Tradiția ridicării troițelor are o istorie adânc înrădăcinată în spațiul spiritualității creștine românești. Considerate monumente de cult specifice Ortodoxiei, troițele nu sunt doar simple însemne religioase. Amplasate adeseori pentru a comemora evenimente cruciale sau pentru a păstra vie amintirea personalităților trecute în eternitate, troițele reprezintă o expresie a credinței neclintite și a legăturii profunde cu rădăcinile noastre. Ele se afirmă, în acest context, ca o punte vizibilă între trecut și prezent, constituind un simbol al recunoștinței și al respectului față de înaintași.

Mehadia este binecunoscută, prin intermediul bogatei sale istorii, ca un vechi centru spiritual, cu rădăcini adânci în istoria credinței ortodoxe – putem spune în zorii ei, luând în considerare întemeierea unei prime episcopii la Mehadia în secolul VI și apoi funcționarea neîntreruptă a unui protopopiat al Mehadiei, începând cu anul 1726, până în anul 1928.

Pilon al identității noastre naționale, Biserica Ortodoxă a jucat un rol esențial în păstrarea limbii, culturii și a unității noastre, în special în vremurile de restriște a dominației străine, mediu în care la Mehadia s-a format și o tradiție a luptei pentru afirmarea identității naționale, a conștiinței de neam. Ca urmare, locuitorii Mehadiei, purtători ai unei puternice credințe creștine, au întemeiat aici un redutabil cuib de spiritualitate românească. Acesta s-a  consolidat și afirmat în condițiile vitrege proprii perioadei dualismului austro-ungar, în care politica agresivă de deznaționalizare și maghiarizare a populației autohtone, impusă de autoritatea maghiară, a zdruncinat profund modul tradițional de coabitare a etnicilor români.
În respectivele condiții, în perioada premergătoare Marii Uniri de la 1918, unul  dintre ,,chinurile facerii” României Mari a fost și jertfa dată de acești luptători de ,,rezistență”. Opunându-se măsurilor impuse de ocupanți, acești luptători au militat permanent, prin diferite căi, pentru respectarea drepturilor și afirmarea identității naționale, element esențial în îndeplinirea istoricului ideal. După cum se știe, fapt documentat și dovedit cu desăvârșită certitudine, Mehadia a fost unul dintre bastioanele acestei rezistențe, în care au fost implicați o seamă dintre membrii comunității. Supuși unei aprige terori din partea asupritorilor unguri, ei și-au oferit necondiționat martiriul, animați de dorința lor neînfrântă de înfăptuire a nobilului ideal.

Preotul Iosif Coriolan Buracu, generalul Nicolae Cena, doctorul Virgil Nemoianu, învățătorul Nicolae Mergea, sunt doar câteva dintre numele celor care au suportat adversitatea stăpânirii maghiare din acele timpuri.

Recunoștința posterității a fost una mereu pe măsură, constituindu-se în momente cheie ale istoriei locale. Unul dintre momentele de recunoștință, gest remarcabil al responsabililor culturali și spirituali ai vremii, este cel al amplasării, în Mehadia, în anul 1936, a unei troițe din lemn de stejar, în memoria acestor martiri. Troița a fost ridicată la inițiativa Fundației Culturale Regale „Principele Carol“, cu concursul Casei Culturale „General N. Cena“ din Mehadia, sub conducerea preotului Ioan Urechiatu.

Momentul respectiv l-am descoperit evocat în două articole, ce le voi reda mai jos, culese din presa vremii, din care cititorul va desprinde toate detaliile privitoare la acest istoric episod.

Amplasamentul troiței se identifică azi pe strada principală a Mehadiei, strada ,,Prosec”, în apropierea gării din Mehadia. Din păcate, monumentul copleșit de vegetație, este ascuns vederii trecătorilor, prezentându-se și într-o stare de evidentă degradare. O plăcuță metalică minusculă, aplicată, amintește de o acțiune de restaurare ulterioară, desfășurată cu destul de mult timp în urmă, persoanele participante nominalizate ( majoritatea fiind decedate la acest moment): Sandu Enache, fiul Sandu Florin, Șoșoi Enache, lucrarea desfășurându-se sub îndrumarea preotului Constantin Grozăvescu.

Copleșit nu numai de vegetație și de timp, ci și de o regretabilă uitare și indiferență, monumentul se plasează, în prezent, departe de scopul său inițial, acela de mărturie a sacrificiului pentru un  ideal de o însemnătate majoră, atât pentru comunitatea noastră, cât și pentru întreaga națiune!

O concluzie amară a tuturor celor evocate este că ignorând un asemenea simbol, uitându-i semnificația, nu facem decât să riscăm pierderea unei părți importante a propriului nostru trecut.

Constantin VLAICU – membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, filiala Caraș Severin, Mehadia 26 septembrie 2025

---

O troiță in Mehadia în amintirea românilor deținuți de Unguri în 1914 și 1916

Fundațiunea Culturală Regală „Principele Carol“, a luat inițiativa, cu concursul Casei Naționale „Generale N. Cena“ din Mehadia de sub conducerea preot Ioan Urechiatu, de a ridica o troiță în amintirea românilor din această localitate, cari au fost deținuți de unguri și aruncați în temnițele și lagărele ungurești.

Este bine să se știe, că din rândul grănicerilor bănățeni s’au recrutat cei dintâi deținuți politici din Ardeal și Banat, în dimineața zilei de Duminecă 26 Iulie 1914.

Cel dintâi deținut a fost preotul satului BURACU Coriolan, azi Preot Maior smuls de către jandarmii maghiari dela altarul sfintei biserici unde slujea sf. liturghie. Lui i-au urmat Nicolae Chiticean comerciant și tinerii funcționari de bancă Miron Cosma și Dimitrie Cerbu, precum și generalul de divizie Nicolae Cena, fost președinte al Comitetului parohial și deputat eparhial, împreună cu 164 români din plasa Orșova, au fost depuși în penitenciarul din Caransebeș, reducându-se numărul lor, după câteva zile la 34. Preoți, advocați, funcționari, comercianți și meseriași, unii cu soțiile lor au indurat resemnați regimul închisoarei din Caransebeș și Seghedin. Cu toții erau smulși din mijlocul familiei, sub acuza de spioni ai României și trădători ai patriei Maghiare. În vara anului 1916, când România a intrat în războiu, au mai fost ridicați din Mehadia dr. Virgil Nemoianu medic și învățătorul Nicolae Mergea, fiind internați în lagărele din Șopron, reîntorcându-se acasă numai în cursul anului 1918. Dintre cei amintiți, au decedat generalul de divizie Nicolae Cena, Nicolae Mergea înv. și medicul Virgil Nemoian, înmormântați în cimitirul Mehadiei. In amintirea jertfei lor s’a ridicat o troiță de stejar ce se va sfinți la 29 Noemvrie ca un răspuns campaniei de revizuire a frontirelor noastre. Serbarea se va desfășura intr’un cadru sobru, în prezența autorităților, membrilor familiei și a supraviețuitorilor. Fundația va depune câte o jerbă de flori pe mormintele martirilor, iar cei rămași în viață vor fi sărbătoriți cu toată căldura.

,,Vestul”, Timișoara, 26 Noiembrie 1936

---

Sfinţirea Troiţei din Mehadia

MEHADIA, 29. – Din ceaţa vremurilor, din întunericul ce a cuprins anul 1914, o stea licăritoare, o candelă aprinsă, călăuză a românilor îşi strecoară lumina şovăitoare.

E imaginea unui fapt întâmplat!

O biserică în mijlocul unui sat! Amurgul reflectează raze purpurii pe chipurile sfinţilor, ai căror ochi exprimă tristeţe nemărginită şi prevestiri!… În altar slujeşte unpreot îmbrăcat in odăjdii. E părintele Coriolan Buracu. Ingenunchiaţi în mijlocul bisericii cu capete plecate, plini de evlavie, stau ceilalţi martiri în frunte cu general Cena, dr. Virgil Nemoianu şi Nicolae Chiticeanu, rugându-se cu pioşie pentru isbânda românilor şi înfăptuirea idealului naţional. Razele muribunde ale soarelui ce se stingea încetul cu încetul, la orizont…. se strecoară timide în Lăcaşul plin de Har Dumnezeesc, încununând cu o aureolă de raze pe acei ce mai târziu aveau să primească ,,cununa martirilor“.

Dar măreţia clipelor este întunecată de un nor negru. Uşa bisericii ieste isbită cu putere de părete şi intră înarmaţi până în dinţi, sbirii stăpânirei maghiare, ridicând şi încătuşând pe toţi cari se aflau’ acolo. Nu s’a dat în lături nici să profaneze Sfântul Altar, târând cu ei şi pe preot care, îngenunchiat, cetia Sfânta Evanghelie. Chipul suferind al Celui răstignit îi privea blând, resemnat şi bieţii români, aruncând da o ultimă privire asupra acelui ce Suferise moarte pe cruce fără să murmure, au şoptit: „Doamne, facă-se voia Ta!“

DUPĂ 22 DE ANI !

Au trecut de atunci 22 de ani.. .

Norul negru s’a răsfirat, făcând loc soarelui dreptăţii şi al libertăţii. Unii, dintre cei ce au suferit atunci azi sunt cărunţi, iar alţii au apucat calea, de unde nimeni nu se mai poate întoarce nici odată!…

In vechea cetate „Ad Mediam“, se aude s’au desfăşurat aceste evenimente s’au ridicat o troiţă pentru proslăvirea lor!

Sfinţirea acestei troiţe a avut loc la 29 Noembrie în cuibul curat de români aşezat pe malul pitoresc al Cernei.

După săvârşirea Sf. Liturghii au vorbit pe rând părintele Aurel Colojoară, părintele Ioan Urecheatu, ii doi ofiţeri superiori, maiorul Cernău și maiorul Gurgu, arătând fiecare importanţa serbării de astăzi. A urmat apoi studentul Vichente Lupșescu care a făcut un aspru rechizitoriu revizioniştilor, declarând în numele Asociaţiei Studenţilor Grăniceri că: „Să ştie ungurii că aceste meleaguri au fost întotdeauna, româneşti şi ele nu vor putea fi din nou subjugate de duşmanii noştri seculari, decât cu jertfa tuturor acelora în al căror piept bate o inimă românească”.

Urmează apoi părintele C. Buracu, încununat de aureola martirajului, cu părul cărunt, ochii blânzi şi umezi de lacrămi, acest vechi apostol al aspiraţiilor noastre, descrie în cuvinte mişcătoare lanţul suferinţelor îndurate.

În temniţele dela Seghedin şi Caransebeş, în cari a fost târât, dânsul împreună cu dr. Virgil Nemoianu, generalul Cena, Nicolae Chiticeanu- Dimitrie Cerbu, Nicolae Mergea, au fost supuşi la cea luat grea întemniţare, dar toate le-au indurat cu senitătate şi resemnare.

TELEGRAMA CĂTRE M. S. REGELE

S’a trimis în semn de omagiu Majestăţii sale Regelui în numele miilor de grăniceri participanţi la această serbare, o telegramă în care asigură pe Majestatea Sa, de devotamentul lor, oferind braţul şi sângele lor ca să apere hotarele patriei întregite. După sfinţirea troiţei, mulţimea în frunte cu părintele C. Buracu s’a îndreptat spre cimitirul ortodox unde s’a ţinut câte un parastas la mormântul fiecăruia dintre fraţii întemniţaţi cari au trecut la cele eterne. S’a dat apoi un banchet unde a toastat pentru M. S. Regele şi dinastia română, părintele martir C. Buracu, iar pentru profesor Gusti, Vichente Lupşescu. Pe plaiurile unde a descălecat Traian, unde au răsunat trilurile, doinei divine, unde toţi românii şi-au unit glasurile ca să cânte „Pe al nostru steag e scris unire“ nu au ce căuta ungurii Strămoşii noştri se vor putea mândri că jertfa sângelui lor nu a fost zadarnică şi că noi generaţia de astăzi preferăm să

Murim mai bine’n luptă

Cu glorie deplină

Decât să fim sclavi iarăşi

Pe vechiul nost’ pământ

ELISABETA ORZESCU

,,Curentul”, 10 decembrie 1936

---

Sâmbătă, 20 septembrie 2025, satul Duleu (comuna Fârliug) din Caraș-Severin a fost gazda unui eveniment cultural prilejuit de apariția unui nou volum în proiectul profesorului dr. Constantin Falcă, partea a 48-a din „Cărășeni de neuitat”(Reșița: Editura „Gheorghe Magas”, 2025).

