Joi, 7 august, a.c., la ora 14.00, la Biblioteca Județeană Târgu Jiu, manager Maria Luiza Sandu, în Sala Mans Arta, va avea loc lansarea cărții „Eminescu, un vis în așteptare”, scrisă de jurnalistul Dumitru Buțoi.

Organizatorii acestui eveniment, pe lângă Biblioteca Județeană, sunt și două filiale UZPR: Filiala „Mihai Eminescu” Timiș și Filiala „Jean Bărbulescu” Gorj și Mehedinți.

Lansarea acestui volum de poeme, cu tematică eminesciană, se face sub genericul „Anul Eminescu – 175 de ani de la naștere”.

Cu acest prilej, Dumitru Buțoi va prezenta și revista UZP nr. 38 și revista culturală „Luceafărul de Vest” nr. 75, editată de Asociația Cultural Umanitară „Luceafărul de Vest” din Timișoara.

Au fost invitați: Gigi Bușe, Victor Proacă, Spiridon Popescu, Cecilia Gurgui, Ion M. Ungureanu, Elizabeta Bogățean, Dorel Neamțu și mai mulți iubitori de cultură și artă din, Timișoara, Lugoj, Grupul de poezie „Ioan Dan Bălan”, Petroșani, Deva, Orăștie, Strehaia, Țicleni – Gorj, Rm. Vâlcea.

Vor vorbi despre carte: Adina Andrițoiu, membru UZPR Gorj, Maria Rogobete, Lugoj, membru UZPR Timiș, Mariana Bendou, critic literar, scriitoare și coordonator Cenaclul „Expresia ideii”.

Partenerii acestui eveniment sunt: ANCE ,,Regina Maria”, Filiala Gorj „Tudor Vladimirescu”, Asociația Cultural Umanitară „Luceafărul de Vest” Timișoara.

byRuxandra Constantinescu , Numărul 1494

„Suntem, adesea, un ambasador pentru România”

– Ziarul pe care îl editați se adresează cu pre­cădere cetățenilor de etnie germană din Ro­mâ­nia. Care este istoricul lui?

– Ziarul a fost înființat în 1949, sub numele „Neuer Weg” („Drum Nou”), de către organele de stat, iar scopul a fost să comunice ideologia co­munistă către populația germană din România. Însă, pe lângă propaganda obligatorie și în pofida cenzurii, redactorii de atunci au găsit o cale de comunicare printre rânduri, astfel încât ziarul a devenit un puternic element de legătură între nemții din toate regiunile țării. În anii ‘60, avea un tiraj de aproape 70.000 de exemplare! După Revoluție și exodul nemților, ziarul s-a confruntat brusc cu o pierdere dramatică a cititorilor, dar și a redactorilor. „Neuer Weg” a devenit un SRL, dar nu a rezistat pe piața liberă, chiar dacă redactorul-șef de atunci, Anton Breitenstein, a făcut, în 1993, un nou concept, sub numele „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien”. Ziarul a fost sprijinit în­totdeauna de către asociația minorității germane, Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR). Cu timpul, legile nu mai permiteau ca un SRL să primească ajutor financiar de la o asociație sprijinită de stat și, în 2008, ziarul a fost în pericol de a se pierde. Atunci, Forumul Demo­crat al Germanilor a luat decizia de a prelua ADZ-ul. Redactor-șef a devenit doamna Rohtraut Wittstock. Așa a continuat istoria ziarului până în ziua de azi. Dar, Forumul ne încura­jează „să fim un adevărat ziar, nu un jurnal al asociației”. De când lucrez la ADZ (2011), nu cunosc vreun caz de in­flu­ențare.

– În perioada epocii ceaușiste, sașii au părăsit masiv România, în mare parte vânduți. Mai aveți citi­tori?

