– În toate cercetările dumneavoastră un rol fundamental ați acordat laturii toponimice a locurilor ce le-ați studiat și le-ați cuprins cu atâtea detalii în lucrarea Dumneavoastră monumentală ,,ARHIVELE TRANSCENDENTE – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, pentru început vă rugăm să ne satisfaceți o curiozitate legată de prezența acelui număr 7 în structura numelui cu care vă semnați această lucrare: Constantin 7 Giurginca!?
– Desigur, recunosc că este atipic și stârnește un anumit interes prezența acestui număr, alături de nume, însă explicația e foarte simplă, dar și profundă, având o legătură foarte strânsă cu trecutul, cu ascendența familiei mele, fiind în același timp și un fapt istoric pe care îl voi detalia imediat. E, dacă vreți, o expresie a recunoștinței mele și aprecierii față de strămoși, cărora le datorăm existența și în mare măsură sârguința de a ne pune în valoare viața. Din fapte, atestate documentar, primul Constantin Giurginca, elementul istoric de referință, de la care plec este preotul Constantin Giurginca, care apare notat și de Nicolae Iorga în ,,Probleme Bănățene”. El și-a început misiunea la biserica din Borlovenii Vechi, unde în perioada cât a slujit a reușit să transforme vechea biserică de pământ într-una solidă, din piatră. După un timp, a revenit în locul natal, la Petnic. El a trăit între anii 1740-1780, o perioadă în care se foloseau practici de deznaționalizare, printre care și obiceiul de maghiarizare a numelor românești. Ce a observat acest strămoș al meu, că numele său, Constantin nu se poate maghiariza fiind un nume sfânt, conținând și această alterare fonetică, care este întâlnită și azi: Constantin, transformat în Constangin, cu un diminutiv specific pentru ambele sexe: Gin, Ginu, Gina, și altele, toate derivate ale numelui propriu: Constantin. Astfel, preotul a lăsat testamentar urmașilor săi această dorință de a perpetua acest nume, Constantin, de-a lungul tuturor generațiilor. De asemenea, și-a dorit ca preoția să fie un atribut principal al familiei, deoarece preotul este cel care educă spiritual, moral, social, putând susține temelia unei societăți sănătoase.
– Cu toate că v-ați născut la București, sunteți un bănățean autentic-urmaș de grăniceri și purtați nealterată în suflet, întreaga zestre a nativității, dovadă că de un număr însemnat de ani sunteți prezent neîntrerupt, începând cu 21 mai, ziua dumneavoastră onomastică și apoi în cursul întregului sezon estival, la Petnic, în casa strămoşească. Ați dori să ne detaliați puțin aceste elemente ce țin de originea și legătura dumneavoastră cu glia strămoșească?
– E foarte adevărat că m-am născut la București, însă doar prin forța împrejurărilor, pe care le voi detalia imediat, ceea ce vreau să se înțeleagă este că Bucureștiul pentru mine reprezintă doar locul în care m-am născut și nimic mai mult. Eu mis bănățean, conceput, crescut și format la gurile Cernei, la Orșova, unde râul Cerna se varsă în Dunăre, sunt fiu al Cernei. Am băut apă atât din Cerna, cât și din Dunăre, sunt botezat de Cerna și de Dunăre!
Revenind la povestea nașterii mele, trebuie să precizez cum a trebuit ca eu să mă nasc la București… Eu m-am născut în anul 1941, în februarie, de Dragobete, în preajma rebeliunii legionare din ianuarie același an. Mama mea, fiind însărcinată, a fost bătută bestial de legionari, pe stradă. În această împrejurare, tatăl meu, speriat de pierderea sarcinii, a mers de urgență la București, la o clinică de specialitate pentru siguranță și salvare a sarcinii. Astfel, în ziua de Dragobete, mama, printr-o intervenție cezariană mă aduce pe lume în respectiva clinică bucureșteană. La acea vreme, o astfel de intervenție chirurgicală nu se practica așa simplu ca în zilele noastre, foarte puțini medici se încumetau la o asemenea operație. Dumnezeu m-a dorit în lume, așa că datorită Lui și a părinților mei, putem sta acum față în față… Deci, legătura mea cu capitala e una neînsemnată în ceea ce privește originea mea, fiind doar de natură conjuncturală, fără nici o îndoială obârșia mea este bănățeană. Mai mult, am avut șansa ca în mine să se adune ce a fost mai bun în Banat: stră-stră bunica mea româncă de pe malul sârbesc, fugită de prigoana sârbilor, cu numele sârbizat, din Bogdan, în Bogdanovici, se stabilește pe malul stâng al Dunării unde, împreună cu alți români refugiați întemeiază satul Pojejena. Din partea stră-stră bunicii pot spune că am moștenit tot ce poate fi mai vrednic din valorile Clisurii Dunării. Mai departe, stră-bunica mea, Ana Badescu, era vară primară cu episcopul Iosif Traian Bădescu, care chiar a vizitat Petnicul, vizitându-și rudele. În aceeași ordine de idei, amintesc pe bunica mea, cea care mi-a dat probabil cea mai puternică rădăcină bănățeană. Originară din Domașnea, bunica era strănepoata directă a obercneazului Curea Pepa. Este cel care l-a înfruntat pe Franz Joseph al II-lea, atunci când i-a spus că ,,nu vrem cătane” adică faptul că nu vrem să fim înregimentați. Ca urmare, originile mele cuprind arii diferite bănățene, importante subzone etnoculturale ale Banatului. După bunicul sunt ,,Crăineanț”, după bunica, sunt ,,Gugulan” de la Domașnea, iar după tatăl bunicii mele, un mare dascăl apostol – Iancu Cîrpanu, din Bozovici, sunt ,,Almăjan”. În concluzie, nu am nicio legătură cu Bucureștiul, în afară de faptul că el este locul nașterii mele în împrejurările amintite.
Citește articol întreg:







