– de Roxana Istudor

• UZPR

Oamenii au avut dintotdeauna nevoie de modele. Dacă în present termenul „influencer” este binecunoscut în toată lumea, au existat astfel de personalități uimitoare încă din Evul Mediu, iar fascinația pentru ceea ce au lansat în epocă este omniprezentă chiar și azi, ceea ce îi face pe acești oameni influenceri peste veacuri.

În 1562, regina Elisabeta I a Angliei a contractat variolă și aproape a murit. Suverana a rămas cu cicatrici pe tot corpul, care puteau fi văzute foarte ușor cu ochiul liber. Și pentru că avea un profil atât de înalt ca urmare a dreptului ei din naștere, trebuia să pară frumoasă și regală pentru popor. Așa că a început o tendință care continuă și astăzi: purta machiaj, pentru a acoperi defectele de pe față. Regina a născocit un amestec de plumb și oțet cu care a creat o pastă albă, pe care o aplica în mod regulat pe chip. O vreme, a folosit-o doar pentru a-și ascunde cicatricile – dar nu a trecut mult până când mișcarea de machiaj a devenit populară, alți oameni au început să o copieze pe regina lor și astfel, cea în dreptul căreia istoria menționează „epoca de aur a Angliei” a inventat o industrie care astăzi valorează sume amețitoare.

Giuseppe Garibaldi a fost cunoscut în timpul vieții sale pentru că a fost omul care a luptat pentru unificarea Italiei. Ca general, el a luptat pentru statutul de regat al națiunii sale natale la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar influența sa nu s-a terminat aici – chiar dacă a fost militar până la capăt, Garibaldi a avut și o influență asupra… modei. La un moment dat, generalul a fost responsabil de o armată mică și zdrențuită. Pentru a lupta, oamenii lui Garibaldi purtau cămăși roșii largi în loc de uniforme, iar popularitatea militarului a generat o mișcare națională: toți au început să poarte celebrele cămăși roșii, inclusiv femeile. Așa-numita „cămașă Garibaldi” putea fi văzută peste tot, iar zeci de ani mai târziu, a devenit o contribuție la diferitele reviste de modă pentru femei, fiind considerată predecesorul bluzei, care este astăzi o bază de zi cu zi a garderobei feminine.

Prima doamnă a Republicii Chineze de la sfârșitul anilor 1920 a fost o femeie pe nume Oei Hui-lan. Cunoscută de lumea vorbitoare de limbă engleză ca Madame Wellington Koo, ea și-a lăsat amprenta asupra istoriei prin simțul stilului, pentru că a adus moda chineză în prim-plan într-un moment în care era complet ignorată de restul lumii.

Fără îndoială, cea mai durabilă mișcare de modă a lui Madame Koo a fost adoptarea în masă a „qipao”, îmbrăcăminte tradițională chinezească asemănătoare unui halat, cu podoabe și modele complicate. Madame Koo a revizuit haina, a făcut-o o rochie care îmbrățișează silueta și a tăiat o fantă laterală de-a lungul șoldului, care a transformat-o într-o ținută la modă.

Morris Frank a crescut într-o familie bogată din Tennessee, SUA, la începutul secolului al XX-lea. Dar când avea doar 6 ani, și-a pierdut un ochi într-un oribil accident de călărie, apoi și-a pierdut vederea la celălalt ochi, zece ani mai târziu. Complet orb și încă doar un adolescent, a avut nevoie de ajutor. În 1927, Frank, în vârstă de 20 de ani, a auzit despre o femeie pe nume Dorothy Eustis, care antrena câini Ciobănesc German în Regatul Unit, pentru a-i ajuta pe veteranii orbi de război în activitățile lor zilnice. Frank a vrut să stabilească un program de pregătire similar în Statele Unite, iar restul a devenit curând istorie – astăzi, câinii ghid sunt considerați de un mare folos veteranilor care luptă cu sindromul post-traumatic. În ce îl privește, pentru tot restul vieții, Frank a fost capabil, independent și complet activ în comunitatea sa, grație companiei unui câine.

Nunta Reginei Victoria a fost atât de emblematică și de influentă, încât nu doar a schimbat moda, ci a creat o categorie complet nouă. Căsătorită în 1840, regina Victoria a purtat o rochie albă din dantelă, fără umeri și a fost de departe cel mai cunoscut exemplu. Imediat, publicitatea rezultată în urma nunții suveranei a făcut ca rochia de mireasă albă să fie noul standard pentru miresele din toate clasele și mediile sociale.

