Dacǎ pânǎ în prezent talentata autoare SIMONA MIHUŢIU ne-a obiṣnuit cu volume de prozǎ lungǎ sau scurtǎ, versuri , eseuri ṣi diverse articole, iatǎ cǎ asistǎm acum la un debut pe cât de inedit pe atât de spectaculos într-un domeniu nou.
Scriitoarea Simona Mihuțiu marcheazǎ în agenda sa personalǎ încǎ un succes notabil prin abordarea unui nou gen literar ṣi anume piesa de teatru SF, un domeniu pe care reuseṣte sǎ îl stapâneascǎ cu mare uṣurințǎ ṣi naturalețe fiind parcǎ fǎcute una pentru cealaltǎ.
Piesa de teatru ”Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul” depǎṣeṣte domeniul strict al SF ului (inimaginabil) îngemǎnându-se cu realitatea unui viitor probabil ṣi iminent care ne înfricoṣeazǎ pe toți în mare mǎsurǎ.
Cunoscutǎ ṣi respectatǎ de colegii de breaslǎ ṣi de cititori pentru opiniile sale drepte, verticale ṣi fiind o înverṣunatǎ apǎrǎtoare a demnitǎții umane ṣi a salvǎrii umanitǎții , autoarea Simona Mihuțiu doreṣte sǎ atragǎ atenția cititorilor asupra realitǎții în care ne aflǎm ṣi a prǎpastiei în care urmeazǎ sǎ cǎdem prin robotizarea acceleratǎ ṣi transhumanism, chiar ṣi prin subiectul ales al aceastei piese de teatru.
Citind cartea de la un capǎt la altul inclusiv recenziile ṣi impresiile care s-au scris despre aceastǎ carte, nu doresc sǎ mai povestesc ṣi eu întreaga piesǎ, lǎsând aceastǎ plǎcere sǎ fie descoperitǎ de cititor, dar voi evidenția câteva aspecte care m-au impresionat.
Piesa de teatru ”Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul” a Simonei Mihuțiu semnaleazǎ ṣi explicǎ cititorului povestea viitorului iminent printr-o radiografie clarǎ , prin punerea în scenǎ a fiecǎreia din cele trei pǎrți în 7 scene bine detaliate fiecare. Conflictul prezentat aici dintre uman ṣi robot ne trage un semnal de alarmǎ cǎ ne aflǎm mai aproape ca niciodatǎ de acea linie ce separǎ realul de ireal, posibilul de imposibil ṣi ordinea de haos.
Drept vorbind latura SF nici nu ne mai pare atât de fantasticǎ în ziua de azi mai degrabǎ profund dramaticǎ prin pierderea sentimentelor ṣi a empatiei.Pânǎ ṣi lacrimi au fost fabricate roboților nu din dorința de a exprima sentimente ci din dorința de a copia cât mai bine omul
Firul narativ al textului dramatic se desfaṣoarǎ între dramǎ ṣi comic, pe alocuri cu dialoguri spumoase cu un voit accent satiric spre deliciul cititorului.
Faptul cǎ scriitoarea Simona Mihuțiu este de profesie medic ii dǎ acesteia un bilet în fațǎ la abordarea unor teme medicale care prin detaliile medicale oferite dau veridicitate poveṣtii.
Autoarea pune degetul pe ranǎ ṣi abordeazǎ tematica seniorilor care ajunṣi la vârsta a treia necesitǎ îngrijire medicalǎ permanentǎ, multǎ rǎbdare ṣi empatie. Cu un sens al realitǎții care e de-a dreptul dureros Simona Mihuțiu releveazǎ comportamentul mai puțin elegant al unei persoane în varstǎ care nu mai aṣteaptǎ nimic de la viațǎ, cǎreia singurǎtatea ṣi suferința i-au împietrit finețea ṣi rǎbdarea, fiind teribil de frustratǎ de situația fǎrǎ scǎpare în care se aflǎ.
Lipsa personalului, a mâinii de lucru care sǎ îngrijeascǎ bǎtrâni este una realǎ in România iar înlocuirea acestora cu roboți este foarte probabilǎ într-un viitor mult mai apropiat decât am crede.
Schimbarea scǎrii valorilor, scoaterea din uz a empatiei ṣi a sentimentelor sunt vizibile peste tot în viața de zi cu zi, inclusiv în relația copii ṣi pǎrinți, angajatori ṣi angajați, etc Pǎrinții trǎiesc drama singurǎtǎții iar copiii au devenit ei înṣiṣi roboți ai vieții, dezrǎdǎcinați globali care nu mai au sensibilitǎți.
Drama realitǎții este frumos îndulcitǎ de dialogurile dintre om ṣi robot care te fac sǎ zâmbeṣti prin folosirea sensurilor proprii ale cuvintelor.