– Numărul cititorilor, evident, a scăzut considerabil. Handicapul nos­tru este și faptul că ziarul nu se vinde la chioșcuri, se distribuie doar prin abonament. Dar s-a lăr­git foarte mult spectrul cititorilor. Astăzi, nu mai publicăm doar pen­tru și despre mi­noritatea germană. Scriem despre toată România – cu o altă privire decât publicațiile din Occident. Sun­tem adesea chiar un fel de amba­sador pentru România! Acoperim și alte subiecte care nu își găsesc loc în ziarele din Occi­dent. Facem interviuri cu perso­naje din cul­tură, economie, educație… Fa­cem reportaje prin sate, culegem po­veș­tile oamenilor, in­clusiv despre români sau alte minorități, despre patrimoniu, turism și su­biecte de ac­tualitate, precum mediu, schim­­bare clima­tică, sustena­bilitate… Când am preluat conducerea ziarului, în acest an, am făcut un son­daj printre citi­tori, și chiar ei au ce­rut mai multe reportaje din toată țara, nu doar din ora­șele mari, și nu doar des­pre nemți.

Mai avem și cititori prin­tre nemții plecați din Ro­mâ­nia, care se simt încă puternic legați de vechea patrie. Cam 43 la sută ne citesc din Ger­mania, 40 la sută din Ro­mânia – in­clusiv vorbitori de limbă germană, care s-au sta­bilit aici temporar sau defi­nitiv, restul din Austria și alte țări de limbă germană sau chiar din afara UE. Mai este și un poten­țial pe care încă nu l-am accesat su­fi­cient, după cum arată sondajul: tinerii care stu­diază în sistemul preuniversitar și universitar în lim­ba germană din România nu prea cunosc ADZ-ul. Aici avem de lucru!

„Mă simt mai bogată aici, chiar dacă câștig doar o mică parte din ce am câștigat în Germania”

– În paginile ziarului dvs. sunt prezentate în permanență zonele în care mai există comunități săsești sau șvăbești: Brașovul, Sibiul, Bihorul, Satu Mare, Banatul… Și-au găsit ei rostul după Revoluția din ‘89 sau nemții din România mai au nostalgia Germaniei?

– Nu cred că mai există nostalgia Germaniei, așa cum a fost în timpul comunismului. Granițele sunt deschise, oricine poate să plece: la studii, la mun­că, există burse și programe pentru tineret. „Mitul Germania” – te duci sărac și revii în vizită, la rude, cu un Mercedes gras cred că s-a uzat de mult. Și nemții din Ro­mâ­nia au reali­zat că nu e totul roz în Ger­mania. Bi­neîn­țeles, sunt mulți nemți care și-au găsit un rost fără să plece din țară, iar alții chiar s-au întors. Există nenu­mă­rate po­vești de succes. Însă, observ că „mitul Ger­ma­niei” încă îi vră­jește mai degrabă pe români: mulți își îndrumă copiii să în­vețe limba germană, cu scopul plecării. Pentru tineret nu e neapărat rău să vezi cum merg lucru­rile altundeva, să înveți, să te șlefuiești, să te re­inventezi… Însă plecarea doar din motive de bu­năstare este un cuțit cu două tăișuri… Eu mă simt mult mai bogată aici, chiar dacă câștig doar o mică parte din ceea ce am câștigat în Germania… Dar viața mea de zi cu zi este cu totul altfel! Fericirea și împli­nirea ei nu se măsoară doar în bani. Da, eu am găsit un rost în România. Aici m-am îndrăgostit de trei ori; la început – de această țară, dupa aceea, mi-am găsit sufletul-pereche, și a treia iubire este chiar acest ziar.

„Sentimentul de «Heimat» îi leagă pe nemți de patria veche”

Iia preferată

– În paginile publicației pe care o conduceți apar regulat reportaje despre mani­fes­tările cul­turale ale sașilor transil­vă­neni, și care se bucură de mare succes și afluență de public. Se poate vorbi despre o renaștere a tradițiilor vechi, populare? A revenit cumva sen­ti­mentul de „Vaterland” (țara natală)?