Curând, toată industria modei a început să se schimbe în conformitate și

femeile din toate categoriile sociale au putut să o copieze pe regina Victoria și să poarte rochii de mireasă albe dantelate în ziua lor cea mare. Industria nunților nu a mai fost niciodată la fel de atunci.

Mustața există de foarte mult timp, dar nimeni nu a făcut-o la fel de celebră ca liderul revoluționar mexican Emiliano Zapata. La începutul secolului al XX-lea, în timp ce lua parte la revoluția mexicană și lupta pentru dreptatea țăranilor, Zapata afișa o mustață extrem de stufoasă și de plină. Deoarece era atât de popular printre oamenii obișnuiți din Mexic, întreaga sa persoană a fost foarte copiată, iar asta s-a transformat într-o imitație pe scară largă a mustaței sale de către mulți alți mexicani. În doar câțiva ani, mustața lui Zapata a devenit un semn al patriotismului mexican.

În 1848, femeile din SUA erau hotărâte să obțină o mai mare participare în cadrul guvernului. În acel an, Convenția de la Seneca Falls a oferit o voce femeilor care doreau mai multă influență și putere politică. Amelia Bloomer a fost una dintre femeile care au folosit acel eveniment pentru a crea „Crinul”, un ziar despre drepturile femeilor, cu o garnitură de activism. Pe lângă ziar, Bloomer a simțit că îmbrăcămintea obișnuită care se aștepta să fie purtată de femei la acea vreme – corsete și rochii strânse – era mult prea restrictivă pentru corpul feminin. Prin urmare, a creat pantalonii tăiați. Cu statutul său de mare profil de la Convenția Seneca Falls, Bloomer a făcut ca acei pantaloni să fie numiți „bloomers”, iar moda s-a răspândit ca focul în toată America.

Peruca a fost folosită în mai multe puncte diferite de-a lungul istoriei până când regele Ludovic al XIV-lea a ajuns pe scena lumii, la mijlocul secolului al XVII-lea. Faptul că Regele-Soare nu era chel dar totuși purta perucă a făcut de fapt acest accesoriu atât de elegant începând cu 1643. În timp ce părul natural minunat al monarhului francez a devenit noul standard de frumusețe pentru membrii familiilor regale din toată Europa, aristocrații continentului l-au copiat cu toții și așa s-a răspândit ca focul purtarea perucii, marea modă pentru bărbații de clasă. Până în 1673, părul lui Ludovic al XIV-lea a început să se rărească și așa au apărut… meșele și „extensiile” care sunt omniprezente și în ziua de astăzi.

Foto: Wikipedia

    Minișul este un râu de munte, care se unește cu principalul râu din Valea Almăjului, Nera, la sud de localitatea Bozovici.  Nera sau Nergăniul, după cum îi spun almăjenii, își cară apele până la Dunăre.
     Valea Minișului a fost locuită dintotdeauna de om, atât în scop agricol, pastoral, cât și pentru prelucrarea lemnului din bogatele păduri existente în acest loc.
     Pentru prelucrarea lemnului rezultat din defrișarea pădurilor din zonă, a fost înființată Distileria de lemn de la Valea Minișului sau Firma, cum a fost cunoscută de către almăjeni. Ea făcea parte din Societatea pe acțiuni ,,Margina-Reșița S.A”,  formată din trei fabrici: Margina, Reșița și Valea Minișului, având un capital social de 50 milioane lei. Aici se produceau anul circa 700 t gudroane, 5000 t mangal, 42 t acid acetic și 430 t alte produse distilate din lemn (uleiuri, acetonă etc.) și praf de pușcă.
     Cantitatea de lemn tăiat și folosită ca materie primă pentru distilerie a fost de 6000-6500/an. Pentru transport s-a construit calea ferată forestieră, dotată cu locomotive și vagoane (mocănițe), care veneau și descărcau buștenii la fabrică, circa 30-40 tone, în gara Cârșa ( Valea Minișului).
      Pentru asigurarea necesarului de lemn la fabricarea spirtului de la Distilăria de la Valea Minișului s-au exploatat întinse suprafețe de pădure la Poneasca, Gura Golâmbului, Draișpiț etc, unde au fost instalate și gatere puternice. Aici lucrau câteva sute de oameni, pentru ei au fost construite mai multe locuințe, grupate în cele două colonii, cea germană și cea română. De asemenea au mai fost construite o clădire a poștei și impunătoarea reședință a conducerii.
       Cât a funcționat Distileria, aici era o viață activă cu magazine și piață, elevii aveau o școală, iar duminica se organizau hore la care participau și locuitorii de la colibele bozovicenilor și lăpușnicenilor.
       Din păcate pe timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fabrica (Distileria) și-a încetat activitatea, iar după anul 1945, a fost demontată bucată cu bucată. Din discuțiile cu unii dintre bătrânii din Bozovici, ai căror părinți au lucrat ca muncitori sau mecanici de locomotivă, am aflat că întreaga fabrică a fost dusă și remontată în U.R.S.S, ca despăgubire de război. Au dărâmat coșul de fum, iar cărămida a fost transportată cu căruțele la Pătaș, pentru construcția noii școli din localitate.
      O perioadă ,,Casa directorului” sau vila cea mare a fost folosită ca Tabără pentru copii, unde veneau elevi din toată țara. În zilele noastre, aici mai sunt  câteva case locuite și nici o activitate, doar păsările cu trilurile lor mai tulbură liniștea locului, care în vremurile bune mustea de viață !