Autoarea evidențiazǎ diferențele dintre uman ṣi robot punând un accent deosebit pe faptul cǎ nici aceṣtia din urmǎ nu sunt veṣnici ajungând la fiare vechi. Iar dacǎ teribilul ”etern” dispare din ecuație ṣi totul are o duratǎ de viațǎ ṣi un termen de expirare inclusiv roboții, se pune întrebarea de ce sǎ vrem cu atâta râvnǎ sǎ renunțǎm la sentimente, la umanism ṣi la trǎirile reale?Nu-i pǎcat sǎ ne auto distrugem umanitatea?
Scǎparea de drama vieții prin moarte ca soluție ultimǎ m-a impresionat peste mǎsurǎ, este realǎ din pǎcate pentru multǎ lume ṣi auzim acest lucru tot mai des.
Din fericire povestea acestei piese de teatru se terminǎ cu gustul speranței pe buze, lǎsând sǎ se înțeleagǎ cǎ pânǎ ṣi roboții pot fi umanizați iar forța ṣi voința Celui de Sus este în fapt cea care conduce totul iar El are întotdeauna ultimul cuvânt.
Subiectul acestei piese de teatru ascunde adevǎruri dure care ar trebui sǎ ne punǎ pe gânduri pe fiecare dintre noi. Felicitǎri autoarei pentru încǎ o realizare de exceptie!
,,Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât ele rămân de fapt la fel”
Jean-Baptiste Alphonse
Așa cum prezentam într-un articol anterior, Mehadia, datorită așezării geografice, a beneficiat în trecutul său de multiple avantaje ce au decurs din aceasta, conferindu-i pe lângă o bogată istorie, o deosebită dezvoltare economică și socială.
O posibilă Episcopie a Mehadiei la anul 535, Districtul Mehadia, cu titlul de district al cetății regale, din sec. XIV-XVI, centrul politico-administrativ şi militar fiind la Mehadia (C.Feneșan – districtul românesc Mehadia la sfârșitul secolului al XIV-lea), Protopopiatul care a funcționat la Mehadia sute de ani, până în anul 1928 – activitatea și personalitatea lui Nicolae Stoica de Hațeg, protopop al Mehadiei, până în anul 1833, oferă o perspectivă clară asupra funcționării acestuia aici – sunt doar câteva repere identificate ca surse de capital uman, și implicit ocupațional, ce prin dinamica lor au oferit un remarcabil potențial și un radical avânt dezvoltării economice și sociale a localității și a împrejurimilor sale.
În acest context, este foarte evident faptul că în jurul respectivelor obiective bisericești, administrative sau militare, la Mehadia s-au dezvoltat multiple activități adiacente, în strânsă legătură cu acestea, de natură atât economică, cât și socială. În cadrul acestor activități, alături de negoț, la Mehadia se dezvoltă și o puternică activitate de producție meșteșugărească. În general ea este legată, în primul rând, de tradițiile și activitățile locale, proprii fiecărei etape istorice. Ca exemplu, o bună perioadă din istoria Mehadiei a fost marcată de prezența militară, în jurul acesteia dezvoltându-se în mod firesc procese de producție proprii necesităților cazone. Între activitățile de producție meșteșugărească, specifice nevoilor respective putem distinge făurarii (potcoave pentru cai și boi, diferite elemente de construcții militare, ș.a.), curelarii și tăbăcarii (elemente de harnașament, de îmbrăcăminte sau încălțăminte etc), evident și multe altele, cum spuneam, dezvoltarea și evoluția lor raportându-se și oscilând în funcție etapele istorice parcurse.
Ele au evoluat dezvoltându-se continuu, multitudinea și varietatea lor a determinat la un moment o anume dorință a unei asocieri pe principii profesionale, respectiv de breaslă. Deși nu este prezentă nici o dovadă atestată a vreunei astfel de asocieri pe modelul breslei în Mehadia, totuși prezența și rolul puternic al meșteșugarilor în dezvoltarea socială și economică a comunității este evidențiată de crearea în anul 1860 a unei entități asociative mai largi, cuprinzând în interiorul ei membri ai tuturor breslelor, active la acea dată. Tradusă și într-o dorință de a se uni, meseriașii (maistorii) din Mehadia înființează în luna mai a anului 1860 o asociație cu scop declarat de întrajutorare. Unele surse afirmă că asociația meseriașilor din Mehadia face parte dintre primele asociații de acest gen constituite în Banat (I.Băcilă – Monografia Mehadiei), la această remarcă aș adăuga astăzi, ca fiind și una dintre cele mai longevive, având în vedere că ea funcționează și astăzi. După cum spuneam, principalul scop al asociației a fost încă de la înființare, de întrajutorare a membrilor și a familiilor lor în caz de deces.
