,,Fără muncă și fără un rost bine închegat, omul nu poate trăi, este pervertit, se transformă în animal „ – F.M.Dostoiewski ,,Amintiri din casa morților”.

O lectură recentă mi-a dezvăluit, în opera marelui Dostoievski, o transpunere a uneia dintre marile dileme fundamentale ale societății. Aceeași dilemă, pusă astăzi sub formă interogativă, pune în balanță viitorul societății noastre tradiționale, plasându-l într-o sferă a incertitudinii. Este uimitor să descoperi într-o carte scrisă cu peste 150 de ani în urmă o reflecție asupra unei probleme sociale ce continuă să fie relevantă și azi. Această dilemă modernă ridică numeroase întrebări despre însăși existența umană și ne îndeamnă la o analiză mai profundă, ceea ce mă voi strădui să fac în continuare.

Așa cum precizam, în volumul ,,Amintiri din casa morților”, Dostoievski vine cu o profundă reflecție privind relația omului cu munca și scopul său în viață: ,,Fără muncă și fără un rost bine închegat, omul nu poate trăi, este pervertit, se transformă în animal”. Această observație a lui Dostoievski, bazată, la pronunțarea ei, pe realitatea crudă a unei închisori, se aplică acum, într-o eră a automatizării și a inteligenței artificiale, la un nivel societal, când nemaiîntâlnite performanțe tehnologice amenință să suprime scopul productiv al multor oameni, lăsându-i într-un presupus vid existențial. ,,Provocarea AI” pune azi omenirea în fața unei mari dileme privind impactul profund pe care inteligența artificială îl poate avea asupra societății. Practic, provocarea este de a găsi un echilibru între a folosi potențialul imens al AI-ului și a ne asigura că omul, cu creativitatea și empatia sa, rămâne relevant și își păstrează un scop bine definit în societate.

Dostoievski, fiind un maestru al psihologiei umane, a observat că lipsa de sens duce la o degradare a ființei, transformând-o într-o „creatură” fără direcție. Ceea ce subliniază Dostoievski este că munca nu este doar o sursă de venit, ci ea este un element esențial pentru demnitatea și identitatea umană. O realitate profundă este că munca dă un sens zilelor noastre, ajutându-ne să ne dezvoltăm abilitățile și să contribuim la consolidarea societății. Însă, într-o perspectivă că AI devine capabilă să execute majoritatea sarcinilor, ne confruntăm cu o întrebare fundamentală: ce se întâmplă cu noi când nu mai avem un scop productiv? Ne întrebăm: respectivul context va crea o societate de „paraziți” care își petrec timpul liber în divertisment, fără a avea o contribuție semnificativă? Acest scenariu se apropie periculos de ceea ce Dostoievski descria drept „pervertire”. În lipsa unui scop, am putea cădea într-o apatie profundă sau am putea dezvolta dependențe și comportamente autodistructive.

Totuși, analizând fenomenul într-o perspectivă optimistă, AI ne oferă șansa de a ne redefini conceptul de muncă și de a ne concentra pe aspecte mai creative și mai umane. O societate în care roboții și AI preiau sarcinile plictisitoare ne poate elibera pentru a ne dedica artei, științei, cercetării și, mai ales, relațiilor umane.

În lumina observației lui Dostoievski, provocarea nu este doar de a găsi noi locuri de muncă, ci de a găsi un nou „rost bine închegat”. Acesta ar putea fi un scop non-productiv la fel de important în evoluția socială și personală. În această sferă ocupațională aș plasa, ca exemplu, instruirea educativă, activitățile cultural-artistice și cultivarea pasiunilor personale, activități ce au rol de a pune un accent mai mare pe dezvoltarea personală, în paralel cu politici de integrare într-un nou model de societate.

Viitorul nu poate fi în acest context neapărat unul de degradare umană, ci mai degrabă o oportunitate de a evolua și de a ne elibera de conceptul tradițional de muncă. Este esențial să îmbrățișăm această tranziție și să ne concentrăm pe ceea ce ne face cu adevărat umani: creativitatea, empatia și capacitatea de a inova.

În mod paradoxal, o societate lipsită de constrângerea muncii ar putea redescoperi importanța relațiilor interumane. Timpul eliberat ar putea fi dedicat comunității, artei și educației. Munca, în sensul ei dostoievskian, s-ar putea transforma dintr-o obligație economică într-o contribuție socială. Desigur, acest lucru ar schimba profund ierarhiile și valorile, punând accentul pe empatie, colaborare și creativitate, mai degrabă decât pe productivitate economică. Societatea ar putea deveni o comunitate de „creatori” și nu de „lucrători”.