Prezentarea cărții s-a desfășurat în Biserica Ortodoxă „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din sat, după oficierea slujbei religioase de către preotul paroh Alin-Emanuel Despău.

Despre carte, despre autor și despre acest proiect editorial au vorbit  publiciștii: Traian Filip, președintele Asociației „Gheorghe Ioanovici de Duleu și Valea Mare”(Duleu), Ioan Traia, Gheorghe Lungu și Ion Ionescu (Timișoara), Gabriela Șerban (Bocșa) și Petru Bulgăr (Duleu). Evident, autorul cărții, dr. Constantin Falcă, și-a rostit cuvântul, vădit emoționat de publicul prezent, destul de numeros și foarte generos.

Volumul 48 al „Cărășenilor de neuitat” aduce în atenția cititorilor oameni de seamă din întreg Banatul istoric, sunt prezente în acest volum nume importante din Voivodina, sursa informațiilor fiind, în cele mai multe cazuri, regretatul academician Costa Roșu.  

De asemenea, acest volum cuprinde mulți fii ai satului Duleu, care, prin activitatea deosebită sau printr-o carieră de succes, au trecut demult granițele Duleului, ale Banatului și chiar ale țării. Câțiva dintre acești oameni ai locului – „dulăieni”, cum îi numește autorul – au devenit, în timp, și fii ai orașului Bocșa. Dintre aceștia, prof. Constantin Falcă, îi supune atenției pe: condeierul plugar Iosif Cireșan-Loga, pe poeta Doina Gârboni, pe omul politic Gheorghe Ioanovici și pe medicul Marius Ciprian Șoșdeanu. Evident, acestora li se alătură și alte nume importante din Banat, iar dintre bocșeni mai sunt amintiți protopopul Mihail Gașpar și istoricul Nicolae Bocșan.

Nu putem vorbi despre acest volum – 48 – fără să consemnăm faptul că acesta se deschide cu un cuvânt al colegului Erwin Josef Țigla, cuvânt care constă în „Laudatio” adus prof. univ. dr. Constantin C. Falcă la înmânarea Titlului de Cetățean de Onoare al Județului Caraș-Severin pentru merite deosebite în promovarea culturii și creșterea prestigiului județului Caraș-Severin, la nivel local, național și internațional (Reșița, 22 august 2024).

Pentru această zi frumoasă, cu aleasă încărcătură cultural-spirituală, se cuvine să mulțumim domnului prof. Constantin Falcă, preotului Alin-Emanuel Despău, gazdelor Traian Filip și familiei Bulgăr, dar și tuturor fiilor satului care ne-au primit cu bucurie și generozitate!

Convorbire cu Felicia Popa,  Președinta ARC

În 1952, în Quebec, lua ființă o Asociație a românilor stabiliți în Canada, cu dorința de a păstra legătura cu tradițiile și limba maternă, prin acțiuni culturale, educativ-sociale. Inițiativa a rezistat în timp și a devenit un reper în contextul multicultural canadian. În prezent, funcția de președintă este onorată de doamna Felicia Popa, implicată în Asociația Română din Canada din 2018 și devenită președintă în 2022, cunoscută nu doar prin implicarea în acțiunile de voluntariat, ci și prin emisiunile realizate la Televiziunea Nașul TV Canada, Montreal, dar și ca manager al firmei HyeGrafix din Montreal. Am invitat-o la o discuție mai aparte, pentru a afla cum se pot realiza lucruri importante pentru comunitate, doar prin dăruire, fără un profit material.

 –Doamna , Felicia Popa, vă mulțumim pentru acceptul d-a face o mărturie despre ”ARC”! Vă rugăm să ne prezentați mai întâi, câteva  secvențe din istoria acestei Asociații. Mai ales că aveți o îndelungă legătură , ani buni ați deținut funcția de secretară a  acesteia. Cinste fondatorilor, oare cine au fost?

Vă mulțumim pentru oportunitatea de a face cunoscută Asociația Română din Canada. Suntem cea mai veche asociație românească de tip laic din Canada, construită integral prin efortul comunității, fără ajutor din România, și, totuși, nu am avut mereu vizibilitatea pe care o merităm.

ARC a fost fondată în 1952, la Montreal, de un grup de români dedicați: Gheorghe Loghiade, Gheorghe Stanciu, Petre Sultana, Miron Georgescu, Nichita Tomescu, Florin Marghescu, Ion Țăranu, Alexandru Fonta și Mihai Pop. Scopul a fost și rămâne păstrarea identității culturale românești prin activități educativ-culturale și sociale.

Un moment definitoriu a fost achiziționarea, în 1970, a terenului din Val-David, astăzi „Câmpul Românesc”, datorită generozității familiilor Alexandru Fonta, Vasile Posteuca și Jean Țăranu. Acolo continuăm să organizăm evenimente culturale și sociale, menținând vie legătura comunității românești din Canada.

–Programul de pornire se mai păstrează în documente? Ar fi interesant de reamintit acțiuni importante  desfășurate  de-a lungul timpului de către înaintași , în organizarea ARC.

De-a lungul decadelor, ARC a organizat numeroase evenimente, inclusiv picnicuri, lansări de carte și activități educativ-culturale, consolidând legăturile dintre membrii comunității și promovând cultura română în diaspora. Momente importante înainte de 1989 includ:

• 1960: A.R.C. prezinta memorii in numele romanilor din Canada la Comisia Dunton Laranger, unde romanii canadieni s-au pronuntat clar in favoarea bilingvismului englez-francez si a aportului benefic al celorlalte curente culturale in conditiile de libertate oferite de Canada.
• 1965: ARC semnează apelul de subscripție pentru construirea noii biserici Buna Vestire de pe Cristoph Colomb, Montreal.
• 1970 : Se obține permisul de „Apel de Urgență” pe întreaga Canada, în urma inundațiilor din Romania
• 1971: Din inițiativa ARC se înființează prima emisiune de radio în limba română la Montreal – „Ora de Radio”, difuzată săptămânal până în 1999, preluată ulterior de F.A.R. sub numele „Antena vă aparține”.
• 1973: ARC participă cu un cor și o echipa de dansuri la cel de-al VII-lea Festival Folcloric Canadian de la Baie St. Paul (Quebec). Succesul a fost deplin și organizatorii festivalului au înmanat coralei si echipei de dansuri “Miorita” drapelul de onoare al Festivalului.
• 1974: Se formează Federația Asociațiilor Române din Canada (F.A.R. Canada), unind organizații din 10 provincii pentru evenimente culturale, sociale și de sprijin pentru românii stabiliți aici.
• 1981: Din inițiativa A.R.C., în colaborare cu Parohia Buna Vestire, Societatea Femeilor, Societatea Constantin Brâncoveanu, Ora de Radio, Biserica Greco-Catolică Română și F.A.R. Canada, s-a lansat către românii din Montreal apelul de subscripție pentru construirea Centrului Cultural Român din Montreal. Guvernul din Quebec a acordat atunci un sprijin de 100.000 de dolari, sumă destinată exclusiv ridicării sediului, care trebuia să fie un spațiu cultural deschis organizațiilor fondatoare și celor afiliate ulterior. Din păcate, în 2003, Centrul Cultural Român a fost desființat, iar clădirea – construită prin efortul și contribuția comunității românești – a fost preluată abuziv de Parohia Buna Vestire. De atunci, imobilul este administrat în mod autoritar și discreționar, contrar scopului pentru care a fost creat, iar beneficiarii reali nu mai sunt românii, ci în majoritate persoane de alte naționalități.
• 1988: Din inițiativa ARC, se înființează emisiunea de televiziune „Tele-Roumanie”.

– Ce anume aveți  ca…”moștenire”,  nu doar din punct de vedere spiritual, inventiv? Putem include locația, Val David?

