Petrecând mai mult timp între ai mei, într’o bună dimineață am urcat o trăsură, ca să părăsesc satul pe o zi și să-mi împlinesc dorința, care o aveam încă de pe timpul deșteptării naționale în Severinul bănățean, după moartea mult regretatului episcop Nicolae Popea.
Iar acum, ca un cronicar simplu, schițez cele auzite în coloanele acestea. Toate sunt de interes general. Un militar cărunt mă primește, cu mustăți și barbă albă, cu obrazii plini de sănătate, roșu ca bujorul, drept ca un brad și sprinten ca un voinic. Urmele anilor numai în vocea puțin trăgănată se observă.
Da, Ex. Sa o jumătate de veac a stat în serviciul militar, unde de la primul debut a atras atențiunea mai marilor sei. Avansările, distincțiile, medaliile multe sunt dovezile cele mai eclatante ale superiorității talentului seu și despre capacitatea sa vorbesc succesele secerate totdeauna când a stat în fața dușmanului. Și bătrânul acesta într’o etate atât de înaintată, cu ambiția unui ofițer tinăr și cu silința studentului micuț, s’a pus să desgroape din ruini trecutul unui ținut atât de falnic și în deosebi din punct de vedere național de o importanță incontestabilă?
— «Da tinere», îmi vorbește Ex. Sa, «cum ai văzut «zidenia» aceea, cum o numesc ai noștri, sunt ruinele castrului roman «Ad mediam». Țăranii mi-au atras atențiunea asupra lor, iară eu în iarna anilor 1909—10 am început să le desgrop și așă de norocos am fost, că în 15 Faur 1910, la o înălțime de 2-5 m., sub poarta pretoriană, am aflat o tablă, care mi-a servit de directivă în șirul cercetărilor de mai departe. Inscripția, după o muncă obositoare de jumătate de an am descifrat-o ; câteva tăeturi de daltă în peatră și ici-colea câte-o urmă de văpsea roșie cruțată încă de dintele timpurilor trecute au fost bazele, din cari am construit textul adevărat.
Acesta mi-a fost destul, așa că atăzi cu datele primite din partea istoriografilor nemți și castrul l’am construit în măsura 1:100, e la fel ca cel din Saalburg. Rezumatul cercetărilor mele s’a publicat în analele secției de istorie a academiei din Viena sub titlul Über den Fund einer Inschriftbasis aus dem römischen Steinkastel «ad Mediam», iară pentru publicul mare le-am adunat într’o broșură, care o să apară în curând, dovedind pe baze pănă acu puțin cunoscute și continuitatea neamului românesc în Dacia străbună. Castrul are o lungime de 134 m. și o lățime de 112 m. s’a zidit pe când Traian pregătindu-se pentru războiul al doilea în Dacia se decide să ridice podul peste Dunăre la Turnu-Severin. Chemarea fortăreții ca și a celorlalte zidite la periferiile unui semicerc, n-a fost apărarea granițelor dinspre sud, ci numai asigurarea descălecării neconturbate a oștilor romane, cărora le era încredințate ridicarea podului. Modul acesta de apărare îl acceptează și tactica modernă și din punct de vedere strategic nu lasă nimic de dorit. Toate văile, cari se concentrau aici din părțile dușmănoase își aveau fortărețele lor, castrul nostru era întru asigurarea drumului care leagă Dierna cu Sarmisegetuza și a șoselei, care de la Lederata ducea spre sud peste Valea Almăjului. Oștile, cari formau garnisoana în atâtea castre cu timpul sau stabilit aici și pe când legăturile politice cu Roma se nimicise, cele sufletești au remas și trăesc și astăzi după atâtea lovituri maștere îndurate de neamul românesc plămădit pe aceste coaste.
Cu o stimă adâncă ascult vorbele Es. Sale când îmi vorbește cu atâta însuflețire, că ce am fost «O să resară și soarele neamului nostru, cercurile din Viena se interesează de toate mișcările noastre» — îmi zice, în șirul conversației atingem luptele politice și bătrânul militar cu o reverință deosebită amintește bunătatea Majestații Sale, a ocrotitorului nostru în atâtea momente dureroase.
Cărămizele, țiglele, statuele ăstea toate-toate vorbesc despre trecutul nostru, — continuă — și acestea ne inpun o datorință sfântă. De mic se infiltrăm în inima fragedă a Românașului mândria, care o simțim cu toții când vorbim de originea noastră. Eu îmi fac datoria și în anii câți mi-i va mai da bunul Dumnezeu tot pentru cultura neamului voi lucra. Credincios jurământului în ploaia gloanțelor cu mândrie am mers înainte și acum cu puterile istovite sub povara anilor, dar cu aceea însuflețire lucru în ogorul neamului din a cărui sân am eșit.
Timp de două oare am ascultat explicațiile Es.Sale și amintirile, cari mă leagă plăcut de vizita aceasta vor fi între cele mai prețioase. Comorile acestea atât de scumpe pentru noi o să treacă toate în proprietatea muzeului «Astrei», asta e dorința Esi. Sale ca acolo unde e adunată toată bogăția națională, să se așeze și rămășițele neamului nostru.
Îmi pare bine, — zice — că tinerimea se interesează cu de amănuntul de trecutul nostru și stringându-mi mâna cu căldură mă însoțește pănă în stradă. Poarta verde se închide; la uliță zgomotul mulțimei din târg se contopește într’un vuet monoton și în o apropiere nemijlocită un bărbat mare își continuă visul, care vorbește despre mărirea acesteia. Naintea ochilor mei sufletești adeseori apare figura bătrânului, care la primul moment te captivează și fizonomia tipică românească îmi aduce, aminte de eroii neamului de pe atâtea câmpii de luptă. Cuvintele ultime așa mi se pare, le aud și acum și cu o bucurie copilărească le recitez Servus Kinder! Grüss Gott! La revedere!
PETRU FOTOC st. ing. silv.

14 septembrie 2025, ora 11.30, Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci“, Oravița:

Sfântă Liturghie cu prilejul hramului Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea Sfintei Cruci“.

 

14 septembrie 2025, ora 12.30, piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea Sfintei Cruci“ sau Casa de Cultură, Oravița:

Program cultural cu formația de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ din Reșița (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).

 

 

 

14. September 2025, 11:30 Uhr, römisch-katholische „Kreuzerhöhung“-Kirche Orawitza:

Heilige Messe zum Kirchweihfest der römisch-katholischen „Kreuzerhöhung“-Kirche.

 

14. September 2025, 12:30 Uhr, Platz vor der römisch-katholischen „Kreuzerhöhung“-Kirche oder Kulturhaus Orawitza:

Kulturprogramm mit der deutschen „Enzian“-Volkstanzgruppe aus Reschitza – Klein & Jugend und Erwachsene (Koordination: Marianne & Nelu Florea).

 

• Claudius Dociu, vicepreședinte al UZPR: „Mandatul votat în adunarea generală din anul 2024 a fost pentru întregul Consiliu Director, iar acest mandat trebuie să ducă la capăt programul votat”

• Emil Stanciu, vicepreședinte al UZPR: „Îl susțin pe Dan Constantin ca președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România”

• Mădălina Corina Diaconu, secretar general al UZPR: „Cred în conducerea comună și împreună cu Consiliul Director vom lua toate deciziile”

Pe 12 septembrie 2025 a avut loc, la sediul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, din București, o ședință de urgență generată de trecerea neașteptată la cele veșnice a fostului președinte Sorin Stanciu.

Ședința a avut pe ordinea de zi două puncte: preluarea prerogativelor fostului președinte de către unul dintre vicepreședinții UZPR și durata mandatului acestuia.

Membrii Consiliului Director, prezenți în sală și online, alături de participanții invitați (șeful Comisiei de Atestare Profesională – Viorel Popescu, al Comisiei de Cenzori – Ilie Cristescu, al Comisiei de Etică – Grigore Radoslavescu) au ținut un moment de reculegere în memoria regretatului președinte Sorin Stanciu.

În deschiderea ședinței, Mădălina Corina Diaconu, secretar general al UZPR, a propus ca Dan Constantin să preia prerogativele fostului președinte, potrivit Statutului în vigoare al UZPR. Claudius Dociu, vicepreședinte al UZPR, a menționat faptul că „mandatul votat în Adunarea Generală din anul 2024 a fost pentru întregul Consiliu Director, iar acest mandat trebuie să ducă la capăt programul votat”. De asemenea, Claudius Dociu a menționat faptul că această susținere pentru Dan Constantin rezultă din consensul cu vicepreședintele Emil Stanciu. În unanimitate, membrii Consiliului Director au decis ca Dan Constantin să preia prerogativele fostului președinte Sorin Stanciu, în calitate de președinte, potrivit prevederilor art. 22 și 34 din Statutul UZPR. În context, Ilie Cristescu, președinte al Comisiei de Cenzori, cu drept de vot, a punctat faptul că Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România „trebuie să aibă un președinte, „pentru asigurarea unui management corespunzător și credibil, inclusiv la nivel de reprezentativitate”.