Dostoievski nu ar fi putut anticipa AI, dar perspectiva sa ne forțează să ne gândim la un nou „rost” pentru omenire. Acest scop ar putea veni din crearea de noi forme de muncă ce implică rezolvarea de probleme complexe, cercetare avansată și dezvoltare artistică. Răspunsul la provocarea AI nu este să ne opunem progresului, ci să redefinim munca și să ne concentrăm pe ceea ce ne face, în mod unic, umani. Aceasta ar putea fi șansa de a construi o societate în care scopul nu este doar supraviețuirea, ci și împlinirea personală și colectivă.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

 

România este singura țarã din lume înconjuratã de români, spunea un mare istoric, relevând un adevãr cât se poate de real, de palpabil, de demonstrabil. De-a lungul istoriei, o serie întreagã de ținuturi din vechea vatrã a Traco-Geției și Daciei etc. au fost trecute când la un imperiu când la altul, așa cã, ținuturi locuite de români au încãput la diferiți stãpâni, la ora actualã, de mai multã vreme, actualele granițe ale României sunt trasate având vorbitori de limbã românã dincolo de ele: în Republica Moldova, în Ucraina, în Ungaria, în Bulgaria, apoi în Voivodina, provincie autonomã a fostului spațiu iugoslav, și în Serbia actualã, respectiv pe Valea Timocului și Craina, dar și mai înspre interiorul acestui spațiu vecin și prieten. Problematica felului de tratament al românilor din aceste spații, ține de guvernele țărilor respective, adicã posibilitatea folosirii limbii în relațiile oficiale, a slujbelor în biserici, al învãțãmântului în limba românã, al publicațiilor și emisiunilor radio-tv, dar și a recunoașterii ca atare a limbii române ca limbã folositã de aceste comunitãți. În acest caz, se cunoaște, spre exemplu, ideea cã limba românã, în Republica Moldova era numitã limba moldoveneascã, în Serbia, drept limba vlahã, la fel și în Bulgaria de nord, de-a lungul Dunãrii, unde sunt comunitãți de astfel de vorbitori.
Ziua Limbii Române 2025 a prilejuit pentru comunitatea românilor din Kladovo, Serbia și împrejurimile acestei comune aflate vizavi de Drobeta Turnu Severin, peste
Dunãre, ocazie cu care Centru Cultural Românesc de aici, prin Ivan Vrzoghici, Ziua Limbii Române președinte și Mihaijlo Vasilievici, coordonator, s-au mândrit. La manifestarea foarte bine organizatã și prin aportul Asociației pentru Cooperare și Dezvoltare FORUM KLADOVA, Asociația FORUM pentru CULTURÃ și IDENTITATE, dar și publicația JURNAL ROMÂNESC, redactor Romeo Crâșmaru, au participat o serie foarte largã de invitați din Serbia, Voivodina, România, toți animați de aceeași dorințã de a sãrbãtori limba românã și rãspândirea
ei în și dincolo de granițele de stat, dar și de suflet. Între aceștia, i-am notat fãrã a epuiza întreaga lor listã din motive de spațiu tipografic pe: prof. Marioara Sfera, Consiliul Național al Românilor din Serbia, Ion Sfera, președinte Partidul Român din Serbia, Dragan Demici, JivavLazici, lideri ai comunitãții românești din Serbia de Rãsãrit, Dragoliub Firulovici, solist vocal, Marian Gherghinescu, Episcopia Severinului și Strehaiei, Florentina Pleniceanu și Dana Blagoe,
etnografi Muzeul Regiunii Porților de Fier, Cristian Burada și Alexandru Drãghici, alãturi de Viorel Mirea, membri USR, prof. Ileana Mustãcel, solistã folclor, Dan Luncan, prozator și pamfletar grafic, Mihaela Mirea, socio-psiholog s.a.
Au fost comunicãri, referate, proiecții video, muzicã popularã româneascã, recitãri de poezie, alocuțiuni și mesaje de salut, dar și de susținere a libertãții folosirii limbii române în comunitãțile din Serbia, Voivodina, alte locuri din Europa.

