Un citat celebru despre cuvintele care zboară, în timp ce scrierile rămân („Verba volant, scripta manent”) este cel mai adesea folosit în sens greșit, pentru a desemna avantajul decisiv acordat scrisului prin permanența sa, în timp ce cuvântul rostit este doar trecător. O deviere prin istoria textului și a lecturii în Occident ajută la clarificarea acestei inversări.

Tradiția este cea fondată de apostolul Pavel, „cuvântul omoară, dar duhul dă viață” (2 Cor., 3-6), o formulă care explică ideea că sensul nu se află în semnificant, ci în mesajul pe care cineva vrea să și-l însușească (semnificatul). Semnificanții (cuvintele) ar funcționa într-un fel de mod transparent. Prin urmare, până în secolul al XI-lea, textele scrise și citite erau considerate partea submersă a complexului mai larg constituit de discurs și posibilele sale semnificații. Discursul nu este perceput ca intrând într-un câmp distinct de analiză, iar „duhul” este privilegiat față de literalitatea „cuvintelor”.

Mai mult, ne aflăm în societăți orale, în care textele sunt cel mai adesea citite mai mult sau mai puțin oral, fie cu voce tare unuia sau mai multor ascultători, fie sieși, în șoaptă: urechea are prioritate față de ochi. În acest citat din Faptele Apostolilor, „etiopianul” citește cu voce tare pentru sine, dar nu „înțelege” „ceea ce citește” și al cărui „spirit” îi rămâne obscur:

Un famen (…) care venise la Ierusalim (…) se întorcea șezând în carul său și citind pe prorocul Isaia. (…) Filip a alergat și a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia. I-a zis:

„Înțelegi ce citești?” El a răspuns: „Cum pot, dacă nu mă îndrumă cineva?” Și l-a rugat pe Filip să se suie și să șadă cu el (…).

Famenul i-a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbește prorocul?” Filip, deschizându-și gura… (Faptele Apostolilor 8:27-35)…

Să lăsăm deoparte problema intermediarului care va putea dezvălui și explica un „spirit” al textului altfel inaccesibil majorității. Claudius din Torino a comparat chiar scrisoarea cu un „văl” care maschează sensul discursului: „Fericiți ochii care văd Duhul prin vălul scrisorii”. Metafora obișnuită a trupului (textul) și a sufletului (sensul său) acordă în mod firesc privilegiul acestuia din urmă: atunci când Ieronim traduce Vulgata, și el se concentrează asupra spiritului textului, mai degrabă decât asupra cuvântului și a literalității.

În această configurație, ierarhia dintre cuvântul scris și cuvântul rostit este inversată. Alberto Manguel are, așadar, dreptate să sublinieze interpretarea greșită a citatului latin: cuvintele scrise „rămân” pentru că sunt tăcute, prizoniere ale paginii lor și, parcă, adormite, chiar moarte.

Cititul (și explicația) sunt cele care îi vor elibera și îi vor transforma în aceste cuvinte rostite, vii, care sunt însăși spiritul. Interpretarea corectă a formulei Verba volant, scripta manent ilustrează în cele din urmă corectitudinea teoriei: aceasta trebuie să fie explicită. (vezi: Alberto Manguel, Une Histoire de la lecture, Arles, Actes Sud, 1998).

Am făcut această divagare pentru a atrage atenţia asupra evenimentului care a avut loc miercuri, 18 iunie 2025, de la ora 18:00, în Piaţa Victoriei din oraşul situat pe râul Bega, în lăcaşul unde pe vremuri dăinuia Librăria „MihaiEminescu”, librărie la care am stat la coadă prin anii ´80 pentru a cumpăra romanul Cel mai iubit dintre pământeni, azi, prestigioasa Cărtureşti.

Deschiderea a fost făcută de violonista Marta Chiș, de la Filarmonica Banatul, cu Meditații de Jules Massenet, iar evenimentul a fost moderat de dr. Daniel Luca – poet, romancier și critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara. Au avut intervenții: dr. Dorina Măgărin – poetă, prozatoare și jurnalistul Nicolae Toma.

Autoarea Anca-Iulia Beidac a avut intenţia de a ne deschide calea spre o lume interioară la care se accede prin memorie şi rememorare, prin lansarea celui de-al treilea volum de poezii, Amare – o îngemănare de  versuri „de dragoste”, „cu dragoste”, „despre dragoste”, despre viaţă, despre noi.