În octombrie 1970 au fost puse bazele Parcului ARC de la Val-David, cunoscut și ca „Satul Românesc din Laurentide” sau „Câmpul Românesc”. Pe cei peste 263.000 metri pătrați, parcul a devenit un loc de întâlnire și recreere pentru comunitatea română, găzduind festivități istorice, adunări sociale, picnicuri, evenimente religioase și concerte de muzică românească.

În 1973 a fost adusă o mică capelă, considerată un bun istoric al patrimoniului religios al Quebecului. Clădirea provine de la mănăstirea Surorilor Congregației Maria Maica Domnului din Ville Saint-Laurent (1920) și îmbină elemente de arhitectură neogotică și neoclasică.

Recunoașterea contribuției comunității românești a venit în anii ’80, când au fost inaugurate strada Predeal-Trudeaul și Podul Românilor, două toponimii unice în Quebec.

În 2003, la 50 de ani de la înființarea ARC, a fost inaugurat Muzeul ARC, care expune obiecte, costume și cărți donate de membri. În 2022-2023, muzeul a fost reabilitat, ferestrele au fost înlocuite cu termopane, iar biblioteca românească a fost organizată pentru a sprijini educația și păstrarea tradițiilor culturale.

–Știu că au fost perioade cu obstacole. În ce sens și cum  ați reușit să le depășiți.

Așa cum ați menționat, Asociația Română din Canada a trecut prin perioade cu obstacole semnificative. După trecerea în neființă a fondatorilor, implicarea membrilor comunității române a scăzut considerabil. Mulți dintre urmașii acestora nu au avut copii, iar cei care au avut, de cele mai multe ori proveneau din căsătorii mixte și nu au învățat bine limba română, ceea ce i-a făcut să se simtă mai puțin conectați la țara părinților lor și a dus la o diminuare a interesului pentru activitățile și misiunea asociației.

În plus, în anumite perioade, conducerea a fost preluată de persoane al căror principal interes era financiar sau de promovare a propriilor afaceri, mai degrabă decât sprijinirea comunității și păstrarea identității culturale românești.

Cu toate acestea, prin eforturi susținute și implicarea membrilor devotați care și-au dorit cu adevărat să continue misiunea fondatorilor, am reușit să revitalizăm Asociația Română din Canada, să consolidăm comunitatea și să păstrăm vie cultura și tradițiile românești în diaspora.

–-În momentul de față, ce anume presupune a fi LIDER,  Președinta unei Asociații atât de vechi, cu proiecte atingătoare de tradiții și cultură românească peste ocean, în contextul unei admirabile multiculturalități, așa cum este în Canada, deci și în Quebec?

A fi lider și Președinta Asociației Române din Canada înseamnă mai mult decât a organiza proiecte sau evenimente. Trăim într-o societate multiculturală și globalizată, care deseori nu doar că nu încurajează păstrarea tradițiilor, ci contribuie la slăbirea legăturilor familiale și la ruptura de credință. În acest context, misiunea noastră devine cu adevărat provocatoare: să păstrăm vii tradițiile, valorile și identitatea românească.

Provocarea cea mai mare este să ajungem la tinerii născuți aici, să le arătăm că rădăcinile lor, poveștile și cultura părinților lor sunt un dar de preț, care merită continuat și transmis mai departe. Este un efort de răbdare și dedicare, prin evenimente, proiecte culturale și educative care să facă tradițiile relevante și atractive pentru generațiile noi. Fiecare tânăr implicat, fiecare succes, ne arată că, deși societatea modernă poate pune presiune asupra identității, cultura românească poate fi păstrată și chiar să înflorească peste ocean.

–Merită  precizate câteva selecțiuni din programul pe care îl aveți în desfășurare, dar și rememorarea unor acțiuni de amploare pe care le-ați organizat.

Programul nostru în desfășurare include o serie de proiecte culturale și educative menite să păstreze și să promoveze tradițiile românești în Canada. Un aspect esențial al acestor activități este colaborarea strânsă cu alte asociații care împărtășesc aceleași idealuri cu noi si aici as aminti Ansamblu de dansuri populare Datina, care reunește un grup de copii care duc mai departe dansurile populare romanești. Din păcate, astfel de colaborări autentice sunt rare; majoritatea organizațiilor din diaspora au ca principal scop strângerea de fonduri în beneficiul câtorva lideri, fără o legătură reală cu comunitatea sau cu cultura românească.