Prof. Icoana Cristescu Budescu

– de Dan Constantin

• UZPR

Ioan-Aurel Pop condamnă „pedepsirea” disciplinelor clasice și ancorarea școlii în educația sexuală, vestimentație, numerologie, chiromanție. Președintele Academiei: elevii vor fi „îndrumați în mod constructiv” să iubească și să urască la comandă, să nu mai gândească cu mintea lor.

O nouă tentativă de a adânci diminuarea studiului istoriei, la pachet cu punerea pe tușă a geografiei și limbii latine în programa școlară a ciclului preuniversitar se află pe agenda Ministerului Educației. Propunerile, puse recent în dezbaterea publică, au provocat o reacție imediată de dezaprobare din partea profesioniștilor din educație, organizațiile profesionale ale istoricilor, cadrele didactice de specialitate din universități și licee fiind unanimi în aprecierea că se profilează o eroare gravă în sistemul de formare a tinerei generații, supusă unui amplu și sofisticat proces de dezinformare și manipulare. Conducerea Academiei Române, prin vocea președintelui celui mai înalt for cultural și științific al țării, combate cu vigoare acest proces – considerat că produce deznaționalizare și subculturalizare – girat de conducerea Ministerului Educației prin reforme succesive eșuate. Un război al declarațiilor arată fractura majoră dintre Daniel David, ministrul educației și academicianul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ambii foști rectori ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

În 31 ianuarie au fost lansate spre consultare publică și dezbatere națională planurile-cadru pentru învățământul liceal. Până la 6 martie 2025 se pot depune „propuneri și observații constructive”, conform precizărilor făcute de ministrul educației și cercetării, Daniel David, către „dragi elevi, profesori, părinți și alți actori interesați și implicați în educație”. Scopul acestei acțiuni de transparență este, potrivit ministrului, ca „din considerarea la modul foarte serios a consultării și dezbaterilor, vom avea o variantă finală, consolidată a proiectelor de planuri-cadru, care poate fi mai apropiată sau diferită față de proiectele pe care vi le aduc acum în atenție și pe care o voi aproba în luna mai”.

Educație pentru a face oameni mai fericiți

Așadar, documentele publicate nu sunt bătute în cuie, există disponibilitatea ministrului de includere a unor modificări, chiar de substanță, astfel ca la final să se găsească „cea mai bună soluție pentru copiii noștri și pentru sistemul nostru de educație”. Angajamentul anunțat de Daniel David la preluarea portofoliului educației, la 23 decembrie 2024, de a livra planurile-cadru pentru învățământul liceal, este astfel bifat.

Ca fiecare nou început de reformă, programul este „împachetat” cu ținte nobile. „Elaborarea și aprobarea planurilor-cadru pentru învățământul liceal  reprezintă începutul unui proces complex care ar trebui să echipeze pe copiii noștri cu competențele necesare pentru a deveni buni specialiști și buni cetățeni, oameni mai fericiți, pregătiți și capabili de a lua decizii privind integrarea lor pe piața muncii sau continuarea parcursului educațional la un alt nivel”, arată ministrul, într-un preambul al dezbaterii. Odată adoptat acest program-cadru, implementarea schimbărilor se anticipează a fi începând cu  generația anului școlar 2026-2027, aceasta fiind și prima generație care ar avea bacalaureatul grevat pe aceste dezvoltări. Deci tinerii care vor termina liceul în  anul 2031 vor fi produsul educațional în urma unor programe școlare care vor fi elaborate „pentru a se evita orice ingerințe ideologice, politice sau de extremism de orice tip”, cum spune ministrul. Sublinierea este importantă pentru că lasă să se înțeleagă faptul că actualele programe după care învață elevii ar fi virusate de ideologii sau și mai grav, lasă porți deschise spre extremism. Desigur, precizările noului ministru al educației pleacă, bănuim, din evaluări ale nivelului insuficient de pregătire și de acumulare a cunoștințelor elevilor de liceu pe domeniile unde se pot infiltra ideologii, inclusiv extremiste. De aceea, oficialul chiar subliniază că în luna de ministeriat „împreună cu noua mea echipă”, au fost făcute unele adaptări ale proiectului demarat în 2023, imediat după promulgarea Legii învățământului preuniversitar nr. 198/2023. Să adăugăm că această lege este emanația marelui proiect prezidențial „România educată”, pus în operă de două personaje pasagere prin ministeriate eșuate –  Monica Anisie, celebra „pepsiglas”, și Ligia Deca, politruc educativ. Așa încât, sub presiunea timpului și a limitelor legislative, corecțiile făcute se referă în primul rând la „promovarea abordărilor științifice pentru a reduce influențele pseudoștiințifice și a proteja elevii de interferențele ideologice, politice sau extremist-religioase”.

Cum sunt feriți elevii de „satana” ideologizării?

Proiectul vrea să reducă numărul de ore, cu limită recomandată la maxim 30 de ore săptămânal, cu excepții pentru unele trasee educaționale specifice. Anul școlar cuprinde 180 de zile la clasele IX/XI, respectiv 170 de zile la clasa a XII-a, iar numărul de ore pe an ajunge la 1.080 la clasele IX/XI și 1.020 la ultima clasă. În aceste bugete de timp școlar, pentru a-i feri probabil de influențele negative menționate se reduc numărul de ore la Istorie, Geografie și Latină. Bănuim că prin aceste materii se strecoară acele „ingerințe politice” care le tulbură liceenilor echilibrul și i-ar putea face adepți ai curentelor extremiste. Ca atare constatăm că în proiectul-cadru Istoria rămâne cu o oră pe săptămână la clasele a IX-a și a X-a și este eliminată la clasele a XI-a și a XII-a.

Acțiunea Ministerului Educației de a reforma programele școlare prin „sugrumarea” unor discipline primește o replică tăioasă din partea academicianului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române. Acesta avertizează pe larg, în publicația AFnews, asupra caracterului profund dăunător pentru educație al măsurilor propuse și susținute de ministrul Educației și de reformatorii care cred că au găsit cauza analfabetismului de toate felurile și a abandonului școlar, în vacanțele prea puține și în mediile încheiate de trei ori pe an”. Tot ei, continuă Ioan Aurel Pop, au mai inventat o cauză:  „structura  închistată” a materiei, cu română, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie și geografie, cu discipline adică prăfuite, învechite, nepotrivite erei digitalizării și cu nume care vin de pe vremea lui Platon, Aristotel, Cicero și Caesar, adică din greacă și latină. Și au venit cu avalanșă de propuneri de „schimbare”, ba chiar de „revoluționare” a școlii, prin noi discipline care să ancoreze școala în actualitate și în viitor: educație sexuală, sanitară, bancară, digitală, antreprenorială, de protecția mediului, de circulație pe drumurile publice, pentru nutriție sănătoasă, ba chiar de vestimentară, numerologie, de chiromanție etc. „Chivernisitorii școlii, cei mai mulți fără experiență în învățământul preuniversitar au găsit repede soluția: reducerea numărului de ore destinate disciplinelor «clasice» și introducerea câte unei pseudo-discipline (de câte o oră pe săptămână) precum cele enumerate. Primele afectate au fost, ca de obicei, «umanioarele» și științele sociale, dar nu numai ele. Ce atâta română, istorie, latină, geografie? În această ecuație, educația prin istorie devenise o povară de nesuportat pentru pentru «progresiști» și neomarxiști. Așa că «istoria» trebuia pedepsită drastic”.