Poeta nu se pierde în aparenţă, nici în detalii, nici nu se lasă subjugată de limbaj. Se regăsesc: intensitatea emoţiei, delicateţea elementelor, expresia stabilă şi inedită, ingenuitatea.

Cartea dedicată anonimului S (în numerologie litera „S” poate sugera ambiție, determinare, curaj și loialitate) este compusă din puzzle: Amare, Intermezzo, Für S, Finalis, P. S.; îmbinarea acestora reconstituind întregul de 108 pagini,  apărut anul acesta la Editura Junimea din Iaşi.

Tematica elaborată de poetă ne lansează într-o dublă direcție: mai întâi nostalgia pe care o purtăm în noi pentru ce am pierdut:

„scriu despre dragoste și moarte cu-aceeași

peniță-nmuiată în sângele zilei trecute…

scriu despre dragoste

sfârșitul lumii începe mereu într-o marți” (amo, ergo sum, p. 9)

sau

„tot ce se întâmplă azi am trăit deja mâna ta

 mângâindu-mi spatele domol privirea ta prin care trec

zâmbetul tău şi mai ales tăcerea în care mă scufund

 goală toate astea au fost demult…” (life on repeat, p. 13),

ori

„cineva să te asculte să-ţi audă inima când eşti departe

 să-ţi liniştească tornadele toate

să adune cioburile lăsate de ceilalţi sau chiar de tine

 să audă Muzica ta în tăcere

 cineva să te mângâie ca pe o vioară perfect acordată

să te ţină de mână în toate momentele tale rele ori

bune ori chiar banale

 şi mai ales cineva care să te aducă acasă când te-ai

pierdut” (acasă, p. 22),

alta, cea a realităţii imediate:

„sultanul meu un lac albastru-verde cu ochi de tătar

 şi inima rece

prepară cafea la picioarele mele” (prends-moi, p. 11).

            Dincolo de temele abordate, simțim că realitatea poeziei se află în altă parte, așa cum amintește criticul Daniel Delas, sub forma unei butade: „Poetul vorbește despre altceva decât despre ce pare să vorbească, dar totuși vorbește despre ce pare să vorbească”[1]:

„mi se spune cuminţenia pământului în zilele când

 nu sunt afurisita perfectă

cum ar fi azi o zi lipită de tine

pe sub tricoul alb priveam cum ți se schimbă ritmul

inimii

m-am aşezat comod în liniştea ta

când împărţeai planete nou inventate

 nimic mai mult

încep să tac my darling n-o să m-acopăr de cuvinte

 în faţa ta

totul e clar limpede cald

 sunt o femeie felină cu mulţi chiar prea mulţi feromoni…” (feromoni. felină. femeie, p. 16).

Strategiile de permanentă reconstruire a sinelui, mereu supus vicisitudinilor, ne fac să gravăm versurile lui Baudelaire din Albatrosul:„Poetul e ca prinţul din cerul înnorat,/”
Ce prin furtuni colindă şi ia în rîs arcaşii;/ Pe humă-n hăituiala mulţimii aruncat,/ Gigantica-i aripă îi stînjeneşte paşii”[2].

Forma cărţii este fără îndoială o formă simbolică, în sensul în care Erwin Panofsky vorbeşte despre ea în La perspective comme forme symbolique[3], adică o formă care exprimă de o manieră implicită un întreg ansamblu de valori şi reprezentări. Coperta 1, Norul Iuliei Şchiopu ne trimite cu gândul la Molière cu ale sale Femei savante .

Să ne amintim fabula: „despre albine și păianjeni” în care Marc Fumaroli vorbeşte [4] , unii oameni ezită să stabilească care a fost abordarea lor personală: au fost albine care, după ce au polenizat şi-au produs propria miere ori sunt păianjeni care își extrag chintesența operei din propria substanță?
Las cititorului plăcerea descoperirii și libertatea de a decide, iar autoarei îi urăm viaţă lungă sub patronajul celor trei muze: Aedea („cântul”), Meletea („meditația”) şi Mneme („memoria”).

Dorina Măgărin, Timişoara

           

---

[1] D. Delas, Guide méthodique pour la poésie, Paris, Nathan, 1990, p. 19.

[2] Baudelaire, Florile răului, Editura Eminescu, 1991, p. 14.

[3] Erwin Panofsky, La perspective comme forme symbolique, Paris, 1976, p. 160-182.

[4] M. Fumaroli, Le Sablier renversé: des Modernes aux Anciens, Paris, gallimard, 2013, p. 683, note 148.