Cel mai important partener al nostru rămâne Episcopia Ortodoxă Română, care a fost prezentă la aproape toate evenimentele organizate la Val-David încă de la începutul mandatului meu. Deși Asociația Română din Canada este o organizație laică, moto-ul nostru de la înființare, ‘Nihil Sine Deo’, continuă să fie firul roșu care unește românii și menține coeziunea comunității, ghidând toate activitățile și proiectele noastre.

–Problema financiară,  finanțarea este un punct cheie. Mai ales astăzi. Aveți vreun sprijin în acest sens?

Finanțarea este o provocare constantă, iar singurul sprijin real vine de la oamenii dedicați care muncesc benevol pentru păstrarea Parcului de la Val-David și de la cei care ne susțin prin prezența lor la evenimente. Acești voluntari sunt inima asociației, și fără devotamentul lor, munca noastră ar fi mult mai grea.

Deși există câteva companii românești la Montreal, acestea sunt adesea reticente să sprijine cauzele noastre, din cauza reputației conducătorilor anteriori, care erau percepuți ca urmărind doar interese personale. Cu toate acestea, pasiunea și implicarea comunității ne dau forța de a continua să promovăm și să păstrăm vii tradițiile și cultura românească, chiar și în fața unor dificultăți financiare constante.

–În ce constă colaborarea cu România?

Deși Asociația Română din Canada este cea mai veche organizație de acest tip din Canada, colaborarea cu România ne-a dezamăgit profund. Când asociatia noastra a participat prin Dl Claudiu Scrieciu, în 2018, la întâlnirea asociațiilor din diaspora, a constatat că fondurile se acordă adesea pe pile și relații “politice”, și nu pe meritul sau nevoia reală a proiectelor. Am fost contactați ulterior de o persoană din comunitate, care ne informa că ar fi creionat un proiect pentru a obține fonduri de la USR, aflat atunci la guvernare. Noi nu am văzut niciodată proiectul și nu ni s-a prezentat oficial, iar când am clarificat că nu ne implicăm politic, nu am mai primit niciun răspuns.

Este trist că asociațiile românești din întreaga lume ajung să se coboare la astfel de practici, mai ales când românii din diaspora nu se află în lipsuri, dar se așteaptă sprijin financiar din țară. Din punctul nostru de vedere, lucrurile ar trebui să funcționeze invers: cei care au plecat și au experiență în străinătate ar trebui să aducă în România cunoștințele și bunele practici acumulate, nu să depindă de favoruri politice.

–-Desigur există o motivație pentru îndelunga implicare în acțiuni de voluntariat. Cum ați defini-o?

Motivația pentru implicarea mea îndelungată în acțiuni de voluntariat vine din dorința de a păstra și transmite valorile, tradițiile și cultura românească generațiilor următoare. Este mai mult decât o responsabilitate; este o misiune personală de a menține vie identitatea comunității noastre și de a crea un spațiu în care românii din Canada să se simtă conectați la rădăcinile lor.

Fiecare eveniment organizat, fiecare proiect dus la bun sfârșit, fiecare tânăr implicat îmi confirmă că efortul voluntar este valoros și că dedicarea poate avea un impact real, aducând comunitatea mai aproape și păstrând vie cultura românească peste ocean.

–-În orice muncă ,mai ales la nivel de lider , ( desigur și  în context de voluntariat), se impun anumite valori personale  pe care să le respecți, cum ar fi, empatia, onestitatea, corectitudinea, respectul promisiunilor….În ce vă privește, care ar fi ordinea sau, ce anume ați adăuga la acestea?

În activitatea mea de lider și voluntar, valorile personale reprezintă busola care ghidează fiecare decizie și acțiune. Ordinea pentru mine ar fi: credința în Dumnezeu, care oferă sens și direcție; onestitatea, pentru că fără ea nu poți construi încredere; respectul promisiunilor, pentru că fiecare angajament trebuie onorat; empatia, pentru a înțelege nevoile și așteptările comunității; și corectitudinea, pentru a asigura echitate și transparență.