– Cred că vorbim mai degrabă des­pre sentimentul de Heimat, nu de Va­ter­land. Heimat vine de la Heim – aca­să, căminul. Este un sentiment de apar­tenență la un spațiu, cu amin­tiri din copi­lărie, cu mirosuri, sunete, mân­căruri și mirificul peisaj, locul lipit de suflet, unde te simți acasă. Multora le merge bine în Ger­mania, au muncit pe brânci, s-au integrat perfect, au reușit. Mulți nu au re­gretat plecarea – și totuși, sentimen­tul de Heimat îi leagă de pa­tria ve­che! Acest sentiment îi unește și pe cei plecați, și pe cei rămași în țară. Nu a fost întotdeauna așa! La în­ceput, după Re­voluție, mulți dintre nemții plecați i-au descon­siderat pe cei rămași, ca fiind „îna­poiați”. Astăzi, nu mai e cazul. Lumea conștien­tizează că ple­ca­rea nu le-a adus tuturor fericire. Au existat și drame – sași bătrâni care au murit de dorul Tran­silvaniei. Unii chiar s-au întors. Alții, mai ales pen­sionari, petrec vara în Româ­nia și doar ier­nează în Germania.

În ce privește festivitățile tradiționale, ele sunt o șansă de a se revedea cu toții, de a sărbători împreună Heimat-ul din România. Mulți își aduc copiii să le arate locul de unde au plecat. Acest atașament sufletesc se simte și prin grija lor pentru patrimoniu. Există asociații în Germania, „Heimatortsgemeinschaft”, care se ocupă de sa­tele natale. Trimit bani sau vin ca voluntari, res­taurează bisericile, orgile sau casele parohiale.

„Alături de soțul meu, am descoperit «Heimat»-ul de aici”

– Alături de soțul dvs., reputatul artist foto­graf George Dumitriu, bateți țara-n lung și-n lat, realizând reportaje de excepție, despre lo­cu­rile în care mai trăiesc sași și șvabi. Unde se află cele mai puternice comunități? Există un loc anu­me de care să vă fi legat sufletește în mod special?

– Ce înseamnă puternic? Mulțime? Bunăsta­re? Hai să zicem: implicare! Pe mine mă im­pre­sionează acest aspect. De exemplu, povestea să­soaicei Caroline Fernolend, din Viscri (au apă­rut interviuri cu ea și în „Formula AS”, n. red.), care nu a vrut să plece în Germania și s-a zbătut pentru salvarea satului natal. Povestea e mai lungă decât partea arhicunoscută, cu Prințul Charles… Ea a făcut din Viscri ceea ce este azi: un loc unde se întâlnesc tot felul de ener­gii pozitive, pentru a păstra autenticul din spațiul acela și pentru a-i reda viața. Viscri s-a transformat, comunitatea este alt­fel decât a fost în timpul sașilor, dar pentru mine este un fel de rol model. S-a păstrat ceea ce este autentic, valoros, și s-a adăugat ceea ce este necesar. E mai mult decât un loc turistic, e o poveste! Vorbim despre con­viețuirea etnii­lor, crearea locurilor de muncă prin dezvol­tare sustenabilă, revenirea la meserii vechi, derularea proiectelor sociale, dedicația pen­tru comunitate. Acolo trăiesc sași rămași, sași întorși, străini și români, ca și unii tineri care au evadat din Capitală și au dorit o viață mai aproape de natură, re­nun­țând la confortul de oraș. Toți au găsit un loc legat sufletește foarte mult de Transil­vania. Satele și ca­sele săsești îmi a­min­tesc de poveștile bu­nicii me­le, nem­țoai­că din Sudeți (as­tăzi Cehia), refu­giată în tim­pul ce­lui de-al Doi­lea Răz­boi Mon­dial. Atunci când a vizitat la bă­trânețe Transil­va­nia, cu un grup de tu­riști, a constatat cu ma­re mi­rare: „e­xact așa am trăit și eu în co­pilă­rie!”

Locuri de care m-am legat sufletește sunt multe: am stră­bătut, în verile lui 2004 și 2005, toată ța­ra, cu ma­ma mea, ră­ma­să în Germania, parcă presim­țind că aici îmi voi găsi locul. Cinci ani mai târ­ziu, mi-am însoțit soțul pe același traseu, asistând la realizarea fo­tografiilor pentru albumul lui, „Ro­­mânia în pa­trimoniul UNESCO”. Îmi amintesc cu drag de anii 2008 și 2009, când am trăit în Tonciu, un sătuc din Bistrița-Năsăud, într-o casă țărănească, prima mea casă, și prima dată când am locuit la țară! Acolo am învațat să fac foc, să gătesc la soba de lemne, să fac zacuscă, să pun murături, să cosesc iarbă… Iubesc și Do­brogea nu doar de dragul Deltei Dunării, acolo ne-am și căsătorit. Am cunoscut România des­tul de bine, până la întâlnirea cu George, soțul meu, dar prin călă­toriile noastre și nopțile pe­trecute citind „Harap alb”, Eminescu, Nichita Stă­nescu, Eliade, Cio­ran, am intrat „sub pielea” spa­țiului românesc… Așadar am descoperit sen­timentul de Heimat aici.

– Doamnă Nina May, cu experiența câș­tigată până acum, credeți că mai există un viitor pentru nemții din România? Sau sun­tem martorii dispariției lor?

– Există un viitor, cel puțin pentru cultura germană din România. Mulți copii români merg la școala germană. În timpul liber, unii fac parte din grupuri folclorice germane, pur și sim­plu din bucurie. Ei sunt o mare parte din dan­satorii cu port popular săsesc, care defi­lează, azi, la întâlnirea sașilor, fiindcă nu mai sunt atâția copii sași. Există și multe familii mixte, nemți-români sau alte etnii, ceea ce în zilele de azi e firesc, într-o Europă care se de­fi­nește ca „unitate prin diversitate”. Familiile mixte, după părerea mea, au un rol foarte im­portant, ca un garant pentru pace și pentru spi­ritul european. Omul poate să aibă mai multe culturi în suflet, nu este nicio trădare, doar o îmbogățire!

„În România, pentru prima dată în viață, am dorit să am casa mea, bucățica mea de pământ, grădina mea”

– Sunteți născută în Germania, căsătorită în România și activă profesional în București. Nu regretați decizia pe care ați lu­at-o? Ce vă mo­tivează să rămâ­neți mai departe aici?

– M-am năs­cut în Austria, am trăit câțiva ani a­co­lo, dar mare parte din viață am petrecut-o în Germania, și un an în America. Pă­rinții mei s-au mutat des, din motive profe­sio­na­le. Am schimbat școlile pre­cum ciorapii. Am fost un om fără Heimat, dar nu i-am simțit lipsa. Am cunoscut doar dorul de ducă, mi-a plăcut să o iau de la capăt, să mă reinventez. În România, pentru prima dată în via­ță, am făcut o legătură personală cu spațiul. Am dorit să am casa mea, bucățica mea de pământ, grădina mea. Ce m-a chemat aici atât de tare? De ce mi-a plăcut de la început atât de mult limba română, să pronunț cuvintele cu „â”? Alegerea mea să mă stabilesc în România a fost ca o nebunie, după unii… Eu, însă, am căutat o viață spirituală liberă, simplă, dar profundă. Răsplata cea mai frumoasă pentru curajul meu este chiar soțul meu, perechea mea de suflet. Nu există o zi în care să nu mulțumim lui Dumnezeu pentru feri­cirea noastră. Nu regret absolut nimic!

„Grădinăritul e rugăciunea mea”

– V-ați găsit un loc „românesc” în care să vă simțiți acasă?

– Da, în casa noastră de peste 100 de ani, sal­vată din Maramureș, de pe Valea Izei. A fost ideea lui George, ca un ju­ră­mânt, după ce a văzut câte case s-au dă­râmat, „certificatele de naștere” stră­bune, vândute ca lemne de foc sau transformate, în străinătate, în parchet de lux. Atunci am scris un articol foar­te critic și trist: „Alungarea lemnului din rai”… Măcar pe una am salvat-o noi, împotriva principiilor proprii de dislocare a patrimoniului. Demontată grindă cu grindă, a traversat Carpații și a fost remontată la 30 de km de Bucu­rești, lângă o baltă plină de stu­făriș, o adevărată mini-deltă. Ce aven­tură! E o bijuterie: prispa sculp­tată, pereții din grinzi groase, acope­rișul cu șindrilă. Nu știu cum au re­nunțat oa­menii din Ma­ra­mureș la așa ceva! E căldu­roasă, pri­etenoa­să, respiră, trăiește. E ca o coajă de nu­că: noi sun­tem miezul protejat. Gră­dinăritul e ru­găciunea mea. Nu tai nicio creangă fără să-i cer ier­tare plantei, nu iau niciun fruct fără să-i mul­țumesc. Simt, doar aici, în România, că pot să tră­iesc așa. Știți care este comoara ade­vărată a Ro­mâniei? Oa­menii la țară încă sunt capabili de su­pra­vie­țuire. Dacă pică curentul, ce faci cu cardul de bancomat? Țăranul nostru scoa­te apă din fântână, face foc, se hră­nește din piv­niță. Admir oamenii de la țară, de la ei am învățat și eu să fac brânză, vin sau varză murată.

Să nu credeți că sunt împotriva progresului. Dar sunt împotriva exagerării! Societatea noastră modernă greșește profund cu exagerările de consum: apele minerale din Franța, fasolea din Egipt, roșiile din Olanda sunt plimbate peste tot, în mijloace de transport care poluează. Dacă am cumpăra produsele din zonă, direct de la țărani, lanțul ăsta nefericit s-ar opri de la sine. Fără summit de climă, cu sute de șefi de state și de guverne și fără fals-patrioți care vor să ne pro­te­jeze de „in­fluențele rele” din afară. Iu­birea față de Heimat și de valorile ade­vărate începe în sufletul tău.

Foto: George Dumitriu

Pentru cine încearcă să-și imagineze acea lume teribilă în care ar lipsi jurnalismul de investigație, cu toate dezvăluirile sale, sistemul de rezumate cu inteligență artificială al Google este o primă „poartă”.

Rezumatele promit răspunsuri instantanee, dar la un cost potențial devastator pentru societate – intenția este de a menține utilizatorii în ecosistemul Google și de a elimina nevoia de a face click pentru a ajunge la site-urile web care reprezintă sursele, inclusiv cele jurnalistice, cu efecte devastatoare.

Extinse în peste 100 de țări care folosesc motorul de căutare, aceste rezumate perturbă tiparele de trafic pe web – analiștii raportează că prezentările generale bazate pe inteligență artificială apar acum pentru aproximativ 16% din volumul cuvintelor cheie din SUA și până la 55% din toate căutările. Brandurile au înregistrat o scădere a ratelor de click-uri, traficul a scăzut cu până la 64%, iar organizațiile de știri, care se bazează pe click-uri pentru venituri din publicitate, sunt deosebit de afectate.

De ce contează acest declin alarmant? Pentru că jurnalismul nu este doar conținut – este responsabilitate. De asemenea, este vorba despre faptul că jurnalismul – și în special cel de investigație – este scump, implică resurse majore și consumă de timp. Pe măsură ce banii din publicitate s-au diminuat – mai întâi în format tipărit, apoi digital – redacțiile s-au micșorat. Veniturile din publicitate tipărită au scăzut cu 75-80% de la vârful din 2005. Reclamele și abonamentele digitale nu au umplut golul – și rezumatele cu inteligență artificial accelerează totul.

Criza jurnalismului nu este teoretică – este măsurabilă. Între 2008 și 2021, locurile de muncă în redacțiile din SUA au scăzut cu aproximativ 26%, iar locurile de muncă în ziare au scăzut cu peste 50%. Acestea nu sunt doar cifre – sunt organe de supraveghere dispărute, povești nespuse și comunități lăsate în întuneric.

În timp ce viziunea pe termen lung a Google pare clară – o călătorie a utilizatorului în întregime în cadrul platformei sale, de la conștientizare până la achiziție – pentru jurnalismul profesionist, aceasta este o nouă lovitură. Poate de aceea unele guverne au avut tentative de a interveni. Potrivit lbbonline.com, Legea știrilor online din Canada a dus la încheierea unui acord de licențiere anual de 100 de milioane de dolari de către Google cu editorii canadieni. Pe de altă parte, Meta a ales să blocheze complet știrile canadiene. În SUA, legislația propusă pentru a permite negocierea colectivă pentru organizațiile media a stagnat înainte de vot – reglementarea este lentă, iar „deranjarea” platformelor merge greu.

