5 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.
Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.
5. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Unsere Persönlichkeiten: Gheorghe Jurma (*5. Februar 1945, Bobda / Temesch), zum 80.! Literarische Begegnung mit dem Schaffen des Schriftstellers und Kulturmenschen;
Buchpräsentation: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, herausgegeben von Erwin Josef Ţigla, Verlag „TIM” Reschitza, 2025.
Se spune că la orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni. Iar eu, ca un om credincios, spun că niciodată nu a fost noroc, ci întotdeauna Dumnezeu! Dumnezeu mi-a dăruit alături oameni extraordinari, sub grija cărora am putut crește, sub îndrumarea cărora am putut păși cu încredere pe cărările anevoioase, întortocheate, dar atât de frumoase, ale Tărâmului Cultural.
Maestrul Gheorghe Jurma este unul dintre acești oameni și nu greșesc dacă afirm că este cel mai important dintre oamenii pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale! Fără Gheorghe Jurma nu ar fi existat această Gabriela Șerban, cea de astăzi! În rândurile ce urmează voi dovedi, pe scurt, veridicitatea celor afirmate, mai ales că perioada la care mă refer este perioada de renaștere culturală a orașului Bocșa, la care, iată, Gheorghe Jurma are o importantă contribuție!
În rândurile ce urmează voi dovedi, pe scurt, veridicitatea celor afirmate, mai ales că perioada la care mă refer este perioada de renaștere culturală a orașului Bocșa, la care, iată, Gheorghe Jurma are o importantă contribuție!
În anul 1994 m-am întors acasă, la Bocșa, de pe băncile facultății, absolvind în prima promoție de bibliotecari cu studii superioare, dornică să pun în practică ceea ce am învățat. Și pentru că postul dlui. prof. Furdui era încă liber, deoarece acesta părăsise biblioteca din Bocșa pentru un post la Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Reșița, a fost foarte simplu să susțin un examen și să ocup acel post vacant. Apoi am început, încet-încet, să cunosc colegii reșițeni, să cunosc scriitori, să particip la tot felul de evenimente culturale pe care Gheorghe Cramanciuc, directorul bibliotecii județene, le organiza și la care mă invita. Iar, între primii scriitori cunoscuți s-au aflat Octavian Doclin, Gheorghe Jurma, Vasile Mircea Zaberca, Gheorghe Țunea, Dana Bălănescu, Erwin Josef Țigla, oameni extraordinari care m-au primit cu încredere și cu multă bunăvoință.
În urma alegerilor din 1996, locul primarului Cristel Trandafir este luat de ing. Victor Creangă, renumitul director al Uzinei din Bocșa. Odată cu venirea lui Victor Creangă la primărie, activitatea culturală din orașul Bocșa va reînvia! Directoarea bibliotecii era dna. Venusa Demenenco, iar aceasta primește sarcină din partea primarului Creangă să o sprijine pe poeta Ioana Cioancăș în realizarea unei cărți dedicate Bocșei, sarcină pe care dna. Venusa mi-o plasează mie. Din acel moment am început să lucrez cu regretata Ioana Cioancăș, dar și cu scriitorul Gheorghe Jurma, doi oameni „dificili” (așa spunea toată lumea!), doi oameni „tobă de carte”, talentați și deosebit de exigenți. Rolul meu nu a fost unul extraordinar în această ecuație, trebuie să recunoaștem că greul l-a dus Venusa Demenenco, dar a fost suficient cât să leg o bună colaborare (poate e mult spus „prietenie”) cu Ioana (Nela) Cioancăș și să realizez ce minune de om este Gheorghe Jurma!
În 1997 a apărut cartea „Întoarcerea numelui – orașul Bocșa în timp –” de Ioana Cioancăș, la Editura „Timpul” din Reșița, consilier editorial Gheorghe Jurma, prima carte a Bocșei!
În aceeași perioadă, primarul Victor Creangă vine cu ideea realizării unui periodic, un buletin informativ al Primăriei, iar pentru acest proiect consideră că eu sunt potrivită. Periodicul se va numi „Bocșa 2000”, va fi lunar, se va distribui în mod gratuit, iar eu am primit mână liberă în realizarea lui. Evident, din nou am apelat la jurnalistul Gheorghe Jurma. Cu acest proiect a început adevărata mea colaborare cu maestrul Jurma! Din 30 septembrie 1997 până în 9 februarie 1998 a apărut buletinul informativ „Bocșa 2000” (9 numere). Tot acum, la îndemnul Ioanei Cioancăș, tot sub egida bibliotecii, va apărea, sporadic, un periodic numit „Ramuri”, o foaie culturală, un supliment cultural, din care au văzut lumina tiparului doar 5 numere, în perioada 1997 – 2000. În toată această perioadă am învățat de la Gheorghe Jurma, am „furat” jurnalism de la domnia sa. Mă certa, mă întorcea cu materialele, mă punea să le refac, întotdeauna găsea ceva de criticat, nimic spre laudă! Și eu… înduram cu stoicism, nu de alta, dar preferam cearta dlui. Jurma decât a primarului Creangă.
Din motive, evident, financiare, primăria nu-și mai permite un periodic lunar, iar primarul Victor Creangă renunță la buletinele informative, însă mă îndeamnă să nu renunț eu la revista culturală și tot domnia sa vine cu numele revistei intitulând-o „Bocșa culturală”. Așadar, din martie 2000 ia ființă revista „Bocșa culturală”, cu apariție lunară, paginare computerizată și xeroxată.
Deși nu apare în format tipărit, la fiecare număr ceream părerea prietenilor mei scriitori și jurnaliști pricepuți: Gheorghe Jurma, Nicolae Sârbu și Octavian Doclin. Erau oamenii cu care eu mă sfătuiam, mai ales în privința revistei, dar și a multor proiecte culturale.
În anul 2001, ca proaspăt director de bibliotecă, mi-am dorit să realizez ceva deosebit cu prilejul celor 120 de ani de la nașterea patronului spiritual al bibliotecii – Tata Oancea. În acest sens i-am cerut părerea maestrului Gheorghe Jurma. Evident, domnia sa mi-a propus o carte. Ce ar putea fi mai deosebit și mai de folos decât un volum? Nu a ieșt chiar o carte, a ieșit o plachetă, denumită „Vi-l prezentăm pe Tata Oancea”, în schimb a luat naștere un proiect editorial printr-o serie intitulată „Bocșa, istorie și cultură”. A fost ideea maestrului Jurma care, probabil, a presimțit că vor mai urma astfel de cărți dedicate Bocșei și oamenilor de seamă de aici. Și au urmat!
Primar al orașului Bocșa era Mirel Patriciu Pascu, cel care, cu înțelepciune, a continuat proiectele bune ale lui Victor Creangă și a susținut activitatea cultural-artistică din oraș. Astfel, momentul omagierii lui Tata Oancea la 120 de ani de la naștere a fost unul remarcabil, inedit pentru Bocșa, nu doar pentru că a apărut o carte, dar prietenul nostru Vasile Bogdan de la TVR Timișoara a realizat și un reportaj, de asemenea primul de acest gen pentru Bocșa.
În anul 2003 am dorit din nou ceva special, un program cultural diferit și mai bogat, mai diversificat, pentru bibliotecă, deoarece în iunie 2003 programasem aniversarea celor 50 de ani de bibliotecă și lectură publică la Bocșa. Iar această aniversare trebuia să fie din nou un moment inedit, aparte, chiar extraordinar! După lungi discuții atât cu maestrul Jurma, cât și cu primarul Pascu, am convenit la un program chiar extraordinar pentru aniversarea celor 50 de ani de bibliotecă la Bocșa: realizarea unei mape aniversare care să cuprindă revista „Bocșa culturală” în format tipărit (copertat color), monografia bibliotecii, medalie omagială și un volum al artistului plastic bocșean Maria Goian – „Măști și imagini”. Pe lângă aceste bogății, mapa mai conținea tot felul de materiale de promovare: pliant-program, pix personalizat, flyere etc. iar ambele volume au apărut în seria „Bocșa, istorie și cultură”. Am lucrat pentru acest eveniment într-un mod alert, intens, cot la cot cu maestrul Jurma și cu Tibi Șerban. Am început pregătirile din timp, însă a fost multă muncă. De la adunarea datelor și informațiilor pentru monografie (vizitându-l pe dl. Brătescu la Arhivele Statului), până la aranjarea cărții Mariei Goian; de la confecționarea medaliilor ( pentru grafică apelând la regretatul coleg Ion Bujor, iar pentru realizare la Muzeul din Timișoara), până la pixurile personalizate și reclama luminoasă așezată pe clădirea bibliotecii; de la redactarea revistei „Bocșa culturală”și a sutelor de diplome pregătite pentru colaboratori și cititori fideli, până la realizarea reportajului de către Vasile Bogdan și TVR Timișoara. Fiecare prieten al bibliotecii a muncit, într-un fel sau altul, dar Gheorghe Jurma extrem de mult! Și, da! Ne-am bucurat împreună de reușită!
De la acest moment – iunie 2003 – revista „Bocșa culturală” a intrat într-o anume normalitate, a devenit o revistă tipărită, copertată, trimestrială, a urmat „Gazeta Bocșei” – buletin de informare – la care am lucrat împreună cu maestrul Jurma în perioada 2007 – 2012, iar seria „Bocșa, istorie și cultură” deja se îmbogățea an de an! Astăzi vorbim despre 71 de titluri apărute în această serie, unele unice și irepetabile: Eugenia Oancea. Cărarea tinereţii; Carol Brindza. Viaţa şi activitatea pictorului şi sculptorului Tiberiu Bottlik ; Vi-l prezentăm pe Ioachim Perian; Constantin Tufan Stan. Zeno Vancea, etape biografice şi împliniri musicale; Dumitru Jompan. Folclorul şi etnografia în revista „Vasiova”; Petru E. Oance (Tata Oancea). Moartea călugăriţei fără noroc.
Cu acest cel din urmă volum din nou există o poveste interesantă și din nou Gheorghe Jurma face parte din ea.
După moartea lui Titus Oancea, ultimul fiu al lui Tata Oancea, familia care a cumpărat casa a făcut curățenie și a aruncat „multă hârtie”. Între aceste „deșeuri” se afla un manuscris al lui Tata Oancea, probabil neterminat, manuscris găsit de dl. Ion Săcuiu și dăruit bibliotecii. Împreună cu Gheorghe Jurma am lucrat câteva zile bune pentru a scoate la lumină o poveste frumoasă, marca Tata Oancea – nuvela „Moartea călugăriței fără noroc”.
Doresc oricărui slujitor al cărții (nu doar bibliotecar!), oricărui slujbaș pe tărâm cultural, să aibă, măcar o dată în viață, ocazia să lucreze la o carte alături de un scriitor și editor precum Gheorghe Jurma! E extraordinar! Omul e fabulous, iar tu nu ai cum să nu sesizezi cât de mic și neînsemnat ești! Dar și cât ești de binecuvântat de Dumnezeu cu un asemenea moment!
Nu în ultimul rând, trebuie amintit proiectul „Gânduri către Dumnezeu” pe care l-am inițiat în 2007 împreună cu primarul Mirel Patriciu Pascu și cu editorul Gheorghe Jurma și pot afirma cu bucurie că, împreună, am menținut acest frumos proiect în vremuri de tot felul, când mai bune, când mai rele… Și mai am o bucurie: dacă, la începuturi, maestrul Gheorghe Jurma nu prea a fost dus pe la biserică (la propriu!), astăzi, după 17 ani de „Gânduri către Dumnezeu”, domnia sa nu doar participă la evenimente religioase, ci chiar citește cu seriozitate literatură de acest gen!
Legăturile lui Gheorghe Jurma cu orașul Bocșa sunt mult mai vechi (în 1987, Gheorghe Jurma semnează un reportaj Bocşa într-o antologie Mereu în inima ţării), însă, de mai bine de 28 de ani, maestrul Gheorghe Jurma trudește la propriu pentru Bocșa! Iar Dumnezeu a rânduit ca eu să fiu martor în truda aceasta.
Cu zece ani în urmă organizam un simpozion aniversar denumit ”Gheorghe Jurma, cărturar în Cetatea Bocșei” și prezentam tinerilor un model de om, de profesionalism, care cugenerozitate îşi revarsă priceperea în tipărituri necesare, în volume de referinţă pentru istoria literară şi culturală în general şi a spaţiului bănăţean în special. Acest ciclu de tipărituri se îmbogățește în permanență prin grija maestrului Gheorghe Jurma și merită a fi consemnate măcar unele dintre proiectele editoriale de excelență: colecţia „Eminescu”, pentru care în anul 2000 a fost distins cu Medalia Mihai Eminescu de către preşedintele României (în această colecție au apărut până acum 20 de titluri); volumele care arată preocupare pentru mari scriitori precum Sadoveanu, Eliade, Iorga; dicţionarele şi monografiile realizate; volumele-album dedicate orașelor cărășene: Reşiţa, Anina, Bocşa, Caransebeș, Oravița și Oțelu-Roșu, bijuterii editoriale prin care, împreună cu Erwin Josef Ţigla, a încercat să scoată la iveală bogăţia culturală a acestor localităţi. De asemenea, colecția „Personalități culturale din Caraș-Severin”, din care au apărut patru titluri, între care, alături de „Trifoiul cărășan”, „Pavel Bellu” și „Molineștii”, există și un volum dedicat familiei realizatorului primei enciclopedii românești, născut la Bocșa, Corneliu Diaconovici și, nu în ultimul rând, volumele dedicate sculptorului Constantin Lucaci și fântânii de la Reșița.
Gheorghe Jurma este făuritorul unor proiecte de durată, cu continuitate, a unor proiecte necesare azi și importante pentru viitor. Reprezentativă rămâne revista „Semenicul”, care se află în anul 53 de apariție și care „rămâne o bornă într-o istorie a literaturii și a presei literare din această regiune.”[1] Iar Gheorghe Jurma este inițiatorul și realizatorul acesteia.
Din 1970 Gheorghe Jurma trudeşte pe tărâm cultural pentru Reşiţa şi pentru întreg Banatul şi, foarte repede, şi-a demonstrat puterea de muncă şi profesionalismul, devenind o piesă de rezistenţă în viaţa cultural-literară a judeţului. În scurt timp a devenit „omul pe care reşiţenii ar fi trebuit să-l inventeze dacă nu l-ar fi avut, fiindcă e un animator de vocaţie şi mare dăruire.” afirma poetul Ion Cocora în 1984.
La momentul la care împlinea venerabila vârstă de 70 de ani, Consiliul Judeţean Caraș-Severin a hotărât atribuirea Titlului de Cetăţean de Onoare al judeţului dlui. Gheorghe Jurma. Cu mândrie pot afirma că în anul 2022 și orașul Bocșa a răsplătit truda acestui om genial cu Titlul de Cetățean de Onoare.
În cei 28 de ani de colaborare am reuşit să realizăm lucruri importante pentru că, potrivit zodiei, vărsătorii „trăiesc pentru viitor” şi e important „ce lăsăm în urma noastră”.
Parafrazându-l pe Ion Cocora, pot afirma fără tăgadă că, dacă Gheorghe Jurma n-ar fi existat, ar fi trebuit să-l inventăm. Bocşa avea nevoie de profesionalismul lui Gheorghe Jurma, pentru a scoate la iveală istoria culturală locală, pentru a readuce în memoria locului oameni şi fapte de cultură prea devreme uitate sau ignorate. Fără Gheorghe Jurma am fi mult mai săraci! Mulțumim, maestre Gheorghe Jurma!
Îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să vă am alături încă multă vreme! Să vă dăruiască mulți ani binecuvântați, putere de muncă pe ogorul arid al cunoașterii și să biruiți încă mulți ani balaurul ignoranței! La Bocșa, la Reșița și în întreg Banatul!
La mulți și binecuvântați ani!
[1] „Semenicul” Serie Nouă, anul LIII, Reșița, nr. 1/ 2024
4. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Kulturelle Dialoge: Eine Retrospektive, Dr. Ionel Bota und seine Publikationen, 2024;
Das Banater Bergland und seine Menschen; Das Geburtstagskind des Monats Februar: Dipl.-Ing. Anton Schulz (*1. Februar 1945, Reschitza): 80. Geburtstag;
Mit dem „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea) und mit der „Intermezzo“-Musikgruppe (Koordination: Lucian Duca).
Astăzi, 4 februarie, o sărbătorim pe Gabriela Șerban, un nume de referință în cultura Banatului Montan!
Asociația Națională a Bibliotecilor Publice din România a onorat-o, în anul 2020, pe cea care o sărbătorim astăzi cu Premiul „Monica Andriesei”. Iată ce scria despre ea, despre Gabriela Șerban, în Laudatio:
„Am ales anul acesta să decernăm premiul doamnei Gabriela Șerban, bibliotecar și manager la Biblioteca Orășenească Tata Oancea Bocșa, județul Caraș-Severin. Motivele sunt numeroase și țin mai ales de faptul că Gabriela Șerban a reușit să devină o persoană resursă și o sursă de inspirație pentru cei din jur, influențând și modelând comunitatea în care trăiește și lucrează.
Absolventă de biblioteconomie la Facultatea de Litere a Universității București, în 1994, Gabriela Șerban este dinamică și implicată. Bună cunoscătoare a comunității locale, a gândit și conceput programe pentru nevoile ei, adresându-se tuturor vârstelor. A inițiat și conduce revista Bocșa culturală și proiectul editorial Bocșa – istorie și cultură. Apreciem în mod deosebit contribuția la cunoașterea istoriei locale și stimularea creativității prin felurite concursuri, care au devenit repere permanente.