Aș adăuga și dăruireași perseverența, pentru că voluntariatul presupune sacrificiu și răbdare, iar doar prin implicare constantă și pasiune poți obține rezultate care să conteze cu adevărat pentru comunitate. Aceste valori nu sunt doar principii de conduită; ele sunt fundamentul relațiilor sănătoase și al unui leadership autentic. Credința păstrează trecutul viu, sacrificiul clădește prezentul, iar istoria ne arată calea de urmat. Aceasta este misiunea noastră – să păstrăm vie cultura și tradițiile românești, ghidați de credință și respect pentru cei care au construit comunitatea înaintea noastră.

–-Între atâtea  proiecte, este  nevoie de o anume,” tehnică” ,în a păstra echilibrul responsabilităților? O puteți recomanda și altora?

Da, în gestionarea mai multor proiecte simultan, echilibrul responsabilităților este esențial. Pentru mine, cheia constă în organizare, prioritizare și delegare. Este important să identifici ce este urgent și important, să stabilești termene clare și să implici oameni de încredere care să preia sarcini, astfel încât fiecare proiect să poată fi dus la bun sfârșit fără să se compromită calitatea sau angajamentul față de comunitate.

De asemenea, răbdarea și flexibilitatea sunt indispensabile: nu totul merge perfect de la prima încercare, iar adaptarea la situații neprevăzute face parte din proces. Această abordare poate fi cu siguranță recomandată și altor lideri de organizații, mai ales în voluntariat, unde resursele sunt limitate și implicarea este benevolă.

–În contextul multiculturalității, care credeți că este aportul Asociației pa care o conduceți?

Într-un context multicultural, aportul Asociației Române din Canada constă în păstrarea și promovarea identității și tradițiilor românești, oferind comunității un spațiu în care cultura, valorile și credința românească sunt respectate și transmise mai departe. Prin evenimente culturale, proiecte educative și colaborări cu alte organizații, reușim să menținem vie legătura românilor din diaspora cu rădăcinile lor, oferindu-le totodată posibilitatea de a se integra armonios într-o societate multiculturală.

Aportul nostru nu este doar conservator; el este și un punct de dialog și schimb cultural, prin care românii contribuie la diversitatea Quebecului și Canadei, demonstrând că păstrarea identității nu contrazice integrarea, ci o completează și o îmbogățește.

__Tinerii români, unii născuți aici, manifestă interes pentru acest gen de manifestări care să–i reprezinte ca aparținând unor rădăcini?

Interesul tinerilor români, chiar și al celor născuți aici, pentru manifestările care reflectă rădăcinile lor depinde foarte mult de educația primită acasă. Familia este primul loc unde se sădește sămânța tradițiilor și valorilor, iar ceea ce este învățat și transmis aici va da roade mai târziu, când tinerii se implică în comunitate sau participă la evenimente culturale.

Într-o societate modernă, în care tehnologia și ritmul alert al vieții deseori apropie mai puțin oamenii decât ar părea, este esențial ca tinerii să nu își uite rădăcinile. Păstrarea legăturii cu tradițiile și cultura românească nu este doar un act de memorie, ci și o modalitate de a-i face să simtă mândria și frumusețea identității lor, de a le arăta că nu sunt singuri și că fac parte dintr-o comunitate care îi susține și îi iubește.

Mulțumim pentru această mărturie și, sperăm să vă fie alături cât mai mulți compatrioți stabiliți în Canada!

În încheiere, aș dori să subliniez că păstrarea rădăcinilor noastre este o datorie pe care o avem față de cei care ne-au precedat. Românii din trecut au plătit adesea cu prețul vieții pentru credința și identitatea lor, iar noi avem responsabilitatea de a păstra limba, tradițiile și valorile care ne definesc ca popor.

Așa cum spunea Lucian Blaga: «Cultura este temelia unei națiuni; cine își uită rădăcinile, își pierde și sufletul.» Este responsabilitatea noastră să transmitem mai departe aceste rădăcini, pentru ca generațiile viitoare să crească mândre de identitatea lor românească și să continue să ducă mai departe lumina credinței și a tradițiilor.

Veronica Balaj

Ottawa, 25 septembrie 2025