În ansamblu, sistemul de rezumate al Google este un semnal de trezire – nu este doar o problemă de afaceri, ci o criză democratică. A permite jurnalismului de investigație să moară expune lumea la un tablou în care corupția se răspândește necontrolat, în care cei puternici acționează cu impunitate. „Jurnaliștii luminează locurile întunecate. Fără ei, întunericul se răspândește. Un viitor fără click-uri nu poate deveni unul fără responsabilitate. Jurnalismul protejează democrația. Este timpul să protejăm jurnalismul”, susține Alister Adams, președintele Saatchi & Saatchi Canada.

Foto: pixabay.com

În ultimii ani, industria turismului a cunoscut o transformare semnificativă, determinată în mare parte de progresele tehnologice și de schimbarea comportamentelor consumatorilor. Una dintre cele mai notabile schimbări a fost ascensiunea jurnalismului de călătorie la distanță. Acest nou val de jurnalism permite creatorilor de conținut să exploreze destinații și să își împărtășească experiențele fără a fi legați de o redacție tradițională.


Informații în timp real asupra tendințelor globale

Trecerea globală către munca la distanță a avut un impact profund asupra diverselor industrii, iar turismul nu face excepție. Potrivit Consiliului Mondial pentru Călătorii și Turism (WTTC), se așteaptă ca sectorul turismului și călătoriilor să contribuie la economia globală cu un maxim istoric de 11,7 trilioane de dolari în 2025, reprezentând 10,3% din PIB-ul global. Această creștere este însoțită de o creștere estimată de 14 milioane de locuri de muncă în acest sector, ajungând la un total de 371 de milioane la nivel mondial. Pe măsură ce cererea de experiențe de călătorie crește, crește și nevoia de conținut care să surprindă esența acestor destinații. Jurnaliștii de călătorie de la distanță sunt poziționați în mod unic pentru a satisface această cerere, oferind perspective noi și informații în timp real asupra tendințelor globale de călătorie.

Atractivitatea acestui stil de muncă este evidentă în inițiative care se concentrează pe a găsi reporteri de călătorie itineranți.

Jurnalismul de călătorie de la distanță joacă un rol esențial în modelarea modului în care destinațiile sunt percepute și comercializate. Marketingul turistic tradițional se bazează adesea pe broșuri șlefuite și fotografii puse în scenă. În schimb, jurnaliștii de călătorie de la distanță oferă conținut autentic, nefiltrat, care rezonează cu publicul cee caută experiențe autentice. Platformele de internet au devenit instrumente esențiale pentru promovarea destinațiilor, videoclipurile scurte captând atenția a milioane de oameni. Destinațiile care colaborează cu jurnaliști aflați la distanță pot valorifica acest conținut pentru a ajunge la un public mai larg, prezentându-și ofertele unice într-un mod captivant și ușor de înțeles.


Provocări și oportunități

Deși oportunitățile în jurnalismul de călătorie la distanță sunt abundente, acestea vin cu propriul set de provocări. Jurnaliștii trebuie să navigheze prin diverse conexiuni la internet, să gestioneze termenele limită în diferite fusuri orare și să asigure acuratețea conținutului lor în timp ce sunt în mișcare. Pe de altă parte, potrivit travelandtourworld.com, aceste provocări prezintă și oportunități de creștere și inovare. Nevoia de adaptabilitate și ingeniozitate promovează un mediu de lucru dinamic, încurajând jurnaliștii să dezvolte noi tehnici de povestire și să interacționeze cu publicul în moduri creative. Mai mult, extinderea muncii la distanță a democratizat accesul la jurnalismul de călătorie, permițând persoanelor din medii diverse să își împărtășească poveștile și perspectivele.