Extrem de muncitoare, atentă și profesionistă, izbutește anual să mobilizeze resursele locale, să inspire și să atragă oamenii, motivându-i și capacitându-i să facă tot mai mult și mai bine. Cu calități evidente de leadership, este persoana care inspiră pe alții și coagulează o comunitate în jurul bibliotecii, devenită punctul central al acesteia. Știe să descopere oportunități și participă la inițiative, transformând fiecare prilej în ocazii de excelență, de învățare și de perfecționare continuă. Om al cărții, este un suporter înfocat al lecturii și scrisului, cu credința că în educație și cultură se află soluția dezvoltării individuale și comunitare. Autoare, redactor, editor, este o jurnalistă care se manifestă plenar în publicistica culturală a zonei. În felul acesta, a creat și creează permanent legături, construind și crescând comunitatea cititorilor din Bocșa.
Pentru toate aceste competențe și pentru activitatea merituoasă în biblioteca orașului Bocșa, juriul a selectat-o pentru acordarea Premiului Monica Andriesei, considerând-o cel mai potrivit candidat la această distincție destinată biblioteconomiei românești.”
O întrebare pentru mine: oare ce aș mai putea adăuga la aceste cuvinte cu adevărat meritorii la adresa colegei și prietenei mele Gabriela?
Nu îmi pot imagina Bocșa și Banatul Montan fără de ea, fără implicarea ei în cultura spațiului și timpului… Fie că sălășluiește acasă, în Bocșa ei, fie că participă la diferitele evenimente literare și culturale din Banatul istoric și peste granițele sale, Gabriela Șerban este cea care ne face să simțim cu adevărat spiritul cultural al locului! Și faptul că ea ne unește, reprezintă plus-valoarea bucuriei de a fi împreună!
Pentru acestea și pentru multe altele, Gabriela Șerban este un exemplu meritoriu pentru noi, cei care suntem slujbașii cărții în special și ai culturii în general! Anul trecut, Gabrielei Șerban i-a fost înmânat, la 4 februarie, titlul de Membru de onoare al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, o binemeritată onoare pentru ea și pentru noi de a o avea lângă noi!
3 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Proiect expozițional cu Bogdan Andrei Mihele: „Istoria Reșiței în secvențe pierdute”, partea a II-a.
4 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Dialoguri culturale: O retrospectivă: dr. Ionel Bota (Oravița) și cărțile sale apărute 2024;
Banatul Montan și oamenii locului; Sărbătoritul lunii februarie: ing. Anton Schulz (*1 februarie 1945, Reșița): 80 de ani;
Împreună cu Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), cu Grupul muzical „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca), cu Marianne & Petru Chirilovici și cu Grupul muzical „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).
5 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.
Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.
Ziua Internațională a Cititului Împreună (World Read Aloud Day): 7 februarie 2025.
O activitate interactivă cu participarea elevilor care învață limba germană ca limbă maternă, clasa a II-a și a IV-a B, Colegiul Național „Diaconovici – Tietz“; coordonatori: prof. Daniela Schmidt & prof. Ramona Berar & prof. Sonia Maria Chwoika. În calitate de invitat: dr. ing. Christian Paul Chioncel.
7 februarie 2025, Muzeul Național de Artă Timișoara:
Vizitarea în grup a expoziției „Luminile lui Caravaggio. Începutul modernității în pictura europeană, capodopere din colecția Roberto Longhi”.
80 de ani de la începutul deportării germanilor în fosta Uniune Sovietică.
Slujbă religioasă, celebrată de păr. Walther Sinn (Semlac, jud. Arad);
Expoziție de artă plastică Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reșița – †25.04.2018, Bielefeld / Germania);
Incursiuni muzicale: Corul „Franz Stürmer” din Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea).
3. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Ausstellungsprojekt mit Bogdan Andrei Mihele: „Istoria Reșiței în secvențe pierdute = Geschichte von Reschitza in verschollenen Ansichten”, Teil II.
4. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Kulturelle Dialoge: Eine Retrospektive, Dr. Ionel Bota und seine Publikationen, 2024;
Das Banater Bergland und seine Menschen; Das Geburtstagskind des Monats Februar: Dipl.-Ing. Anton Schulz (*1. Februar 1945, Reschitza): 80. Geburtstag;
Mit dem „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea), mit der „Intermezzo“-Musikgruppe (Koordination: Lucian Duca), mit Marianne & Petru Chirilovici und mit der „Resicza“-Musikgruppe (Koordination: Iuliu Fazakas).
5. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Unsere Persönlichkeiten: Gheorghe Jurma (*5. Februar 1945, Bobda / Temesch), zum 80.! Literarische Begegnung mit dem Schaffen des Schriftstellers und Kulturmenschen;
Buchpräsentation: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, herausgegeben von Erwin Josef Ţigla, Verlag „TIM” Reschitza, 2025.
Internationaler Tag des gemeinsamen Vorlesens (World Read Aloud Day): 7. Februar 2025.
Eine interaktive Veranstaltung der Schüler der deutschen Abteilung am „Diaconovici – Tietz“-Nationalkolleg (II. und IV. B-Klasse). Koordination: Prof. Daniela Schmidt & Prof. Ramona Berar, sowie Deutschlehrerin Sonia Maria Chwoika. Als Gast: Dr. Ing. Christian Paul Chioncel.
Gemeinsamer Besuch der Ausstellung „Luminile lui Caravaggio. Începutul modernității în pictura europeană, capodopere din colecția Roberto Longhi = Die Lichter von Caravaggio. Die Anfänge der Moderne in der europäischen Malerei, Meisterwerke aus der Sammlung Roberto Longhi”.
9. Januar 2025, 11:00 Uhr, Evangelische Kirche Reschitza:
80 Jahre seit dem Beginn der Russlanddeportation.
Gottesdienst mit Pfr. Walther Sinn, seitens der Evangelischen Kirche A.B. Rumänien;
Kunstausstellung der Reschitzaer Künstler Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reschitza- †25.04.2018, Bielefeld / Deutschland);
Musikalische Einlagen: Der „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea).
Ambasada Statelor Unite îl celebrează duminică pe matematicianul român Ciprian Foiaș, în onoarea căruia căruia americanii au instituit premiul care îi poartă numele, decernat anual în teoria operatorilor.
Ciprian Foiaș (20 iulie 1933-22 martie 2020) a fost unul dintre cei mai mari matematicieni români, membru de onoare al Academiei Române și apreciat la nivel mondial pentru contribuțiile sale în cercetare.
Ambasada Statelor Unite la București i-a dedicat duminică pe pagina de Facebook, unde amintește contribuția lui Ciprian Foiaș în matematicile aplicate.
null
”Ciprian Foiaș a fost un matematician româno-american de renume, apreciat pentru contribuțiile sale inovatoare în teoria operatorilor. Născut în Reșița, a studiat matematica la Universitatea din București, iar mai târziu a emigrat în Statele Unite, unde a predat la Indiana University și Texas A&M University
În 1995, a fost distins cu prestigiosul premiu Norbert Wiener pentru realizările sale în matematici aplicate. Impactul său a depășit sfera cercetării, iar în onoarea sa, Societatea Americană de Matematică a instituit Premiul Ciprian Foiaș în Teoria Operatorilor”, se arată în postarea Ambasadei SUA la București.
Profesor la Indiana University din 1983 până la pensionare Ciprian Foiaș a parcurs învățământul primar și secundar în orașul natal, unde s-a distins cu premii la olimpiadele de matematică, potrivit prezentării sale de pe Wikipedia. În 1955 este absolvent al Universității din București. Preia funcția de șef de cabinet al profesorului Miron Nicolescu la Catedra de Calcul Diferențial și Integral. În 1961 obține doctoratul în matematică.
În 1958 devine cercetător la Institutul de Matematică al Academiei, iar în 1962 lector. În 1963 prea funcția de conferențiar la Institutul Pedagogic de Trei Ani. În anul următor este numit șef de sector la Institutul de Matematică al Academiei.
A fost profesor la Catedra de Analiză Matematică la Universitatea din București (1966–1979), la Universitatea Paris-Sud 11 (1979–1983) și la Indiana University (din 1983 până la pensionare).
Începând cu anul 2000, a fost profesor și cercetător la Texas A&M University, unde a fost Distinguished Professor. A murit la Tempe, Arizona, pe 22 martie 2020.
Prin aşezarea Mehadiei în culoarul Timiș-Cerna, vestită trecătoare şi poartă străveche ce făcea legătura între Balcani şi Occident, unde marile şi puternicele armate romane au pătruns spre inima Daciei, la Sarmisegetuza, prin legendarul codru carpatin ce acoperea la acea vreme suprafețe întinse, putem spune că destinul oamenilor de aici s-a împletit strâns cu istoria locului și cu măreția codrului.
Teritoriul împădurit, în zona noastră, a Mehadiei, parte componentă a Banatului Montan, are o istorie veche şi frământată. Așa cum afirmam anterior, când facem referire la istoria locurilor și a oamenilor de aici, putem vorbi în același timp și de cea a pădurii, deoarece pădurea le-a fost strămoșilor noștri în permanenţă alături, de-lungul întregii lor istorii. Pădurea le-a oferit întotdeauna apă, hrană dar şi adăpost în faţa mulțimii și cruzimii cotropitorilor. În aceste momente de restriște, pădurea le-a fost mereu scut de apărare şi refugiu salvator propriilor vieți.
După înfiinţarea de către romani a provinciei imperiale, această arie datorită importanței ei strategice, a fost întărită de romani cu drumuri şi castre puternice, care au creat, de-a lungul timpului, o prețioasă pavăză pentru apărarea viitoarei civilizaţii europene.
După retragerea legiunilor romane de către împăratul Aurelian aici au rămas coloniştii şi vechii legionari demobilizaţi, care au fost împroprietăriţi, şi s-au legat prin căsnicii cu oamenii locului.
Odată cu năvălirile barbare viaţa liniştită a acestor oameni a fost din nou zdruncinată, și de această dată fiind nevoiţi, să apeleze din nou la protecţia codrilor, refugiindu-se în munți, în mijlocul pădurilor lor.
După perioada năvălirilor barbare, Cetatea Mehadia, cu forturile Sf. Andrei și Santze, mărturiseşte şi ea despre importanţa strategică a acestei porţi între Balcani şi Occident. Paznici ai acestei porţi, dar şi a împrejurimilor, oameni de munte înfrăţiţi prin destin cu codrul, care din vremuri străvechi le-a protejat existenţa, locuitorii Mehadiei au supravieţuit cu mult curaj tuturor încercărilor la care i-a supus soarta.
Este bine cunoscută lupta dârză a locuitorilor acestor meleaguri purtate sub conducerea cnejilor locali împotriva feudalilor unguri, care au contribuit la menţinerea, vreme îndelungată a autonomiei vechilor forme autohtone de organizare social – politică, cunoscute fiind districtele româneşti din sudul Banatului, în număr de opt, între care funcţiona şi districtul Mehadia (1387-1658).
După anul 1718, când Banatul devine parte integrantă a domeniului imperial al curţii de la Viena, istoria acestui loc este marcată de înfiinţarea ,,Regimentului de graniţă românesc iliric bănăţean nr.13’’, cu sediul în Mehadia până în anul 1777. Acesta avea înfiinţate 12 companii, dintre care una cu sediul în Mehadia, fiind una dintre unităţile care insumează multe fapte de vitejie în slujba Casei de Austria. Despre faptele de vitejie şi tributul de sânge pe care aceşti curajoşi şi iubitori de neam l-au dat în războaiele purtate, aminteşte şi crucea înălţată în anul 1862, în centrul Mehadiei, după reîntoarcerea lor din luptele duse în Italia în anul 1859. Ea este prezentă și azi în același loc, pentru a rememora posterității trecutul măreț și în același timp tumultuos al acelor vremuri apuse, oameni ai graniței, a căror fapte au scris bună parte din istoria acestor meleaguri.
Înfiinţarea acestei structuri cazone la Mehadia întăreşte tradiţia militară străveche a locuitorilor de aici, continuată pe un anumit segment cu începutul unei tradiții silvice, izvorâtă tocmai din relaţia apropiată ce o aveau aceşti oameni de munte cu cuprinzătorul codru.
Această ,,civilizaţie a grănicerilor bănăţeni”, a creat şi prima ,,armată verde” a pădurarilor şi brigadierilor silvici care ,,luptau” în slujba pădurii, asigurându-i gospodărirea, paza şi continuitatea. Faptul că mama vestitului general Traian Doda era fiica unui brigadier silvic din Mehadia spune foarte mult despre transmiterea şi moştenirea valorilor umane în rândul acestor grăniceri deprinşi atât cu disciplina militară cât şi cu dragostea şi grija pentru pădure.
În anul 1872 (9 iulie), prin decret imperial se desfiinţează graniţa şi prin aceasta toate instituţiile militare din regiune. Averea militară se împarte între locuitori, drept recompensă pentru vitejia lor în lupte. Astfel o parte din această avere trece în posesia statului maghiar iar cealaltă parte (egală) în a foştilor grăniceri.
În vederea acestei împărţiri, se convoacă, în anul 1874, la Mehadia, adunarea reprezentaţiei regimentale, care a ales o delegaţie de patru membrii, delegaţie numită ,,comisiune de segregare”. După segregare, populaţiei grănicereşti din cele 98 de comune grănicereşti cu un număr de 98.260 locuitori îi revine o suprafaţă de 223.376,96 jugăre de pădure (145.673,27 ha pădure, fâneţe, păşune, teren neproductiv, goluri de munte) Spre deosebire de alte regiuni grănicereşti, aceste păduri nu s-au împărţit pe familii; datorită stăruinţelor generalului Traian Doda, se hotărăşte administrarea în comun a acestei impresionante averi şi astfel se înfiinţează una din cele mai importante instituţii din acea vreme, în această zonă – ,,Comunitatea de Avere’’. Aceasta preia în administrare patrimoniul forestier al fostelor comune grănicereşti cu scopul de a asigura administrarea şi conservarea pădurilor, punerea lor în valoare cu respectarea regimului silvic.
Constituirea Comunităţii de Avere s-a făcut în baza unui Statut care conţine dispoziţiile privitoare la organismul şi sfera ei de activitate. Acest statut a fost aprobat de Ministerul de Interne la 24 august 1879, ca proprietate privată a grănicerilor, fiind trecută în Cartea Funciară sub numele de ,,Comunitatea de Avere a fostului regiment confiniar româno-bănăţean nr.13’’.
Comunitatea de Avere a separat fondul forestier în: – serii grănicereşti, destinate satisfacerii nevoilor locale, ale coproprietarilor grăniceri, în lemn de lucru şi foc, şi – serii de valorificare, a căror lemn era destinat comercializării.
Ca organizare teritorial-administrativă, Comunitate de Avere era împărţită în 5 ocoale silvice, care, la rândul lor, erau administrate pe brigăzi şi cantoane silvice, toate conduse de o ,,Direcţiune silvică’’ cu sediul în Caransebeş.
Pe raza actualului ocol silvic Mehadia, funcţionau (data de referinţă: mai 1930) 5 brigăzi silvice (brigăzi de controlă), aflate sub îndrumarea (conducerea) unui prim codrean şi 15 cantoane silvice, gestionate la rândul lor de codreni (cl. I, II, şi III) sau ajutori de codreni.
La aceeaşi dată, respectiv între cele două războaie mondiale, Comunitatea de Avere continuă gospodărirea pădurilor respectând, în general, prevederile Codului silvic din 1910, pădurile fiind supuse regimului silvic, sub îndrumarea şi controlul Direcţiei Pădurilor Persoane Juridice din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
Amenajamentele din 1923, adoptă ca baze de amenajare: regimul codru, tratamentul tăierilor succesive şi rase, ciclul de producţie de 80 ani, cu patru perioade de câte 20 de ani. O nouă revizuire a amenajamentului are loc în anul 1933.
Alături de participarea directă a coproprietarilor Comunității la produsele forestiere constând din: lemn de foc gratuit, lemn pentru construcțiile nou ridicate sau distruse de incendii, lemnul necesar pentru școli, biserici, pășunat, ghindărit, etc., în anul 1906 ia ființă și prima intreprindere de industrializare a lemnului la Mehadia: ,,Societatea Anonimă Forestieră Bistra”, cu sediul în Timișoara. Obiectul activității acestei societăți consta în exploatarea lemnului din pădurile Mehadiei, în special de pe valea Sfârdinului și prelucrarea lui în gatere și circulare. Aceste instalații erau amplasate în apropierea râului Bela Reca și a gării din Mehadia, calea ferată fiind una dintre principalele modalități prin care se putea valorifica și transporta materialul rezultat prin prelucrare (denumirea locului – ,,La feriz” -cunoscută locuitorilor sub aceeași formă și azi, reprezintă un indiciu clar asupra acestui amplasament). La inființare societatea lucra cu un număr de 110 muncitori, conducătorul acestei filiale a societății a fost Iosif Wener. De asemenea, pe valea Sfârdinului se mai aflau amplasate un număr de trei gatere private, a unor cetățeni din Iablanița (Pățan, Rada și Loga), a căror principiu de funcționare se baza pe puterea apei Sfârdinului.
Primul bazin forestier de exploatare a lemnului a fost Eloca. De la Eloca, lemnul era transportat cu ajutorul vagoneților tractați de cai, pe o linie ferată cu ecartament îngust, pânã în depozitul final, amplasat între stația C.F.R. Mehadia și râul Bela Reca, unde se aflau amplasate și instalațiile de debitare. O lucrare impresionantă executată în cadrul acestui obiectiv, este traversarea stâncii de la ,,Piatra Tăiată”, prin care astăzi trece drumul forestier, lucrare executată în mare parte manual.
Următorul obiectiv al exploatării lemnului a fost exploatarea de pe versanții superiori ai văii Sfârdinului, în care arboretul ajunsese la vârsta exploatabilității. Un impediment major al transportului masei lemnoase rezultate de aici era distanța foarte mare. Imensitatea bazinului de exploatare Sfârdin presupunea o distanță de transport din partea superioară a bazinului de peste 20 de kilometri. În această situație singura modalitate de indeplinire a respectivului obiectiv cu capacitățile tehnice limitate ale vremii, forța fizică și ingeniozitatea omului fiind cele mai uzuale capacități. În acest caz, s-a apelat la sprijinul naturii, respectiv forța dezvoltată de apă, a apei pârâului Sfârdin. Pentru început, fiind stabilit traseul, s-au delimitat 5 puncte importante în construcția instalației de-a lungul Sfârdinului. Acestea erau: 1 – Porcăreața, 2 – Doiu, 3 – Treiu, 4 – Foștaus (Eloca) și 5 – Ruciuri (gura Suiacului, respectiv Podul lui Busuioc). În toate aceste puncte se construiesc din bușteni așa-zise ,,bãltoace” (opusturi), ce aveau rolul de a acumula apa, care mai apoi sã dezvolte puterea de a transporta lemnul pe canalul de apa (,,rol”). Acest canal era construit din scândurã îmbinatã în lungul ei, formând un jgheab în formã de triunghi. La îmbinare se folosesc mușchi de pãdure pentru a nu se scurge apa. La fiecare din acele 5 puncte, pentru a comunica între ele, era in stalat un telefon prin care cel din punctul amonte amonte transmitea cã lemnul a plecat din bãltoc înspre punctul următor din aval. Pe parcursul canalului, la circa 2 km distanțã unul de altul, patrulau așa-zișii ,,postași”, care erau dotați cu un cârlig special. Ei aveau rolul de a preîntâmpina producerea ,,baurilor” (aglomerãri ale lemnului pe canal). Legătura telefonică era asigurată printr-un fir telefonic ce era întins din arbore în arbore, aceștia ținând locul obișnuiților stâlpi. Specialist în telefonie era Gheorghe Lalescu (Cojocariu), bunicul autorului acestui articol, el asigurând zilnic asistența tehnicã de telefonie. Formația de transport a materialului lemnos era condusã de Costa Cincheza. Dintre ceilalți poștași amintesc: Enache Alexa, Pãtru Ananie, Ghițã Anchescu, Ion Suciu, Ilã Crudu.
Urmând traseul lemnului, ajuns la punctul nr. 5 (Ruciuri), în aval de cascada de la Bobot, lemnul este încãrcat în vagoneții ce îl transportau pe linia îngustã (C.F.F) pânã în depozitul final aflat în apropierea gãrii C.F.R. din Mehadia, unde era prelucrat sau încãrcat în formă brută mai departe în vagoanele C.F.R. În timp linia este modernizatã, patronul achiziționând o locomotivã de o putere mai mare, cunoscutã în termeni populari ,,mocăniță”. Aceasta tracta cca 8-10 vagonete, special construite, un vagon având o capacitate de aproximativ 10 metri steri. Plecarea trenului din depozit se producea în jurul orei 6, locomotiva fiind condusă de Vasile Crudu. Mocănița a supraviețuit pânã în anul 1960, când s-au dat în folosință drumurile forestiere de la Mehadia-Eloca (Sfârdinul Inferior) și apoi Sfârdinul Superior, via Iardaștița.
Revenind la întreprinderile care s-au ocupat de activitățile de exploatare, după Iosif Wesner societatea, împreună cu această activitate, este preluată, în perioada interbelică, de o firmă de familie, cu tradiție îndelungată și vastă experiență în activitatea de exploatare a lemnului, condusă de frații Alexandru și Gheorghe Morariu. Societatea, denumită ,,Industria Forestieră”, deținea și alte exploatări în zona localității Marga. Aceasta cuprindea în sfera activității sale, pe lângă exploatarea lemnului în pădure și activități de debitare și prelucrare primară a lemnului exploatat. Acestea se desfășurau aproape în întregime în zona gării din Mehadia, deoarece transportul feroviar era unica cale posibilă de expediere a materialului lemnos.
Familia Morariu în perioada anilor interbelici
Activitatea Industriei Forestiere din Mehadia se desfășoară până în anul 1948, când pădurea este naționalizată, trecând în proprietatea statului. De asemenea, toate societățile private se deființează, inclusiv cele de exploatare a lemnului, întregul patrimoniu al acestora intrând în proprietatea statului prin procesul de naționalizare. Exploatarea lemnului de aici înainte se va executa doar prin întreprinderi de stat.
Despre familia Morariu, din informațiile primite de la unul dintre descendenții acesteia, domnul Ioan Serghie Morariu, fiul lui Gheorghe Morariu, am aflat că Alexandru Morariu, de profesie avocat, notar public la Caransebeș, a fost un patriot, militant al afirmării identitare și un luptător al reîntregirii neamului, fiind unul dintre reprezentanții Caransebeșului la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la Marea Unire, fiind membru al Marelui Sfat Național Român (MSNR). Acesta s-a dedicat profesiunii sale, afacerea de la Mehadia fiind condusă de fratele său, Gheorghe Morariu.
În privința lui Gheorghe Morariu, din cele amintite de unii bătrâni, din memoria colectivă a locuitorilor Mehadiei trăitori ai acelor vremuri, transmisă ulterior descendenților, remarcăm atenția deosebită acordată condițiilor de lucru ale muncitorilor. Grija fațã de muncitorii angajați și față de nevoile familiilor lor, a fost mereu în atenția patronului. În acest sens, fost construitã cabana Doiu, ce avea 7 (șapte) camere, construitã din cãrãmida crudã, ce a fost fabricatã pe loc, și acoperiș din șindrilã. Tot în sprijinul muncitorilor, a fost construit un cuptor pentru pâine, iar alimentele și cele trebuincioase se transportau în desagi cu ajutorul a 5 cai, proprietatea patronului. Aceștia, pe poteca special amenajatã, parcurgeau traseul Ruciuri-Piatra Tăiată-Foștaus-Coricovac-Treiu. De aici pânã la Doiu, se continua drumul pe o potecã amenajatã prin pãdure, care și în prezent este vizibilã. Tot pe această potecă, manipulantul Schvainer se deplasa cu calul său alb pentru a inspecta formațiile de muncitori. Pentru muncitorii din depozit era asigurat un magazin de alimente cu plata la salariu. Oamenii mai în vârstã povesteau cã patronul era foarte omenos cu muncitorii sãi, le înțelegea nevoile, îi ajuta, în special doamna Helene Morariu, care cu ocazia diferitelor sãrbãtori oferea cadouri în alimente și haine familiilor mai nevoiașe.