• Dan Constantin, președinte al UZPR: „Programul aprobat de Adunarea Generală din 2024 rămâne baza acțiunilor noastre”

Mulțumind colegilor pentru votul acordat, Dan Constantin a susținut că „este esențial pentru stabilitatea organizației să învățăm din erorile trecute – deja se simte atmosfera din interiorul Consiliului Director, cu aportul membrilor noi, care se împletește cu experiența membrilor mai vechi. Contez pe sprijinul vicepreședinților și al Consiliului Director. În ceea ce privește prioritățile, acestea sunt legătura cu filialele, precum și atragerea de noi membri din rândul jurnaliștilor activi. Avem, de asemenea, în derulare, acțiuni care trebuie să continue. Toată activitatea noastră se va desfășura și pe mai departe în conformitate cu Statutul în vigoare”.

În context, membrii Consiliului Director au votat ca titulatura lui Dan Constantin să fie cea de președinte. „Dan Constantin este președinte al UZPR”, a sintetizat Cornel Cepariu.

În cursul ședinței, Grigore Radoslavescu a menționat faptul că șefii de filiale vor trebui să fie mai vigilenți și să nu mai permită eventualelor derapaje ale unor membri să escaladeze până la un nivel care poate aduce prejudicii UZPR.

Următorul punct pe ordinea de zi a fost durata mandatului lui Dan Constantin. Din nou în unanimitate, Consiliul Director a votat pentru ca mandatul votat în Adunarea Generală din 2024 să se deruleze până la capăt. „Programul aprobat de Adunarea Generală din 2024 rămâne baza acțiunilor noastre”, a spus președintele Dan Constantin.

Următoarea ședință a Consiliului Director al UZPR va avea loc pe 3 octombrie.

Departamentul Comunicare

13 septembrie 2025, ora 12.00, Biserica Romano-Catolică „Sf. Terezia de Ávila”, Gărâna:

Manifestarea „Gărâna culturală“, ediția a XXVII-a.

Devoțiune în miez de zi, înfrumusețată muzical de corul „Franz Stürmer“ din Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), de grupul vocal-instrumental „Intermezzo” (coordonator: Lucian Duca) și de grupul vocal-instrumental „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

13 septembrie 2025, ora 13.00, „The Ranch“, Gărâna:

Manifestarea „Gărâna culturală“, ediția a XXVII-a.

Ziua Limbii Germane (13 septembrie).

Program cultural cu participarea Formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ din Reșița – copii și adulți (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).

 

 

13. September 2025, 12:00 Uhr, „Hl. Theresia von Ávila“-Kirche, Wolfsberg:

Veranstaltung „Wolfsberg im September“, XXVII. Auflage.

Mittagsgeläut: Andacht und musikalische Einlagen mit Beteiligung des „Franz Stürmer“-Chors aus Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea), der „Intermezzo“-Gesang- und Instrumentalgruppe (Koordination: Lucian Duca) und der „Resicza“-Gesang- und Instrumentalgruppe (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

13. September 2025, 13:00 Uhr, „The Ranch“, Wolfsberg:

Veranstaltung „Wolfsberg im September“, XXVII. Auflage.

Tag der deutschen Sprache (13. September).

Kulturprogramm mit Beteiligung der deutschen „Enzian“-Volkstanzgruppe aus Reschitza – Kinder und Erwachsene (Koordination: Marianne & Nelu Florea).

Joi, 11 septembrie 2025, începând cu ora 18:30, în Sala Barocă a Muzeului de Artă din Timişoara, a avut loc lansarea trilogiei Hoinar prin Raiuria binecunoscutului istoric și critic de artă Coriolan Babeți. Tipărită la prestigioasa editură Vremea din capitală, în colecţia „Autori români”, trilogia este rodul multor ani de muncă asiduă a magistrului, cetăţean de onoare al oraşului încă din 2012.

Moderatorul regalului din seara de joi, de la Muzeul de Artă din Timişoara a fost distinsul domn  Filip Petcu, managerul lăcaşului de cultură.

La eveniment au luat cuvântul Excelenţa sa Teodor Baconschi, fost ministru de externe al României (între 23 decembrie 2009 – 23 ianuarie 2012, via ZOOM), care ne-a împărtăşit impresiile de cititor: „mi-a plăcut foarte mult să-l descopăr pe autor  ca persoană, care e destul de greu de citit, dincolo de verva stilistică… Într-un timp haotic, fără timotă, Editura Vremea a dat dovadă de curaj publicând oglinda vieţii unui om eliberat de orice sentiment, care face din Iam (n. n. satul copilăriei autorului) un fel de Humuleşti a lui Creangă… Până şi în exil s-a văzut că este vorba de clasa acestor exilaţi. ”

Silvia Colfescu (directorul Editurii Vremea) a menţionat că: „fiecare galaxie are un loc…, te întrebi dacă la Hoinar prin Raiuri nu apare şi volumul patru.”

Nu, timpul nu ucide, căci înaintaşii lui vorbesc prin el aşa cum spune Iorga: prin  „aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri şi putinţe de fapte”. Povestind „fără ură și părtinire” scriitorul ne situează pe noi, cititorii, în mijlocul unor evenimente culminante din istoria Banatului, trăite în iureşul lor, deportările în Bărăgan, o variantă a conceptului de genocid, un strigăt în faţa uitării.

Visător, creator de idei şi luptător statornic pentru biruinţa acestora, ştiind că „egidele” nu sunt uşor de oferit, autorul a dat dovadă de o prezenţă stenică, antrenantă.

Drumuri şi răscruci sau Coriolan Babeţi – 81 – un om, o istorie, este trilogia Hoinar prin Raiuri,care ar trebui să fie titlu de referinţă în bibliografia fiecărei biblioteci de la noi, din ţară, o „Luceat lux vestra”, cu interpretări pertinente şi scoatere în evidenţă a unor aspecte semnificative a rolului civilizator al grofului von Bissingen de Iam asupra regiunii, o „perlă neagră” a „spiţei neamului Babeţi”, conchizând: măcar să ne îngrijim cum se cuvine de ceea ce a dat!

În perioada 4 – 6 septembrie 2025 la Bocșa s-a desfășurat cea de-a cincea ediție a Festivalului de Film, eveniment de interes cultural, literar și cinematografic, pentru promovarea filmului românesc, a autorilor și realizatorilor de film, promovarea cărții și a scriitorilor, a bibliotecilor și a instituțiilor publice de cultură.

         Evenimentul a debutat joi, 4 septembrie 2025, dimineața, în sala de festivități a Primăriei Orașului Bocșa, cu un complex de activități cultural-artistice și literar-editoriale, prilejuite de aniversarea revistei „Bocșa culturală” la 25 de ani, și menite să îmbine armonios artele și să creeze o atmosferă de sărbătoare. O sărbătoare a cărții, a scriitorilor, a realizatorilor de film și autorilor de scenarii, o sărbătoare a creatorilor de frumos prin artă plastică, dar și a jurnaliștilor, a celor care nemuresc clipa.

          După cuvântul de salut rostit de primarul orașului Bocșa, Mirel Patriciu Pascu, moderatorul întâlnirii – Gabriela Șerban – a dat startul prezentărilor. Mai întâi a fost prezentat epigramistul Valentin David, precum și câteva dintre cele 25 de cărți ale sale.

          Valentin David s- a născut în 16 februarie 1957 la Bocșa (Caraș-Severin) și locuiește în Orăștie. Inginer chimist la bază, actualmente, pensionar și un important epigramist.

            A debutat cu epigrame în studenție, în revistele „Forum Studențesc” și „Viața Studențească”. Deși nu a mai fost activ în acest domeniu, nu a renunțat niciodată la această pasiune, iar din anul 2013 și-a reluat activitatea literară,  activând  online pe diverse site-uri de specialitate.

 Astăzi este un epigramist cunoscut și recunoscut, colaborează la reviste din țară și străinătate și deține peste 50 de premii și mențiuni  la festivaluri de epigramă și umor. Este membru al Uniunii Epigramiștilor din România și este prezent în multe volume colective, antologii și reviste de specialitate.

Când este întrebat despre cărțile sale, răspunde în modu-i caracteristic: „Am o veste bună și una proastă pentru cititorii mei: cea bună: am ajuns la douăzeci și cinci de titluri; cea proastă: nu am de gând sa mă opresc aici”. Din cele 25 de titluri, unele sunt scrise în colaborare cu alți colegi.

Despre cărțile și scriitura lui Valentin David au vorbit cu deosebit profesionalism dr. Ada D. Cruceanu (Reșița) și dr. Gheorghe Secheșan (Timișoara). Iar despre omul Valentin David au rostit alese cuvinte de, pentru și din suflet prof. Victoria Orbu, prof. Dorina Ștefan și prof. Ofelia Laszlo.

Cel de-al doilea moment al evenimentului a fost dedicat artei și a constat în vernisajul expoziției de pictură „Culori de gânduri” sub semnătura artistului plastic Catya Muntean-Mureșan.