Privind în perspectivă, viitorul jurnalismului de călătorie la distanță pare promițător. Pe măsură ce tehnologia continuă să evolueze, jurnaliștii vor avea acces la instrumente mai avansate pentru crearea și distribuirea de conținut. Realitatea virtuală și realitatea augmentată sunt pregătite să îmbunătățească povestirea captivantă, oferind publicului o conexiune mai profundă cu destinațiile prezentate.

În plus, accentul tot mai mare pus pe practicile de călătorie sustenabile va influența probabil conținutul produs, jurnaliștii evidențiind inițiativele ecologice și eforturile de turism responsabil.

Jurnalismul de călătorie la distanță reprezintă mai mult decât o simplă carieră; acesta întruchipează un stil de viață care îmbină munca cu explorarea. Pentru mulți, atracția de a deveni nomad digital – lucrul de la distanță în timp ce călătoresc prin lume – este un vis devenit realitate. (redacția UZPR)

Foto: pixabay.com

Într-o perioadă de instabilitate a vremii și de griji datorate vremurilor, la Timișoara, calendarul cultural și-a respectat cu succes evenimentele. Jurnaliștii timișoreni au fost permanent în mijlocul locuitorilor din județul Timiș, care au avut ocazia să se bucure timp de cinci zile, (24-28 iulie, 2025) participând la mai multe evenimente dedicate aniversării a 106 ani de administrație românească. Ziua județului Timiș a fost sărbătorită pe 26 iulie, în amintirea momentului la care, în 1919, administrația românească s-a instalat oficial în Banat.

Apoi au urmat cele 197 de momente prevăzute în programul „Ziua Timișoarei”, derulate pe perioada 1–3 august. Au fost alte trei zile de sărbătoare urbană, de mare impact pentru timișoreni, prezenți în marea lor majoritate, în cele aproape 40 de spații special amenajate.

Luni, 4 august, în prelungirea evenimentelor care au marcat Ziua Timișoarei, în cadrul atât de ofertant și plăcut al Muzeului satului bănățean, a avut loc simpozionul „IOAN SLAVICI – comemorare la 100 de ani de la trecerea în eternitate”, în organizarea Filialei UZPR „Valeriu Braniște” – Timiș, în colaborare cu Fundația pentru Cultură și Învățământ „Ioan Slavici” Timișoara, „Cenaclul literar „Seniorii” și Asociația culturală „Constantin Brâncuși” din Timișoara.

Primul moment a fost asigurat de distinsul prof. univ. dr. habil. Titus SLAVICI, Președinte fondator al Fundației pentru cultură și învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara, descendent al familiei marelui scriitor român. În expunerea sa „IOAN SLAVICI – semnificații noi pentru Timișoara”, au fost trecute în revistă o serie de realizări din ultimii 25 de ani, dintre care cu mare impact pentru mediul educațional îl au Universitatea și Liceul, purtătoare cu cinste ale numelui de „Ioan Slavici”, instituții acum acreditate care oferă anual absolvenți bine cotați pe piața muncii. De asemenea, pe harta HORECA a Timișoarei sunt bine cunoscute cele 2 hoteluri pentru tineret „MARA” și „MOARA CU NOROC”, locații care aduc aminte de operele nemuritoare ale lui Ioan Slavici. Profesorul Titus Slavici a prezentat mai multe proiecte de succes, care s-au materializat prin dotări moderne ale spațiilor de învățământ și cercetare, locații destinate dezvoltării mediului de afaceri, un complex micro-industrial și de agrement construit în comuna Cenei (județul Timiș), de care se pot bucura elevii și studenții în activitățile de practică și cel extrașcolare organizate. Nu a fost uitată și implicarea în sprijinirea publicisticii prin intermediul principal al Editurii proprii, precum și a periodicului DEMNITATEA, respectiv prin sprijinirea apariției prestigioasei reviste de cultură istorică „COLUMNA 2000”, coordonată de peste 25 de ani de conf.univ.dr. Tiberiu Ciobanu, prorector al Universității „Ioan Slavici”. Astfel, participanții la simpozion s-au bucurat și de varianta tipărită a ultimului număr de ziar DEMNITATEA, cu conținut special dedicat comemorării lui Ioan Slavici. Prin cooperările internaționale, reușite până în prezent, numele de „IOAN SLAVICI ” a ajuns să fie mai bine cunoscut în multe țări în care au fost realizate parteneriate. Desigur că au fost amintite și mici detalii ale relațiilor din familia SLAVICI, atât din trecut cât și din prezent, legături perpetue și cu comuna natală a scriitorului, Șiria (județul Arad).