Pe lângă ajutorul financiar, membrii beneficiau de serviciile unui car mortuar (dric), tras de doi cai, aflat în patrimoniul asociației. De asemenea, asociația mai deține un steag negru, care este pus la dispoziția procesiunii, la decesul unuia dintre membrii asociației sau a familiei lui. În anul 1931, asociația mai dispunea și de 4 lampioane funebre, care erau de asemenea puse în mod gratuit la dispoziția procesiunii funerare, în situația prevăzută anterior. Astăzi nu mai fac parte din patrimoniul asociației, datorită vechimii și uzurii lor, renunțându-se la acest serviciu.
În privința carului mortuar, care există și astăzi în patrimoniul asociației, acesta este compus dintr-un cadru metalic placat cu lemn, sprijinit prin intermediul a 4 arcuri alcătuite, din foi de arc, pe cele două punți cu roți din lemn, cea din față având peridoc. Pe platformă sunt montați vertical câte 4 stâlpi din lemn strunjit și frumos ornat la capătul superior. Dispuși lateral, stâlpii verticali oferă susținere plafonului din lemn. Acesta din urmă este ornat în partea de interior, de jur împrejur, cu pânză neagră de satin cu franjuri. Partea superioară a plafonului, este decorată, în cele patru colțuri superioare, precum și la mijloc, cu ornamente cu specific mortuar, din lemn sculptat, vopsite în negru și alb. În partea din față se află capra dricarului, crucioaiele și oiștea, toate din lemn. Capra dricarului este protejată în cele patru părți laterale și în față, la picioarele dricarului, de un material cauciucat, rezistent la intemperii. Pe cele două laterale, stânga-dreapta, acesta este inscripționat cu textul: CASA DE AJUTOR RECIPROC A MESERIAȘILOR – 1861. La scrierea textului s-au utilizat caractere artistice gotice. Originea, respectiv construcția dricului, aparține capitalei imperiului Austriac, respectiv VIENA. Anul construcției, inscripționat în lemnul ornamentului lateral al dricului, este anul 1861, an ce exprimă, cel mai probabil, anul construcției dricului. Din surse orale, se cunoaște faptul că acesta a fost adus pe propriile roți, din capitala Imperiului Austriac la acea vreme (până la anul 1867, când se formează Imperiul Austro-Ungar), la Mehadia de către un grup format din câțiva dintre meseriașii fondatori. Asociația, care, așa cum am afirmat anterior, funcționează și azi, deține ștampila originală a asociației, care este alcătuită dintr-o placă de metal fixată pe un mâner de lemn. Pe placa metalică se regăsește inscripționat: VEREINTE FREIE CONCESS – GEWERB GENOSSENCHSCHAFT. În arhiva asociației se păstrează registrul protocoalelor de ședință și evidențele membrilor. Nu se cunoaște cu exactitate numărul de membri fondatori și nici numărul lor până la anul 1895, când asociația înregistrează un număr de 31 de membri. Dintre aceștia, 18 sunt de naționalitate română, ceilalți fiind de altă naționalitate, majoritar germană, cu toții conlocuitori ai Mehadiei.
În privința denumirii asociației, aceasta în mulții ani ai săi de funcționare, suportă câteva schimbări de titulatură, beneficiind și de unele modificări ale statutului său de funcționare, devenind în același timp și persoană juridică, act oficializat de către Tribunalul Caransebeș. Astfel, din anul 1888, până în ianuarie 1930, asociația își desfășoară activitatea sub denumirea de ,,Reuniunea Meseriașilor”. Din 10 ianuarie 1930, devine: ,,Asociația Meseriașilor din Mehadia”. Scopul asociației rămâne același: de ajutorare a membrilor și a familiilor lor. Adunarea generală acceptă și votează un nou statut, cuprinzând șapte capitole. Primirea ca membru este condiționată de calitatea de meseriaș (maistor), posesor al unui ,,permis industrial și care își exercită efectiv meseria”. Semnatari ai acestui nou statut sunt menționați în documente: Grigore Popescu – măcelar, Eduward Hirschmann – croitor, Nicolae Bălăcel – pantofar, Iosif Domil – cojocar, Nicolae Feneșan – pantofar, Dănilă Bidiviu – pantofar, Ioan Trapșa – argăsitor, Ioan Bidiviu – argăsitor, Iosif Crăciunescu – zugrav, Ludovic Liegl – pantofar, Carol Ratkovits – tâmplar, Petru Blidariu – pantofar, Anton Slach – curelar, Nicolae Urechiatu – faur.