            „Expoziția „Culori de gânduri” invită vizitatorul într-o lume în care liniștea interioară se topește în lumina culorilor, iar emoțiile prind contur prin peisaje și flori. Fiecare tablou pare să fie un fragment dintr-un jurnal nevăzut, în care pictorul notează nu cuvinte, ci stări și trăiri. Peisajele aduc în fața privitorului respirația naturii: coline blânde, ceruri deschise, reflexe de apă ce sugerează o continuitate între exterior și universul interior. Florile, vibrante și delicate deopotrivă, sunt metafore ale fragilității și ale renașterii, transformând spațiul expozițional într-o grădină a sufletului. Ceea ce impresionează este armonia dintre culoare și gând: nuanțele calde transmit optimism și speranță, cele reci invită la introspecție și visare. Privitorul simte că fiecare lucrare nu doar redă o imagine, ci transmite o poveste nerostită, o meditație vizuală. „Culori de gânduri” nu este doar o expoziție de pictură, ci o experiență de întâlnire cu sine, un îndemn de a opri ritmul grăbit al vieții pentru a asculta, prin culori, muzica liniștită a inimii.” Mărturisea soțul artistei, prof. Ioan Museșan, în cadrul prezentării lucrărilor expuse.

          Catya Muntean-Mureșan s-a născut în 2 februarie 1958 la Bocșa (Caraș-Severin), a absolvit Școala de Arte Plastice din Reșița, unde a studiat desen, pictură și sculptură cu renumitul profesor și artist Petru Comisarschi și, indiferent de locurile prin care au dus-o pașii, Catya Muntean a fost o încântare, nu doar prin frumusețe, ci și prin talent! A expus cu succes în străinătate în expoziții personale și de grup, dar acasă, aceasta este prima expoziție personală!

            Despre lucrările sale au vorbit la modul excepțional criticul de artă Ada D. Cruceanu și artistul plastic Rita Aldea. De altfel, un cuvânt prietenesc, de suflet, a rostit și istoricul Mihai Vișan.

          De la artă ne-am întors la carte, la reviste, la oamenii cărții și truditori pe tărâmul presei culturale. În această parte a evenimentului organizatorii au gândit un moment dedicat unei personalități marcante a culturii Banatului, aflată la ceas aniversar: Ada D. Cruceanu – Doamna culturii cărășene – borna 75.

            Cu acest prilej, primarul orașului Bocșa, Mirel Patriciu Pascu, a oferit sărbătoritei o plachetă aniversară „în semn de aleasă considerație și prețuire”.

            Ada Mirela Chiseliță, cunoscută și recunoscută ca Ada D. Cruceanu, s-a născut la Sibiu în 4 mai 1950 și a muncit întreaga viață în Caraș-Severin, într-un Banat încărcat de istorie, pe un tărâm cultural și spiritual care i-a oferit satisfacții, dar, uneori, și durere. Doctor în filologie, Ada D. Cruceanu a deținut de-a lungul vremii diverse funcții, între care și pe cea de director al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Caraș-Severin.

            Intelectual rafinat, Ada D. Cruceanu colaborează la reviste de prestigiu, este autoare de cărți – în special eseuri și însemnări critice -, este traducător (din și în limba engleză) și, evident, un râvnit prefațator. Alături de soțul său, poetul Octavian Doclin, inițiază și realizează revista „Reflex”, revistă de artă, cultură și civilizație, care a împlinit 25 de ani de apariție (serie nouă). Personalitate culturală feminină, delicată și discretă, Ada D. Cruceanu poate și trebuie să constituie un model de modestie și dăruire pentru cei tineri și pentru noi toți.

 

         Evenimentul s-a încheiat cu prezentarea revistei „Bocșa culturală” la 25 de ani și lansarea volumului „Presă și cultură la Bocșa. Scurt istoric al presei bocșene”, autor Gabriela Șerban, volum apărut în seria „Bocșa – istorie și cultură”- 77, la Editura TIM din Reșița. Despre carte și autor au vorbit editorul Gheorghe Jurma și scriitorul Nicolae Sârbu, dar și primarii inițiatori și susținători ai revistei: fostul primar, Victor Creangă și actualul primar, Mirel Patriciu Pascu.

            Fiind o sărbătoare a presei bocșene, la eveniment au participat reviste din Banat și au fost prezentate următoarele: „Arcadia” (Anina), redactor-șef Mihai Chiper; „Semenicul” (Reșița); redactor-șef Gheorghe Jurma; „Reflex” (Reșița); realizator Ada D. Cruceanu; „Vatra almăjană” (Bozovici) redactor-șef Mariana Pâșlea; „Anghelos” (Sânmihaiu Român), coord. pr. dr. Dan D. Gârjoabă și „Învierea”, revista Arhiepiscopiei Timișoarei, prezentată de pr. dr. Dan D. Gârjoabă.

          Seara de joi, 4 septembrie 2025, a fost destinată deschiderii „Bocșa Film Festival”, eveniment desfășurat în parcul „Pescăruș” din Bocșa Română. Despre cea de-a V-a ediție a festivalului de film de la Bocșa au vorbit: edilul-șef al orașului, dr. Mirel Patriciu Pascu, coordonatorul „Banatul Montan Film Festival” dr. Ioan Cojocariu și Gabriela Șerban, coordonatorul „Bocșa Film Festival”. De asemenea, a fost transmis mesajul președintelui UARF, dr. Ioan Cărmăzan, care, din motive obiective, nu a fost prezent la eveniment.

            Prin grija și bunăvoința  tânărului regizor Sabin Dorohoi, „Bocșa Film Festival” ed. a V-a a debutat cu filmul „Clara” (dramă, 2023), un lungmetraj de excepție în regia lui Sabin Dorohoi, un film cu șase nominalizări la premiile Gopo în 2025. O proiecție de succes, care a dat startul celei de-a V-a ediții a Festivalului de Film de la Bocșa!

 

          Vineri, 5 septembrie 2025, „Bocșa Film Festival” ed. a V-a a continuat cu un alt eveniment complex dedicat cărții, oamenilor de carte și istoriei Banatului. De această dată, sala de festivități a Primăriei Orașului Bocșa a găzduit un simpozion aniversar dedicat protosinghelului dr. Ioanichie Petrică, duhovnicul Mănăstirii Sf. Ilie de la Izvor Vasiova, la împlinirea 50 de ani de viață.

            Ion Petrică s-a născut în 9 mai 1975 la Bocșa (Caraș-Severin), este preot, este doctor în sociologie, iar din 25 februarie 2019 devine ieromonah sub numele de Ioanichie.

            Pasionat de scris, de citit, de artă, protos. Ioanichie a debutat publicistic în 1998 în „Foaia Diecezană” din Caransebeș. Continuă să scrie și să publice în diverse reviste ale vremii.

            Debutează editorial în 2006 cu volumul „Meditații pentru contemporani”, apărut la Editura Marineasa din Timișoara. Apoi îl găsim ca autor și coautor la câteva volume de referință în domenii ca sociologie și religie. 

Remarcabil și deosebit de important pentru istoria locului este faptul că protos. Ioanichie reeditează în anul 2020, cu binecuvântarea PS Lucian, Episcopul Caransebeșului, volumul prot. Dr. Marcu Bănescu despre „Începuturile Mănăstirii din Valea Godinovei și vieața ctitorului ei protos. Macarie Gușcă”, volum apărut la Editura Sf. Episcopii Ort. Rom. A Caransebeșului în 1947. În cuvântul de binecuvântare ierarhul precizează cu încredere : „… încurajăm și nădăjduim că actualul duhovnic al mănăstirii Vasiova, Protosinghelul dr. Ioanichie Petrică, născut în Bocșa, vrednic urmaș al marilor duhovnici, inițiatorul acestui proiect de reeditare, își va lua responsabilitatea de a continua cercetarea în vederea elaborării unei lucrări complete despre mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor – Bocșa Vasiova.”

 În acest context vor vedea lumina tiparului câteva volume ale protos. Ioanichie în calitate de coautor : „Mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor. Mărturii în Foaia Diecezană 1905–1950”. Caransebeș : Editura Episcopiei Caransebeșului, 2021; „Mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor. Mărturii în cărți și publicații”.. Caransebeș : Editura Episcopiei Caransebeșului, 2022; „Mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor. Păstori de suflete 1905–2007”. Caransebeș : Editura Episcopiei Caransebeșului, 2023.

De asemenea, deosebit de importante, prin conținut, evident, dar și prin frumusețe și eleganță, sunt volumele apărute în „Colecția Duhovnicească”, volume care poartă semnătura protos. Ioanichie : „Părintele Paisie Olaru sau acolo unde sălăşluia Iubirea”.(Deva: Charisma, 2012); „Părintele Constantin Miloș. De la lumina cea simțitoare la lumina cea înțelegătoare”.(Deva: Charisma, 2024)  și   „Sfântul Părinte Calistrat Bobu sau tradiția duhovnicească tainică a monahismului vasiovean”.(Caransebeș: Editura Episcopiei Caransebeșului, 2025).

Despre scriitorul, duhovnicul, cercetătorul, omul Ionel Petrică au vorbit ing. Ionel Vucescu, istoricul Mihai Vișan și protop. Gheorghe Șutac, iar primarul Mirel Patriciu Pascu i-a înmânat sărbătoritului o plachetă aniversară „în semn de aleasă considerație și prețuire”.

 

Următorul aniversat al zilei a fost istoricul Ionel Bota de la Oravița, unul dintre cei mai harnici și iscusiți scriitori și cercetători ai Banatului, prieten drag al bibliotecii bocșene.

Poet, editor, istoric al culturii și mentalităților, grafician, cantautor, traducător, unul dintre cei mai prolifici critici și istorici literari, doctor în istorie și doctor în filologie, Ionel Bota s-a născut în 31 octombrie 1954 la Lupeni (Hunedoara). Trăiește și muncește în Oravița reușind să păstreze acest loc pe harta culturală a țării prin multele și diversele proiecte inițiate și realizate aici.

A debutat cu versuri în două publicații concomitent : „Echinox” și „Făclia” la Cluj Napoca, în 1979. Editorial a debutat în 1997 cu volumul „Muntele și poezia” : eseu critic asupra poeziei lui Octavian Doclin (Reșița : Timpul, 1997).

Prin scriitură, prin preocupări (culturale, artistice, filozofice, lingvistice etc.), prin inițiative publicistice, prin proiecte editoriale de excelență, prin toate aceste realizări putem aprecia că ne raportăm la un „fenomen Ionel Bota”. De altfel, încă din anul 2003, scriitorul Gheorghe Jurma își intitula editorialul revistei „Semenicul” – anul XXXI, nr 4/ 2003 – „Un fenomen : Ionel Bota”.

Prezent la „Bocșa Film Festival” ed. a V-a și invitat să vorbească publicului despre revistele și cărțile pe care cu dărnicie și profesionalism le inițiază și le realizează în Banat și în țară (Oravița, Anina, Bozovici, Lugoj, București, Târgu-Jiu etc.), Ionel Bota a prezentat câteva dintre titlurile reprezentative pentru istoria Banatului, precum și eseuri critice dedicate unor scriitori, dar și volumele sale de poezie. Când spui Oravița, spui Ionel Bota ! Așadar, au fost prezentate și volumele dedicate Oraviței, Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” și Semmeringului bănățean.             Despre omul Ionel Bota și despre proiectele sale au vorbit Cristina Zainea și Gheorghe Chiran, colaboratori apropiați acestuia.

 

         Evenimentul de vineri, 5 septembrie 2025, s-a încheiat cu un „fiu al locului”. Este vorba despre muzicologul Constantin-Tufan Stan, născut în 13 februarie 1957 la Bocşa Montană, jud. Caraş-Severin, căsătorit la Belinț (Timiș) și trăitor la Lugoj (Timiș).

             Muzicolog, profesor, publicist, compozitor. Absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, iar din 2008 Doctor în Muzicologie titlu obţinut  cu calificativul summa cum laude la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca cu teza Vocaţia muzicală a oraşului Lugoj. Monografie. Conducător ştiinţific prof. univ. dr. Francisc László.

            Are o activitate didactică remarcabilă. Din 1981 până în 2022, când se pensionează, este profesor titular la Şcoala de Arte Frumoase „Filaret Barbu” din Lugoj, catedra de pian principal, iar din 2010 lector la Facultatea de Muzică a Universităţii de Vest din Timişoara. Din 2004 este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

Actualmente este doctorand al Facultății de istorie din Oradea. Tratând cu seriozitate fiecare implicare a sa, cel mai recent proiect inițiat de doctorandul în istorie, de astă dată, este Conferința Internațională de Istorie „Acta Historica Civitatis Lugosiensis” Ediția I desfășurându-se în 2021, conferință găzduită de  prestigioasa Universitate Europeană „Drăgan” din Lugoj, reușind să reunească personalități și importanți oameni de cultură din țară și străinătate. Proiectul continuă și a ajuns la cea de-a V-a ediție.

          Din multitudinea de cărți scrise sau coordonate de către Constantin-Tufan Stan, la evenimentul de la Bocșa a prezentat cel mai recent proiect editorial intitulat „Istorie locală și istorie națională în context european”, inițiat și derulat în colaborare cu prof. univ. dr. habil. Sorin Șipoș (Universitatea din Oradea) și prof. univ. dr. habil. Lucian Emil Roșca (Universitatea Timișoara).

            Despre omul Constantin-Tufan Stan, despre proiectele sale a vorbit istoricul Mihai Vișan.

 

          Întâlnirea cu aceste trei personalități ale culturii bănățene – protos. dr. Ioanichie de la Vasiova, dr. Ionel Bota și dr. Constantin-Tufan Stan – a constituit nu doar un prilej de a audia expozeuri profesionist ticluite, de a afla despre existența unor cărți de referință, dar, mai ales, un prilej de a întâlni oameni aleși, cu preocupări dintre cele mai frumoase, precum și pentru a le arăta acestora aprecierea și prețuirea noastră.

 

          Seara de 5 septembrie 2025 a reușit să umple parcul „Pescăruș” din Bocșa Română, să adune laolaltă oameni de toate vârstele pentru a viziona împreună o comedie. Lungmetrajul românesc „Ghinionistul”, în regia lui Iura Luncașu, a înveselit publicul și ne-a dat tuturor o stare de bine. Pentru proiecția acestui film se cuvine să mulțumim prietenului nostru Dan Mirea, actor în ambele filme proiectate la Bocșa – „Clara” și „Ghinionistul”.

 

          „Bocșa Film Festival” ed. a V-a 2025 s-a încheiat sâmbătă seara, 6 septembrie 2025, cu un film de animație, producție internațională, intitulat „Pinguinii din Madagascar, în regia lui Eric Darnell și Simon J. Smith. Și această proiecție a reușit să umple parcul „Pescăruș”, iar doi voluntari, eleve ale Liceului Teoretic „Tata Oancea” Bocșa – Antonia Onofrei și Octavia Buzori –, au dat viață personajelor întruchipând doi pinguini prietenoși, care au împărțit dulciuri copiilor.

         

          În concluzie, putem spune că cea de-a V-a ediție a Festivalului de Film de la Bocșa a fost o reușită! „Bocșa Film Festival” ed. a V-a 2025, desfășurată sub genericul „Carte și Film, Artă și Literatură” a adus în atenție oamenii locului, atât în partea de literatură, artă, istorie, presă și religie, cât și în partea de film, regie, actorie! Ne-am axat pe bocșeni, pe oameni apropiați Bocșei, pe prieteni care, într-un fel sau altul, promovează acest mirific burg denumit Bocșa! Am realizat o veritabilă sărbătoare culturală, fără  un festivism excesiv!

 

Organizatorii evenimentului au fost Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” în parteneriat cu Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Bocșa, al primarului Mirel Patriciu Pascu, al viceprimarului Bogdan Pop și al prietenului nostru, membru al echipei de organizare, Mircea Rămneanțu.

Recunoștința noastră se îndreaptă către toți cei care ne-au fost alături în cele trei zile de festival! Fie în prima parte a zile, fie doar seara, împreună ne-am putut bucura de întâmplări minunate! Iar lui Dumnezeu îi mulțumim pentru toate, dar mai ales pentru vreme! A fost un timp frumos, prielnic proiecțiilor de film în aer liber! Prielnic sărbătorii culturii bocșene!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poate că cele mai zguduitoare pagini din opera sa, Dostoievski le-a dedicat copiilor. Un credincios de talia lui nu se putea să nu fie profund marcat de cuvintele Mântuitorului: „De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Și oricine va primi un copilaș ca acesta în numele Meu, Mă primește pe Mine (Matei 18/4-5)”.

Pesemne că de aici decurge insistența scriitorului de a descoperi la unii maturi calități specifice copiilor: inocență, căldură, iertare, bucurie sinceră și spontană. Prințul Mîșkin, un matur inocent, nu se supără când medicul îi spune că are minte de copil și că așa va rămâne toată viața. Dimpotrivă, el însuși mărturisește cu candoare că cel mai bine se simte în compania copiilor, pe care-i iubește și cărora știe cum să le vorbească, și că societatea maturilor îl obosește, motiv pentru care ar pleca undeva unde nu e nimeni…

Tot așa, Alexei Karamazov, „fratele” mai mic al prințului, caută cu insistență și bucurie societatea copiilor, chiar dacă unii dintre ei (Iliușa Sneghirev, de exemplu) îl întâmpină la început cu multă ostilitate.

Dar și alte personaje dostoievskiene au unele manifestări de copii, deși în cea mai mare parte a timpului se poartă cu o autoritate aproape tiranică. Generăleasa Lizaveta Prokofievna Epancina, de pildă, simte o mare bucurie atunci când prințul Mîșkin afirmă ritos că ea nu poate fi rea, întrucât posedă un suflet de copil. Tot așa boieroaica Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul, autoritară și temută, nu ascunde de fapt un suflet ca de copil?…

Există la Dostoievski o categorie de adolescenți extrem de înzestrați, așa ca Ippolit Terentiev, capabili să dezbată grave probleme filosofice și sociale. Prin asta, autorul parcă ar vrea să demonstreze că-i mai lesne să-ți însușești înțelepciunea lumii decât să-ți menții ingenuitatea, ori – lucru cu mult mai greu – să revii la ea.