Au urmat expuneri foarte interesante, cum ar fi: „Caracterul moralizator al poveștilor lui Ioan Slavici” (Constanța Sylvia HÂRCEAGĂ), „Ioan Slavici receptat prin prisma textului epistolar” (Laura Ionela MOȚ – Muzeul Memorial „Ioan Slavici- Emil Monția” din Șiria), „Ioan Slavici şi implicarea în evenimentele epocii. Geneza operei Revoluția din Pârlești” (prof. dr. Eliza RUSE – Asociația culturală „Constantin Brâncuși” din Timișoara), „Opera lui Ioan Slavici – izvor de inspirație pentru alți creatori de frumos” (Prof. Dumitru RADA), „Închisorile prin care a trecut Ioan Slavici” (Ștefan TAT).

Pe toată durata simpozionului au putut fi urmărite proiecții video cu imagini inedite privind activitatea și opera lui Ioan Slavici, explicate de moderatorul acțiunii (Dumitru Mnerie). Au fost expuse și unele accente critice montate sub genericul „Ioan Slavici. 17 august 1925 – trecut la cele veșnice. Conjunctură și urmări”. În acest context, s-au făcut remarcate și calitățile dovedite de jurnalistul model, Ioan Slavici. „Diversitatea a caracterizat activitatea jurnalistului Ioan Slavici, dublată de o bună capacitate organizatorică și o imensă capacitate de muncă”. (Lucian-Vasile SZABO, DEMNITATEA, nr.56, pg.4).

În final, într-o atmosferă destinsă, au avut loc discuții diverse la temă, prin care mai mulți participanți au adus importante completări.

Pentru Filiala UZPR „Valeriu Braniște” – Timiș, luna august nu rămâne chiar ca o lună de vacanță, membrii participând la mai multe evenimente, dintre care o atenție deosebită va fi acordată organizării, în ziua de 25 a lunii, a simpozionului „Elogiu limbii române”, cu interesante expuneri, deja anunțate, cum ar fi: „Mai e dulce și frumoasă?” (prof. Gheorghe Ciulpan), „Restituiri istorice. Limba dacilor nu a dispărut” (Constanța Sylvia Hârceagă), „Limba română, graiul nostru din străbuni” (dr. etnolog Mara Mândroane). Moderator va fi conf. univ. CS II, dr. Ioan David Președintele UZPR, Filiala „Valeriu Braniște” – Timiș.

În contextul aplicării, începând cu 8 august 2025, a Regulamentului (UE) 2024/1083, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) trimite instituțiilor din țară – Parlamentul României, Ministerul Culturii, CNA, ANCOM, organizațiile media, reprezentanți ai mediului academic – Documentul de Poziție rezultat în urma dezbaterii naționale „Media Freedom Act – provocări și perspective pentru libertatea presei în România”.

Prin acest document, UZPR solicită ca procesul de implementare a EFMA în România să se desfășoare într-un cadru public, deschis și participativ, care să includă jurnaliști, creatori de conținut digital și reprezentanți ai societății civile, considerând că este important ca aceste categorii să aibă un rol activ în definirea reglementărilor și mecanismelor de aplicare.

UZPR se implică activ în implementarea EFMA în România, demers care în prezent este într-un stadiu intermediar și care are drept scop asigurarea transparenței și independenței editoriale a mass-mediei.

UZPR, cea mai mare organizație de breaslă din România, care de-a lungul existenței sale a militat constant pentru apărarea drepturilor jurnaliștilor, își propune să aibă un rol activ, de partener al Comisiei Europene, în cadrul Media Freedom Board, în monitorizarea implementării EFMA.

Document de Poziție (RO) | Document de Poziție (EN)

UZPR se implică în implementarea EFMA în România