În acest context, am folosi prilejul spre a reliefa marea dezamãgire a conducerii Centrului cultural românesc din Kladovo, prin vocea lui Mihaijlo Vasilievici, acea din
care am înțeles, în afara cadrului oficial, cã s-a sistat finanțarea acestui lãcaș de
spiritualitate româneascã, din care cauzã, el este amenintat cu suspendarea activitãții, chiar închiderea. La fel, dl Vasilievici ni s-a plâns de slaba susținere a oficialilor sârbi, mai exact Primãria Kladovo, privind activitatea Centrului,
finanțarea lui în condițiile în care din partea conducerii acestuia existã toatã transparența și implicarea în acțiuni culturale ori sociale, care vizeazã nu doar comunitatea româneascã, ci și pe cea sârbã, în limita solicitãrilor și oportunitãții.
Prin contrast cu aceastã situație, care persistã de mai multã vreme, atât din partea oficialilor noștri de la București, de la nivel politic de vârf, asta cu toate și multele promisiuni fãcute, la fel, din partea oficialilor sârbi, în provincia autonomã Voivodina, ne-a transmis prof. Marioara Sfera, românii de acolo se bucurã de o foarte bunã tratație ca și comunitate, atât la nivel de învãțãmânt în limba românã, bisericã, publicații, emisiuni radio-tv în limba
românã. La celãlalt capãt, dl Vasilievici ne-a vorbit despre emisiuni radio, spre exemplu, difuzate în Valea Timocului, care cultivã intens ideea de limbã vlahã, un fel de mixturã între limba românã si limba sârbã, de orele de culturã româneascã din școli, dar ținute în… limba sârbã, de suspendarea cursurilor de limba românã ținute la Centrul cultural din Kladovo, în ciuda faptului cã aici au fost de curând 14 absolvenți din comunitatea kladoveanã și
împrejurimi. Ca o concluzie, dincolo de posibila subiectivitate a dlui Vasilievici, am putea spune cã limba românã pe teritoriul actualei Serbia de Rãsãrit este slab susținută în comunitãțile unde ea se vorbește, cã politica statului român în a o susține este la fel de anemicã, în afara acestor actiuni ale scriitorilor, jurnaliștilor, etnografi sau preoți, care acțiuni, în context mai larg, par a fi doar tolerate spre a nu se spune cã fenomenul ca atare nu este obturat ori interzis. Explicații ale acestei atitudini ar fi, așa, mai de underground, speculative, de la cele ale simpatiilor politice sârbe pentru spațiul  cultural și etnic rus, al guvernului sârb actual
filo-rus, care a dezvoltat și o serie de proiecte cu guvernul chinez, timp în care guvernul român este “anti-rus” și pro-european, reținut în a dezvolta relații comerciale cu China, dar și rușinoasă, de-a dreptul, susținere de cãtre statul român a intereselor românilor din afara granițelor, altii decât cei plecati la muncã, acolo, vorbim de comunitãțile de vorbitori nativi de limba românã din statele enumerate mai înainte!
O susținere figurativã mai mult, la limita unor gesturi simbolice, propagan-distice, cu toate cã existã departamente și consulate care au ca obiect de lucru exact acest lucru!
Limba românã este una dintre limbile romanice recunoscute la nivel mondial, dar, culmea, ea nu este susþinutã cum s-ar cuveni de însuși statul român! Un paradox, greu de înghițit, scandalos, chiar dacã, zilele trecute, președintele Nicușor Dan a sãrbãtorit Ziua Limbii Române la Chișinãu, dar nu credem sã fi ajuns el, acolo, dacã contextul politic european nu ar fi fost legat de “conflictul militar” din Ucraina si de o viitoare aderare la UE a Republicii Moldova. Halal patriotism, dacã este s-o spunem pe bune!

Dan Șalapa- UZPR

(OBIECTIV Mehedințean, nr.1293, 4 septembrie 2025)

În Valea Almăjului, a treia ediție a proiectului „Noaptea Muzeelor la sate” va fi găzduită de Muzeul Presei Rurale din Banat. Evenimentul se desfășoară în parteneriat cu filiala Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

​Gazda manifestării este Dr. Dacian Rancu, fiul regretatului Gheorghe Rancu Bodrog, fondatorul muzeului.

Ediția din acest an va avea ca temă de dezbatere „Cultura sătească încotro?”.

Un alt punct de atracție propus de organizatori este vizitarea colecției de presă Iacob Sârbu.

​Evenimentul va avea loc sâmbătă, 6 septembrie, începând cu ora 16:00, în incinta Școlii Primare din Șopotul Vechi, care găzduiește Muzeul Presei Rurale din Banat.