Cu siguranță că cele mai oribile personaje din întrega creație dostoievskiană o constituie ticăloșii ce chinuie cu sadism copiii, crimă de-o abjecțiune fără egal după opinia scriitorului (și a noastră).

Bătrânul Feodor Pavlovici Karamazov – bețiv, afemeiat și linge blinde, este un măscărici atâta timp cât nu luăm aminte la incalificabila lui comportare față de cele două neveste, cu un plus de dramatism în ceea ce privește raporturile lui cu „apucata”, precum și față de copiii proveniți din cele două căsnicii: Mitea, Ivan și Aleoșa.

Dar cu toată indiferența de pomină arătată orfanilor, el nu coboară până la criminala abjecțiune a lui Svidrigailov, a lui Nikolai Stavroghin ori la cea a generalului dement din relatarea lui Ivan Karamazov, acel scelerat de moșier care pune câinii să sfârtece un biet copilaș, drept pedeapsă că acesta, în joacă, i-a rănit la un picior câinele de vânătoare favorit.

Duioșia lui Dostoievski îmbracă haina dragostei ocrotitoare și compătimitoare, iar înjosirea, degradarea fizică (sufletele lor își păstrează puritatea!) și chinurile rafinate la care sunt spuse micile victime de către odioșii lor călăi, capătă note patetice prin destăinuirile complete ale vinovaților și prin canonul (nu doar moral!) la care-i supune autorul. Astfel, demonul Nikolai Stavroghin (poate că numele provine de la grecescul stauros, având sensul de cruce) relatează în Spovedania sa adresată călugărului Tihon cum a împins cu bună știință la sinucidere o biată fetiță, fiica gazdei sale, de care pretindea că nu se atinsese.

Dar, cu îndreptățită indignare, Dostoievski nu lasă nepedepsite atari fărădelegi izvodite de mințile și instinctele respingătoare ale unor degenerați: Svidrigailov, sătul de-atâtea blestemății, își curmă zilele cu un pistol, scârbitul Stavroghin de toți și de toate se spînzură, Smerdeakov – fiul nelegitim al bătrânului Karamazov, se sinucide după ce-și omoară părintele și-l jefuiește, iar Ivan Karamazov, autorul moral al asasinatului comis de feciorul Smerdeakov, sfârșește prin a-și pierde mințile.

Spovedania este modalitatea artistică cea mai îndrăgită, drept urmare cea mai des întrebuințată de scriitorul nostru. Aproape toate personajele sale – grave sau comice, distinse sau grosolane – caută (și până la urmă chiar găsesc!) împrejurarea propice pentru despovărarea inimii prin spovedire. E mare nevoie de așa ceva, având în vedere plaja largă de pendulare a moralei din opera dostoievskiană – între hipercerebral și hiperfecal, zonă în care orice este cu putință, dar nimic nu-i la întâmplare.

Alte două schițe (Băiatul cu mâna și Un băiat la bradul lui Hristos) din volumul 11 al operelor dostoievskiene (Editura Univers, București, 1974), adaugă tușe dintre cele mai zguduitoare la uriașul tablou social al nefericirii copiilor ruși din acea vreme. Căci iată ce ne spune autorul în prima scriere: „Umblă «cu mâna» e un termen tehnic, care înseamnă să cerșești. Termenul a fost inventat chiar de puștii ăștia. Sunt o mulțime ca el. Se învârtesc pe lângă tine și miaună ceva învățat pe dinafară, acesta, însă, nu mieuna și-ți vorbea nu știu cum nevinovat și lipsit de experiență și te privea cu încredere în ochi – era, deci, la începutul meseriei. La întrebările mele, mi-a spus că are o soră fără slujbă și bolnavă. Poate că era și adevărat, dar am aflat mai târziu că sunt o groază de puști dintr-ăștia și că sunt trimiși «cu mâna» chiar și pe gerul cel mai aspru și dacă vin fără nimic, probabil că sunt și bătuți”.

Viața mitelului „de vreo șase ani” din Un băiat la bradul lui Hristos, ieșit de unul singur în oraș din „subsolul umed și rece”, unde zace bolnavă mama lui, pentru ca – flămând și „îmbrăcat numai într-un hălățel” – să admire prin ferestrele caselor brazii de Crăciun, se încheie în cel mai tragic mod cu putință, în timp ce visa c-a ajuns la bradul Mântuitorului: „Iar jos, dis-de-dimineață, măturătorii au găsit trupul micuț al băiețelului, care s-a ascuns și a înghețat pe după lemne; a fost găsită și mama lui… Ea murise înaintea lui și amândoi s-au întâlnit în cer la Domnul nostru”.

Foto: Wikipedia

12 septembrie 2025, ora 13.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

„Zilele Europene ale Patrimoniului, 2025 – 12 – 14 septembrie”, ediția a XXXIII-a în România, având ca tematică „Patrimoniu și arhitectură”: Expoziție de artă plastică „Patrimoniu la Oravița”, cu participarea Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka). Participă cu lucrări: Puiu Busuioc, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Nik Potocean, Maria Tudur și Tatiana Țibru.

 

12 septembrie 2025, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

DECO EXPERIMENT. Expoziție de cloisonné, vitraliu fals, acril etc. Autor: Dușan Baiski.

 

12. September 2025, 13:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin Reschitza:

„Europäische Tage des Patrimoniums, 2025 / 12. – 14. September”, XXXIII. Auflage in Rumänien, organisiert zum Thema „Architekturgeschichten“: Kunstausstellung „Patrimonium in Orawitza“, mit Arbeiten des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen (Koordinatoren: Doina & Gustav Hlinka). Es beteiligen sich folgende Künstler: Puiu Busuioc, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Nik Potocean, Maria Tudur und Tatiana Țibru.

 

12. September 2025, 17:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

DECO EXPERIMENT. Ausstellung von Cloisonné, gefälschtem Buntglas, Acryl usw. Autor: Duşan Baiski.

 

Istoria învățământului românesc este una bine definită, cu momente și locuri care au marcat evoluția sa. Un capitol aparte în această istorie îi revine Banatului, unde sistemul de învățământ a trecut prin numeroase frământări, influențate de contextul politico-administrativ specific fiecărei perioade. În acest mediu, aspectul național a jucat mereu un rol crucial. Însăși emanciparea culturală a fost adeseori frânată de autoritățile străine, ceea ce a făcut ca rolul personalităților locale să fie cu atât mai important.

La Mehadia, două figuri s-au remarcat prin dedicarea și spiritul lor de sacrificiu pentru propășirea națiunii: cronicarul Nicolae Stoica de Hațeg și preotul Iosif Coriolan Buracu. Deși rolul lor în dezvoltarea învățământului românesc este bine documentat, merită să amintim un detaliu esențial: în curând, în luna noiembrie, se împlinesc 217 ani de la construirea primei școli românești din localitate. (Din păcate nu sunt suficient de documentat pentru a putea afirma cu tărie că această școală din Mehadia ar fi prima, însă cu siguranță este printre primele școli primare confesionalele de limbă română din Banat!)

Începută în anul 1808, construirea acestei școli a fost o inițiativă personală a protopopului și cărturarului iluminist Nicolae Stoica de Hațeg. La acea vreme, multe dintre școlile din Banat aveau predare în limba germană sau sârbă. Efortul lui Stoica de Hațeg a fost, așadar, vital pentru a asigura un învățământ în limba maternă. În calitatea sa de director al „Școlilor ortodoxe românești și sârbești”, el a contribuit la aducerea de dascăli pregătiți și de materiale de studiu, inclusiv lucrări fundamentale din Școala Ardeleană, precum ,,Istoria pentru începutul românilor în Dachia” a lui Petru Maior.

Această școală a reprezentat un centru de afirmare a culturii și identității românești într-o zonă supusă influențelor străine. Nicolae Stoica de Hațeg însuși descria situația de atunci: „toți sloveneăște învăța, că de rumânie încă nimica pe aicea nu să știia”. Astfel, el poate fi considerat, pe bună dreptate, un adevărat ctitor spiritual al primei școli confesionale românești, un arhitect al conștiinței naționale.

Este important de remarcat că această școală de la Mehadia, o inițiativă privată și locală, a precedat cu un deceniu Școala Națională de la Sfântul Sava din București, înființată în anul 1818. Acest fapt demonstrează că dorința de a oferi educație în limba română a apărut la nivel comunitar cu mult înainte ca statul să-și asume acest rol.

Astăzi, constat cu mâhnire că acest moment distinct din istoria locală a Mehadiei a fost, în mare parte, dat uitării. Semnificația și importanța sa s-au diluat în timp, însă nu a fost mereu așa. Dovadă stă un articol publicat în perioada interbelică, care relatează despre organizarea unui jubileu la Mehadia, pentru a celebra 120 de ani de la înființarea acestei școli. Acest eveniment se întâmpla în data de 8 noiembrie a anului 1928,  subliniind importanța pe care o acordau înaintașii noștri acestui moment istoric, o dovadă că moștenirea lui Nicolae Stoica de Hațeg era încă vie, la acea vreme, în conștiința comunității. Articolul a fost publicat în publicația centrală interbelică ,,Adevărul”, în numărul 13769, din 8 noiembrie 1928, pe care îl redau în întregime, în cele ce urmează.

Constantin VLAICU/UZPR

120 ani de la înfiinţarea primei şcoale româneşti
,,Școala primară românească din comuna Mehadia judeţul Severin (a nu se confunda ca de obiceiu cu Băile Herculane cari se găsesc la 7 km. depărtare N. R.) înfiinţată la anul 1808 ca „şcoala naţională românească“ prin jertfa şi stăruinţa protopopului Stoica îşi va sărbători, în ziua de 8 Noembrie a. c., jubileul de 120 ani. Acest eveniment, însemnat nu numai fiindcă are loc în cea mai mândră frumoasă şi curată regiune românească, merită a fi scos cu prisosinţă în evidenţă deoarece se ştie că la Bucureşti, de exemplu, cea dintâiu şcoală primară nu are un trecut mai vechiu de 110 ani. Nu cunoaştem încă programul serbărilor aranjate de către cei în drept, dar bănuim că ele vor trebui să capete un caracter cât mai grandios, aşa cum, cu mult plăcere dar şi oarecare firească invidie, observăm că fac conlocuitorii noştri unguri şi şvabi, de câte ori au prilejul, a-şi aduce prinosul de recunoştinţă pentru înaintaşi, faptele şi creaţiunile lor. Preotul I. Buracu, originar din Mehadia, astăzi directorul palatului şi teatrului din Turnu-Severin, întocmise în anul 1924 o cronică asupra acestei comuni bănăţene, din care socotim că este bine a spicui, cu ocaziunea jubileului şcoalei, datele mai principale ce pot interesa pe cititori. „Cronica Mehadiei” a fost scrisă prima oară de învăţatul protoereu Nicolae Stoica de Haţeg (1795—1832) iar o alta aşa numită ,,Cronica latină” există la biserica rom. catolică începută la 1745. Istoria acestei comuni cuprinde istoria unei regiuni întregi care în vechime forma teritoriul districtului românesc VIII Mehadia compus din judeţul Mehedinţi de astăzi împreună cu plasa Orşovei şi o parte din plasa Teregova. Pe vremuri Mehadia era singurul centru religios cu episcop şi uneori chiar sediul mitropoliţilor de la Severin. În ziua dezlănţuirii războiului mondial la 26 iulie 1914, Mehadia a dat pe primii martiri români din întreg Ardealul şi Banatul. Numele localităţii derivă dela vechea Meha (muscărie) locuită de daci. Romanii clădiră in apropierea localităţii un castel numit Ahmedim. Cele mai vechi urme păstrate până in zilele noastre sunt dela romani cari zidiră un castru pe locul numit ,,Zidina‘’ la revărsarea pârâului Valea Bolvasniţa în râul Belareca (râul alb). Aci Paulus decurionul coloniei romane şi-a îngropat soţia aşezându-i o piatră care s’a aflat între ruinele cetăţiei. La anul 275 când Împăratul Aurelian şi-a retras legiunile, au rămas în aceste părţi coloniştii şi legionarii cari au fost împroprietăriţi, legând căsătorii cu dacii. Din epoca năvălirii barbarilor ce au tulburat viaţa liniştită se cunoaşte sosirea şi trecerea următoarelor horde şi seminţii : Goţii, Vandalii, Iazygii (275—330), Hunii, Avarii, Gepizii, (400—880), Maghiarii (889), Pecenegii şi Cumanii (1070), Tătarii, etc. Episcopia „Ad Aquas”, prima episcopie românească din anul 395 a fost distrusă cu ocazia năvălirii popoarelor barbare. Districtele românești aflătoare sub conducerea unui jude, cneaz, comite, voevod, duce etc., cad sub unguri abia la 904, când ducele de grad pierde această regiune in luptă, predându-se lui Arpad. Iată în ordine cronologică, evenimentele de importanţă, de la această dată înainte. La 1233, ca ban al Severinului este amintit Laurenţie. Între 1237-70 sub regele Bela IV-lea, cu concursul călugărilor dominicani, se încearcă introducerea forţată a catolicismului. Tătarii năvălesc între 1241—43, trecând prin foc şi sabie regiunea şi pe locuitori. La 1330 când Carol Robert regele Ungariei a pornit răsboi in contra lui Al. Basarab, lupta decisivă şi fatală pentru unguri s-a dat în văile Mehadiei. In 1368 găsim ca şef al cetăţii pe contele Benedict Heem iar la 1387 pe Carol Losonţi. Mircea cel Mare domnul Munteniei are Mehadia sub stăpânire prin anii 1388—1406. La 1491 românii din districtul Mehadiei cer regelui Vladislav anumite privilegii. După lupta dela Mohaci 1526, Mehadia formează o organizaţie aparte Banatul Severinului, având la 1532 ca ban pe Iacob Gârlişteanu. Habsburgii intră în stăpânirea regiunei în 1551. La 1582 bântueşte pe aici ciuma iar la 1595 Mihai Viteazul nimiceşte pe tătari. Tot prin Mehadia trece Mihai Viteazul în drumul său spre Fraga la 1600. Sultanul Ahmed pomeneşte in 1614 localitatea Mehadia ca proprietate turcească. Din acest district îşi adună Matei Basarab la 1632 cei mai credincioşi servitori. În 1716 prinţul Eugen de Savoya recâştigă de la turci cetatea Mehadia. Dărâmarea forturilor se face la 1752. Iosif al H-lea înfiinţează in 1775 batalionul românesc de graniţă No. 13 cu sediul la Mehadia. Cronica protoereului Nicolae Stoica robit de Haţeg aminteşte că la 1792 erau în Mehadia 275 familii române, 31 germani şi 20 ţigani, având 24 clădiri de piatră, 55 bordee şi 279 colibi de nuiele – în 1794 a bântuit seceta şi foametea. La 15 Martie 1905 se termină drumul dintre Mehadia şi Iablaniţa numit „Cheia Globului“. La 1808 se începe zidirea, şcolii româneşti, în 1822 a fost iarna fără zăpadă. Pomii au înflorit în Ianuarie iar la 14 Maiu s‘au copt strugurii. Tot atunci au fost şi cutremure de pământ. La 1838 iar puternic cutremur dărâmă toate casele şi biserica românească, au urmat ploi torenţiale şi s’au ivit lăcustele. Mehadia trece sub administraţia statului maghiar la 1873, iar la un an după aceasta este ales deputat dictat, cu unanimitate de voturi generalul român Traian Doda. Inaugurarea staţiunei de cale ferată Mehadia se face în 1878. Carul şi pompierii voluntari, iau fiinţă la 1889. Preotul Buracu este instalat aci la 1912. La 26 iulie 1914 ungurii arestează un număr de fruntaşi români printre cari pe generalul Nicolae Cena şi preotul Buracu, duşi şi întemniţaţi la Caransebeş şi Seghedin. Erau primii martiri ai românismului acuzaţi de agitaţii şi spionaj în favoarea României. Mehadia a dat în război 792 oameni din cari au decedat 86. La 17 Noembrie 1918 se constitue aci consiliul naţional român, care la 1 Decembrie trimite la Alba Iulia pe d. Grigore Ioan (profesor la Sc. comercială Timişoara) ca delegat al districtului Mehadiei. În 29 Mai 1919 intră aci primii soldaţi români liberatori. La 8 Iunie 1919 are loc congresul societăţii ortodoxe a femeilor române, la 1921 întreg corpul diplomatic cu primul ministru general Averescu vizitează comuna iar la 2 August acelaş an se aranjează prima expoziţie de industrie casnică. In ziua de 14 Martie 1922 se stinge din viaţă generalul N. Gena fiu de ţăran din această comună. La 15 Noembrie 1922 se deschide prima grădină de copii la sate. După statistica din 1920 Mehadia are astăzi 2261 locuitori şi anume 2021 români, 10 unguri, 111 nemţi, 13 evrei şi 1 alte naţionalităţi. Importantă staţiune climaterică în apropiere de băile Herculane şi aşezată într’o poziţie pitorească, Mehadia atrage în fiecare an un mare număr de vizitatori. Minele de cărbuni deschise în anul 1873 oferă un interes deosebit, între straturi găsindu-se şi cenuşe vulcanică. Industria forestieră este în prosperare dela 1906. Despre alte amănunte într’un număr viitor.”

Despre  Macedonia de Nord s-a vorbit ieri la Reșița cu prilejul vizitei în localitate a Excelenței sale Pavel DUPTA, Consul Onorific al Republicii Macedonia de Nord, la Timișoara.

Ziua de 8 septembrie  fiind Ziua Independenței  Macedoniei de Nord , la Centrul Social “Frederic Ozanam” din Reșița a fost deschisă o expoziție de fotografii realizate de Erwin Iosef Țigla sub genericul “Un colț necunoscut al Europei: Ohrid din Macedonia”. O întâlnire frumoasă, deschisă cu imnul de stat al României și cel al Macedoniei de Nord, în care Consulul Onorific al Republicii Macedonia de Nord, Excelența sa Pavel DUPTA a transmis cuvântul oficial al Ambasadei Macedoniei de Nord la București.

Clara Maria Constantin, managerul  Bibliotecii Județeane “Paul Iorgovici” a mulțumit oficial cu acest prilej pentru fondul de carte în limba macedoniană donat bibliotecii din Caraș-Severin de către Consulatul Macedoniei de Nord la Timișoara prin Excelența Sa Pavel DUPTA  și și-a exprimat bucuria de-a afla cât mai multe lucruri despre Ohrid, locul unde există, s-a spus cu acest prilej 365 de biserici, atâtea lăcașe de cult câte zile sunt într-un an.Erwin Iosef Țigla, reprezentantul Forumului Democratic al Germanilor din Caraș-Severin și al Asociației pentru Cultură și  Educație a Adulților din Reșița a vorbit celor prezenți despre vizita sa la Ohrid și  frumusețea acestui loc mai puțin cunoscut, unde oamenii sunt primitori și se practică un turism de calitate. Lacul Ohrid este cel mai vechi lac din Europa cu o vechime de 3 milioane de ani, ne-a spus Excelența sa Pavel Dupta.

Erwin Iosef Țigla, reprezentantul Forumului Democratic al Germanilor din Caraș-Severin și al Asociației pentru Cultură și  Educație a Adulților din Reșița a vorbit celor prezenți despre vizita sa la Ohrid și  frumusețea acestui loc mai puțin cunoscut, unde oamenii sunt primitori și se practică un turism de calitate. Lacul Ohrid este cel mai vechi lac din Europa cu o vechime de 3 milioane de ani, ne-a spus Excelența sa Pavel Dupta.

Pentru că s-a vorbit cu această ocazie despre prietenie și schimburi culturale Grupul Vocal–Instrumental “ RESICZA”, coordonat de Iuliu Fazakas a interpretat în cadrul incursunii muzicale două cântece în limba macedoniană. O surpriza plăcută pentru invitați.

 La manifestare a fost prezent și celebrul compozitor  și dirijor Sabin PAUTZA care și-a exprimat simpatia pentru acest popor care a dăruit lumii oameni deosebiți. S-a vorbit despre Maica Tereza , care și-a dedicat toată viața îngrijirii săracilor și bolnavilor din India.

La final cei prezenți au fost invitați la un pahar de vin și un burek, produse aduse de invitați pentru a sărbători Ziua Macedoniei de Nord și oamenii săi minunați.

Adriana TELESCU/UZPR

Înregistrare realizată de: Adriana Telescu

Fotografii: Forumul Democratic al Germanilor din Caraș-Severin

 

 

 

 

 

Editura ASTRALIS anunță apariția Revistei trimestriale de cultură Astralis nr. 3 (27) / iulie – septembrie 2025 (în format tipărit), sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Director-fondator, redactor-șef – Camelia Pantazi Tudor, Editor-coordonator – Marian Nencescu.

Editorialul, intitulat Eminescu la Viena. Anii de ucenicie 1869-1872, este realizat de Marian Nencescu.

Scriitori și jurnaliști din București și din multe județe ale țării, de peste Prut, din diaspora au publicat eseuri, poezii, proză scurtă, cronici și comentarii literare, interviuri, diverse articole, potrivit rubricilor revistei. În ordinea apariției în cadrul rubricilor, aceștia sunt: Marian Nencescu, Ana Dobre, Mihaela Roșu Bînă, Mihaela I. Rădulescu, Silvana Cojocăraşu, Geo Călugăru, Marina Costa, Rodica Bretin, Adrian Damșescu, Crina Decusară Bocșan, Mihaela-Mariana Cazimirovici, Issabela Cotelin, Mariana David, Bianca Timșa Stoicescu, Elena Lupșan, Mihalache Bocai, Cornelia Șuhan, Doru Vișteanu, Elena Armenescu, Evelyne Maria Croitoru, Lidia Zadeh Petrescu, Ada Nemescu, Mihai Merticaru, Florea Marin, Boris Marian Mehr, Marian Vișescu, Costică Dogaru, Nicu Doftoreanu, Elena Dican, Magda Băcescu, Ștefan R. Apostol, Catia Maxim, Ecaterina Chifu, Maria Mânzală, Nicolae Rusu, Zina Izbaș, Raisa Plăieșu, Petru Ababii, Dan Apostol, Ileana Belușica, Beatrice Kiseleff, Alexandru-Grigore Pisoschi, Veronica Pavel Lerner, Cleopatra Luca, Laura Schussmann, Camelia Pantazi Tudor, George Dimitriu, Dan Străuți.

Eseurile au ca temă opera și activitatea oamenilor de cultură: Marin Preda (Ana Dobre), George Bacovia (Mihaela Roșu Bînă), Dimitrie Anghel (Mihaela I. Rădulescu), George Enescu (Silvana Cojocărașu), Gheorghe Duță Micloșanu (Geo Călugăru).

În continuare, propunem cititorilor proză scurtă, poezie, teatru poetic, dar și cronici și comentarii literare, sperând să fie atrași să citească volumele despre care au scris autorii respectivi, și anume: Ion Petrovici – O viață sub spectrul filosofiei, de Ionel Necula (Ana Dobre), Iubire fără frontiere, de Constantin Lupeanu (Mihaela I. Rădulescu), Bucuria conversației, de Camelia Pantazi Tudor (Catia Maxim), Ecoul dintre vise, de Rita Hălălău (Elena Armenescu), A doua șansă, de Elena Ionescu Colcigeanni (Ecaterina Chifu), Cervenia, te cânt, de Doina Bârcă (Nicu Doftoreanu), Ceaiuri și leacuri băbești pentru o sănătate perfectă, volumul II, de Costel Ifrim (Ada Nemescu), Casa de pe firul apei, de Cleopatra Luca (Geo Călugăru).

La rubrica Universalis, Mihaela Roșu Bînă semnează un articol despre François Villon, Ana Dobre scrie despre romanul Apusurile de la Tufișul de Argint, un roman despre pierdere și regăsire, cum este subintitulat, al scriitoarei canadiene Lucy Maud Montgomery, Marina Costa se referă la romanul în două volume Timpuri furtunoase, al scriitorului turc Osman Akdere, Maria Mânzală scrie despre volumul Secretul omului singuratic, de scriitoarea italiană Grazia Deledda.

La rubrica Români de peste Prut semnează autorii: Nicolae Rusu, Raisa Plăieșu, Petru Ababii și Zina Izbaș, care dedică un articol In memoriam Maestrului Eugen Doga.

La rubrica Să nu-i uităm, dorim să reamintim, prin publicarea unor creații, de scriitorii Dan Apostol, Ileana Belușica, Beatrice Kiseleff, scriitorul Lucian Gruia realizând și o scurtă prezentare a ultimului roman scris de Ileana Belușica, Memoria succeselor.

La rubrica Filosofie, Marian Nencescu atrage cu siguranță cititorii prin articolul India și piatra filosofală, iar la rubrica Istorie publică Alexandru-Grigore Pisoschi.

La rubrica Diaspora literar-culturală, Veronica Pavel Lerner continuă subrubrica Întâlnire cu un gânditor: N. Streinhardt, cu articolul N. Steinhardt, admirator al pictorului Horia Bernea. Cleopatra Luca publică proză scurtă, iar Laura Schussmann poezii.

În acest număr, Catia Maxim continuă interviul realizat cu doamna Nicola Tibacu, Camelia Pantazi Tudor se află în dialog cu Lidia Zadeh Petrescu, iar George Dimitriu, cu Mihai Vintilă.

Călătorind prin lumea artelor, Camelia Pantazi Tudor propune spre lectură articolul „Procesul Conștiinței”, Magda Băcescu și Trupa de Teatru „Joc” , iar Ștefan R. Apostol o recenzie a filmului The Amateur (2025).

La rubrica finală Evenimente culturale, Marian Nencescu scrie despre ediția anterioară a Salonului Literar Astrals articolul – Literatură și jurnalism. O nouă ediție a Salonului Literar Astralis – și de asemenea articolul intitulat 196 de ani de presă românească – „Scrieți, băieți, numai scrieți”.

Cu prilejul celebrării primei ediției a Zilei Internaţionale a Dialogului între Civilizaţii, începând cu data de 10 iunie 2025, s-au desfășurat numeroase evenimente culturale, pentru a marca prietenia și colaborarea dintre poporul chinez și cel român. Camelia Pantazi Tudor propune spre lectură două articole despre două dintre aceste evenimente: Evenimentul „Ceai pentru armonie – Salon Cultural 2025”, la Centrul Cultural Chinez din București și Spectacolul extraordinar „Cei Unsprezece Războinici”, prezentat de renumitul grup de arte marțiale Longyun, fondat de Jackie Chan.

În încheiere, Dan Străuți din Brașov ne introduce în lumea Expoziției temporare „Tăbăcarii și cojocarii din Țara Oltului” la Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”.

11 septembrie 2025, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect expozițional cu Bogdan Andrei Mihele: „Istoria Reșiței în secvențe pierdute”, partea a IX-a.

 

11. September 2025, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Ausstellungsprojekt mit Bogdan Andrei Mihele: „Istoria Reșiței în secvențe pierdute = Geschichte von Reschitza in verschollenen Ansichten”, Teil IX.