În ceea ce privește numărul de membri, acesta este unul destul de oscilant, înregistrat de-a lungul întregii perioade de la înființare. După cel De-al Doilea Război Mondial, numărul meseriașilor scade în mod drastic, obligând asociația, pentru a supraviețui, de a schimba condițiile de primire de noi membri. În această situație asociația se transformă în ,,Casa de Ajutor Reciproc a Meseriașilor – Mehadia”, în componența ei putând de această dată, a se înscrie toți solicitanții, indiferent de profesiune. O scurtă statistică, raportată la perioada anilor 1934-1954, se prezintă astfel: 1934 – 47 membri; 1941 – 35 membri; 1945 – 32 membri; 1950 – 45 membri; 1954 – 51 membri; 1987 – 95 membri; 1998 – 101 membri; 2007 – 150 membri, 2022 – 43 membri; 2025 – 54 membri (dintre care: 38 – cotizanți și 16 – pensionari). Referitor la meserii, din Monografia Mehadiei (I.Băcilă), aflăm numărul membrilor, pe meserii, ce se înregistrau la anul de referință 1941: Fierari – 1; Cojocari – 5; Curelari – 1; Croitori – 5; Măcelari – 2; Pantofari – 5; Brutari – 2; Tăbăcari – 5; Tâmplari – 2; Tinichigii – 1; frizeri – 1; Morari – 2; Zugravi – 1; Rotari – 1; Frânghieri – 1.
Membrii ,,Casei de Ajutor Reciproc – Mehadia” , în anul 2008
Revenind la timpul prezent, constatăm, cu oarecare surprindere și destul de multă mâhnire, că tehnici de producție manufacturieră, dezvoltate și perfecționate în timp, de-a lungul secolelor și a mai multor generații, adeseori cu transmitere din generație în generație, au ajuns să dispară într-un timp atât de scurt, cuprinzând mai puțin de o generație. Cauzele identificate printr-o minimă analiză, ar putea fi: perfecționarea tehnicilor de producție, avansul tehnologic, dar și modelul economic al zilelor noastre. Toate acestea au dus la o lipsă acută a cererii de produse meșteșugărești, în prezența producerii lor pe scară industrială, având ca efect dispariția treptată a acestor meșteșuguri. Meseriașii, care să mai stăpânească cunoașterea acestor vechi îndeletniciri, sunt dispăruți sau neputincioși datorită vârstă. Iar atunci când unii dintre ei mai există, ori sunt lipsiți de puterea de a mai munci, ori nu mai există cerințe pentru produsele lor. O certitudine o constituie faptul că ei nu mai au nici cui să-și transmită cunoștințele. O altă constatare, în acest final de capitol, este că toate aceste îndeletniciri au constituit, fără putință de tăgadă, unul dintre elementele principale în procesul evoluției noastre.
Una dintre tradițiile asociației, pierdută în anii trecuți, cel mai probabil după cel De-al Doilea Război Mondial, am regăsit-o în paginile gazetei ,,Grănicerul” din Mehadia (1933 – 1935, este ,,Balul Reuniunei Meseriașilor” ce se ținea periodic în luna ianuarie a fiecărui nou an.
O altă practică tradițională a asociației, menținută și astăzi, este organizarea Adunării generale anuale, aceasta având loc în prima duminică după 1 ianuarie a fiecărui an, respectiva procedură păstrându-se cu strictețe și în ziua de azi, fiind parte a regulilor proprii de organizare.
Cu toate că asociația funcționează și astăzi, în condițiile actuale ea nu-și mai poate îndeplini scopul inițial din mai multe motive, suficient de obiective, între care cel mai evident este imposibilitatea, printr-un cumul de impedimente, de a se mai utiliza carul mortuar. Însă ce se constată a fi necesar în această împrejurare, este obligația întreținerii și conservării lui, care, având în vedere vechimea sa, necesită măsuri mai complexe de întreținere, respectiv de conservare.
În acest sens, membrii asociației au căzut la un comun acord, la începutul acestui an, de se lua, cu sprijinul administrației locale a comunei și al bisericii ortodoxe din localitate, unele măsuri de amplasare într-un alt loc decât cel actual, care să-i asigure condiții propice de conservare. În lipsa unui muzeu propriu în localitate (deși am merita cu prisos unul!) se are în vedere ca respectivul amplasament să ofere și suficientă vizibilitate pentru a putea fi vizitat de către turiști și alți doritori.
Am evocat acest episod, socotindu-l ca unul de interes pentru cunoașterea unui fenomen, conectat la istoria locală, considerându-l, alături de alte elemente importante, ca făcând parte din structura identității noastre; nu în ultimul rând, și cu convingerea că o cunoaștere mai profundă și mai vastă a elementelor propriei istorii, ne ajută să pășim cu mai multă siguranță și încredere spre viitor.
UZPR CARAS SEVERIN 