Proprietară a trei imobile în Mehadia, familia Morariu este deposedată de acestea, prin naționalizarea lor în urma acțiunii noului regim comunist instalat, cunoscută sub numele de Marea Naționalizare, în iunie 1948. În anii 90, foștii proprietari și-au redobândit dreptul de proprietate, cele trei imobile cu terenurile aferente, revenind în posesia celor de drept.
În anul 1948, prin aceeași Lege 119 din 11 iunie 1948, a naţionalizării, întreaga pădure a Comunității de Avere trece în patrimoniul statului, creându-se noi structuri de administrare. Astfel ia naștere, în anul 1948, actualul Ocol Silvic Mehadia, care preia sarcina de a gospodări prin administrare o parte din pădurile statului ce aparţineau în trecut Comunităţii de Avere. Astfel, suprafaţa de pădure administrată, la efectuarea primei amenajări, de Ocolul Silvic Mehadia a aparţinut în proporţie de 85% Comunităţii de Avere, restul de 15%, suprafaţă împădurită a aparţinut particularilor cu gospodării relativ mici. Pădurile preluate de către ocol au fost amenajate în cadrul marilor unităţi forestiere bazine (M.U.F.B.) prin constituirea unităţilor de producţie (U.P.). Primele amenajări se fac în anul 1948 şi se continuă după acest an astfel: – în anul 1948 U.P.II Pârvova şi U.P. III Mehadica în cadrul M.U.F.B. Crușovăț; în anul 1949 U.P. I Sfârdin şi U.P. V Cornereva în cadrul M.U.F.B. Cerna.
La înfiinţare, Ocolul Silvic Mehadia cuprindea în structura sa administrativă 4 unităţi de producţie (U.P.- uri): Sarcaștița, Iardaștița, Sfârdin şi Cornereva; aceasta până în anul 1957, când două dintre aceste U.P.- uri – Sarcaştiţa şi Iardaştiţa – trec în administrarea Ocolului Silvic Băile Herculane iar Ocolul Silvic Mehadia prin fuziune cu Ocolul Silvic Cruşovăţ – Cornea, preia U.P.- urile Pârvova şi Mehadica, la care s-a adăugat şi Domaşnea, care era constituit în majoritate din proprietăţi particulare, formate din trupuri izolate, cu întinderi relative mici, aflate în raza comunelor Domaşnea, Luncaviţa şi Cornea. Acestea au fost ,,uitate’’ la prima amenajare, dar amenajate la cea de-a doua, a constituit amenajamentul U.P. IV Domaşnea.
Prin reorganizarea teritorial-administrativă a ocoalelor efectuată în anul 1957, Ocolul Silvic Mehadia predă către Ocolul Silvic Herculane U.P.-urile Sarcaştiţa şi Iardaştiţa, şi preia U.P.- urile Pârvova, Mehadica şi Domaşnea de la Ocolul Silvic Cruşovăţ – Cornea, care se desființează.
Schimbările politice ale anilor ’40 nu au afectat decât într-o foarte mică măsură activitatea silvicultorilor. Astfel prin preluarea pădurilor de către stat a fost preluat şi corpul silvic al fostei structuri, astfel continuându-se nobila tradiţie a silvicultorilor grăniceri iubitori de pădure, care și-au făcut meseria cu aceeaşi sârguinţă, destoinicie şi competenţă profesională şi sub noul regim.
Astăzi Ocolul Silvic Mehadia administrează o suprafaţă de 23.142 ha, aceasta împărţită în patru unităţi de producţie (U.P.-uri), pădurile aparţinătoare ocolului, din punct de vedere administrativ, ocupând cca. 40 % din teritoriu.
Pădurea din U.P. I Sfîrdin, azi rod al muncii mai multor generații de silvicultori, denumiți de-a lungul timpului: șumari, codreni, pădurari, etc.
Vis a vis de secvențele textuale prezentate pânǎ aici, se poate spune ca istoria Mehadiei este strâns legată de codru, de pădure, care nu de puține ori le-a oferit strămoșilor noștri apă, hrană și adăpost în fața hoardelor barbare sau a dorințelor de expansiune teritorială a imperiilor străine, însoțind-o de-a lungul întregii sale existențe. Cu toate acestea, Mehadia a dăinuit de-a lungul acestor veacuri cu toate vicisitudinile lor, devenind în timp o așezare cu oameni respectați datorită statorniciei și a credinței lor. Elemente esențiale ale existenței sale, păstrarea credinței și a identității, au făcut posibil ca Mehadia să fie capabilă de a oferi prin fiii săi remarcabile valori umane, aportul lor la progresul societății noastre fiind unul de necontestat, la fel ca și locul lor în istorie.
Constantin VLAICU, inginer silvic,membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
BIBLIOGRAFIE :
Pr. Coriolan I. Buracu – CRONICA MEHADIEI – Ed. Ramuri – Tr. Severin 1924,
,,GAZETA OFICIALA’’ ( Nr. / 1930) editata de Comunitatea de avere a fostului Regiment Confiniar Româno Bănățean nr. 13 Caransebeș – Tipografia Diecezană Caransebeș,
– Broșura editată cu ocazia aniversarii a 50 ani de la inființarea Ocolului Silvic Mehadia 1998 – Ag. Media Star Reșița,
– Revista ,,Vestea” – Mehadia, nr.30, 31, iulie 2009 (articol PaginaVerde – ,,Mocănița de Mehadia”- autor Costa Vlaicu, pensionar Ocolul Silvic Mehadia).
Surse fotografii: Arhivele personale Constantin Vlaicu și Ioan Serghie Morariu
UZPR CARAS SEVERIN 