 

Între prietenii Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea” și ai revistei „Bocșa culturală” se află și profesorul și jurnalistul Ion Medoia de la Vărădia, un dascăl de școală veche, un gazetar profesionist și un OM de excepție, de la care, întotdeauna, ai ceva de învățat!

Pe domnul profesor Ion Medoia îl cunosc de ceva timp, mai precis, din anul 2008 când, datorită Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” și al managerului de la acea vreme, Nicolae Sârbu, participam la lansarea volumului „Paul Iorgovici – învățat și patriot bănățean”[1], volum semnat de Ion Medoia și apărut cu sprijinul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național al județului Caraș-Severin, director Ada D. Cruceanu-Chiseliță. Evenimentul s-a desfășurat la Vărădia (Caraș-Severin) și au participat oameni de cultură din tot Banatul. Atunci am avut onoarea să-l cunosc pe dl. Ion Medoia, despre care nu știam, la acel moment, decât că este cadru didactic, că personalitatea lui Paul Iorgovici este o preocupare veche a acestui veritabil dascăl și că, în final, această „pasiune” a luat forma unei cărți la a cărei lansare participam.

Apoi, l-am tot întâlnit pe domnul prof. Medoia la diferite evenimente și, de fiecare dată, eram fascinată de modul în care domnia sa se prezenta, își prezenta referatele și își susținea comunicările! Prin intermediul regretatului prof. Nicolae  Cenda, precum și din discuțiile cu Doru Dinu Glăvan și dr. Constantin Falcă, am aflat că Ion Medoia este și un excepțional jurnalist, care lucrează efectiv în presă din anul 1963, când a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara și a fost repartizat la studioul de radio din localitate.[2]

Ion Medoia s-a născut în 9 septembrie 1940 la Vărădia (Caraș-Severin). A urmat cursurile școlii primare în comuna natală și și-l amintește pe învățătorul Vasile Voia ca „un dascăl cu vocație pedagogică, asemeni Domnului Trandafir al lui Sadoveanu”. Apoi, a urmat cursurile Școlii Medii din Oravița (astăzi Liceul „General Dragalina”) și, impresionat de figura profesorului său de limba română – Mihai Novac -, a urmat cursurile Facultății de Filologie din Timișoara.

Pasionat de scris încă din liceu – debutează în 1955 în ziarul regional „Drapelul roșu”-, Ion Medoia colaborează cu diverse ziare și reviste, publicații locale și naționale. Deși rectorul Ioan Curea îi propusese  un post de asistent la facultate, pasiunea pentru gazetărie a fost mult mai mare, drept urmare, în 1966 s-a angajat la ziarul „România Liberă”[3] pe post de corespondent pentru județele Timiș, Arad și Caraș-Severin. Tot atunci a devenit membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, după un examen serios de capacitate jurnalistică. Nu renunță nici la catedră, a  predat și în învățământ, pentru a nu pierde contactul  cu meseria de profesor. După 1989 a îndeplinit misiunea de port-drapel al idealurilor revoluției, al spiritului civic și al democrației românești, orientare impusă de Petru Mihai Băcanu, redactorul-șef și membru marcant al Alianței Civice.[4] La „România Liberă” leagă o bună colaborare cu Octavian Paler, care devine și unul dintre mentorii săi.

Pentru activitatea sa gazetărească de peste șase decenii, Ion Medoia a fost răsplătit cu mai multe distincții, iar cartea sa dedicată personalității lui Paul Iorgovici a fost premiată  de Consiliul Județean Caraș-Severin pentru „cercetare în științe socio-umane”.

Filologul Ion Medoia se află astăzi la ceas aniversar: 85! Întreaga sa viață a  fost pasionat de carte, de scris și de citit, de artă, de vânătoare și de călătorii. Și, da, desigur, de Paul Iorgovici! „Personalitatea și spiritul enciclopedic al învățatului m-au fascinat încă din facultate, când am luat primul contact cu ideile lui. La îndemnul profesorului meu Gheorghe Ivănescu, un reputat lingvist român, am realizat, în 1963, sub directa sa coordonare, o lucrare de diplomă nesperat de apreciată, la absolvirea Facultății de Filologie a Universității timișorene.” Mărturisește Ion Medoia în „Argumentul” cărții dedicate lui Iorgovici. „Pe parcurs, am reușit să susțin câteva comunicări despre Paul Iorgovici  atât în Vărădia, la întâlnirile cu fiii satului, cât și la Reșița, în cadrul Societății de Științe Filologice, condusă cu competență de fostul meu coleg de facultate, Marcu Mihail Deleanu”.[5]

Dascăl și gazetar important al Banatului, filologul Ion Medoia încă lasă pagini importante de istorie culturală, esențiale file de istorie locală, deoarece Vărădia se află întotdeauna în atenția acestuia. „Faptă istorică și faptă vărădeană” scria Cristian Paul-Mozoru în volumul său de cronici intitulat „Ancore în imaginarul literar contemporan”[6], cu privire la cartea dedicată lui Paul Iorgovici, și mărturisește: „Propunând un asemenea titlu, nu îmi pot sădi în minte decât două nume: Paul Iorgovici și Ion Medoia. Veniți pe lume, amândoi, ca fii ai satului, la Vărădia, fiecare, în felul său și în timpul său, își lasă amprenta în lume asupra locului din care își trag sevele și originile. Unul prin modernizarea limbii până la revoluționare, prin studii și scrieri, din păcate, pierdute, sau, cel puțin, negăsite până în momentul de față, celălalt prin readucerea și  păstrarea în contemporan a celui dintâi.”

Spuneam că Ion Medoia este și un adept al călătoriilor, iar într-unul dintre interviurile oferite ziarului „Timișoara” mărturisea cu satisfacție: „Revelionul din anul 2000 l-am petrecut la New York, la fiica mea Silvana, într-o sală cu 400 de persoane plină-ochi de români! Acolo m-am întâlnit cu prietenul meu de vânătoare, Traian Jurchelea, vestitul cântăreț de muzică populară bănățeană.[…] De atunci am vizitat numai țări capitaliste, ca să recuperez ce n-am putut vedea în epoca dictaturii, când nu aveam voi, noi, ziariștii, pe motiv că am ști, chipurile, secrete de stat și am putea fi ispitiți să le divulgăm străinilor. Mare tâmpenie!”

La ceas aniversar îi dorim domnului Ion Medoia multă sănătate și încă multe călătorii! Îi dorim rodnic spor în cercetările întreprinse, astfel încât să-și definitiveze proiecte editoriale aflate în lucru: volume importante pentru Banat și nu numai!

La mulți și binecuvântați ani, domnule Ion Medoia!

         

---

[1] Ion Medoia. Paul Iorgovici, învățat și patriot bănățean (1764 – 1808): monografie. Prefață de Ada D. Cruceanu; postfață de Vasile D. Țâra.- Timișoara: Eurostampa, 2008;

[2] Constantin C. Falcă. Cărășeni de neuitat. Partea a XLIV-a. Timișoara: Eurostampa, 2023;

[3] I. Hangiu. Dicționarul Presei Literare Românești (1790 – 2000).  București: Editura Institutului Cultural Român, 2004;

[4] Constantin C. Falcă. Cărășeni de neuitat. Partea a XIII-a. Timișoara: Eurostampa, 2011;

[5] Ion Medoia, Op. cit.

[6] Cristian –Paul Mozoru. Ancore în imaginarul literar contemporan. Prefață: Ionel Bota. Giroc: Castrum de Thymes, 2023;

Consiliul Director al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România va asigura, în conformitate cu prevederile Statutului, continuarea bunei activități a UZPR în condițiile generate de trecerea neașteptată în neființă a președintelui Sorin Stanciu.
În perioada imediat următoare vor avea loc ședințe și întruniri ale forului de conducere al UZPR, care vor stabili reperele continuării activității, detaliile și toate măsurile necesare unei activități eficiente și statutare.
Recomandăm să urmăriți permanent informațiile apărute pe site-ul nostru http://www.uzpr.ro

Echipa UZPR

10 septembrie 2025, ora 16.30, Centrul Social „Frédéric Ozanam” Reșița:

Expoziția de fotografii „Un colț necunoscut al Europei: Ohrid din Macedonia” cu prilejul Zilei Indepedenței Macedoniei de Nord (8 septembrie). Expune Erwin Josef Țigla din Reșița.

Participă Excelența Sa Pavel Dupta, Consul Onorific al Republicii Macedonia de Nord la Timișoara.

Incursiuni muzicale: grupul vocal-instrumental „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

10. September 2025, 16:30 Uhr, „Frédéric Ozanam“-Sozialzentrum Reschitza:

Ausstellung „Eine unbekannte Europaecke: Ohrid in Mazedonien“, mit Fotos von Erwin Josef Țigla (Reschitza), anlässlich des Unabhängigkeitstag der Republik Nordmazedonien (8. September).

Mit der Teilnahme Seiner Exzellenz Pavel Dupta, Honorarkonsul der Republik Nordmazedonien in Temeswar.

Musikalische Einlagen: die „Resicza“-Gesang- und Instrumentalgruppe (Koordination: Iuliu Fazakas).