Președintele Academiei Române arată cum s-a produs treptat „pedepsirea”: asaltul asupra numărului de ore, prin înjumătățire, ajuns la o oră pe săptămână. La unele profiluri și specialități s-a scos de tot istoria. Un alt asalt a fost cel îndreptat spre conținuturi. Astfel „istoria” este fragmentată intenționat pe istorii de popoare și populații și pe „bucăți” din ea (comunism, holocaust, minorități). Care ar fi ținta și consecințele acestei „reforme”? „Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul în deplinătatea lui. (…) Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință de cauză, ci să fie «îndrumați în mod constructiv» ca să iubească și să urască la comandă”, arată academicianul Pop. „Acum, «specialiștii» Ministerului Educației au ajuns la părerea că și aceste firave și selectate cunoștințe erau prea mult și au scos istoria și geografia din «trunchiul comun», propunerea respectivă fiind catalogată nu doar «o mare nedreptate», ci și «iresponsabilitate»”. Finalul apelului președintelui Academiei Române este drastic și impune o reacție clară din partea Guvernului și societății civile, a profesioniștilor din educație: „Academia Română a atras mereu atenția asupra acestor erori, prin memorii și prin propuneri, dar trendul a continuat. Am fost auziți, dar nu ascultați. De aceea cred că intelectualii lucizi trebuie să reacționeze în mod rațional și să explice aceste lucruri, să oprească noua ofensivă”.

Facultatea de Istorie a Universității din București: Noua programă școlară este o „eroare gravă”

Modificarea programei școlare prin reducerea drastică a orelor de istorie este respinsă și de cadrele universitare ale Facultății de Istorie. Comunicatul difuzat de această facultate a Universității București consideră că „aceste modificări vor avea un impact negativ asupra formării civice a tinerilor, asupra gândirii critice și consolidării unei societăți democratice responsabile, vor adânci fenomene care afectează societatea: vulnerabilitatea în fața pseudo-științei, succesul teoriilor xenofobe și conspiraționiste”. Reprezentanții facultății apreciază ca „o eroare gravă” eliminarea istoriei din trunchiul comun al claselor a XI-a și a XII-a, iar o singură oră pe săptămână la primele două clase liceale, așa cum prevede propunerea prezentată de Ministerul Educației, este deja insuficientă pentru ca asigura o pregătire adecvată în acest domeniu”.

La rândul său, Mihai Manea, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România, a semnalat că în noile proiecte de planuri-cadru, disciplina Istorie ar înregistra „un recul semnificativ”, odată prin reducerea numărului de ore alocate și apoi, prin trecerea lor la discipline opționale la clasele terminale

Ministrul Daniel David se apără: Pentru mine, patriotismul și românismul sunt unele din valorile centrale

Sub acest tir de acuze, ministrul David dă o replică pe blogul propriu „într-o notă mai personală, într-un limbaj mai personal”, așa cum precizează. Reținem câteva din acestea:

„Hai să stopăm împreună conspirațiile/dezinformările despre discipline și planuri-cadru, pentru a ne focaliza responsabil pe construcțiile viitoare pentru copiii noștri și pentru sistemul nostru de educație, prin consultare/dezbatere normală. Măcar în domeniul educației să facem angajamentul acesta și să spunem NU conspirațiilor și dezinformărilor. Așadar, să mă suspectezi că aș dezavantaja istoria națională în noile proiecte de planuri-cadru pentru liceu, când pentru mine patriotismul și românismul sunt unele valori centrale, arată multe despre această suspiciune… și nimic bun!

Trebuie să avem mai multă încredere în școlile noastre, în profesorii noștri și în copiii noștri (și părinții lor) și să le lăsăm libertatea de alegere (…) astfel încât niciun ministru să nu bage cu forța pe gât copiilor și școlilor orice și oricâte discipline/teme, uneori și la un număr nerezonabil de ore”.

(jurnalul.ro)

• UZPR

După ce, în anul 2020, opinia publică din România reacționat ferm la o informație lansată de un profesor, care afirma că materiile Istorie și Geografie vor dispărea din curriculum, în 2025, un proiect al Ministerului Educației are în vedere din nou aceste două discipline. Mai precis, potrivit edupedu.ro, proiectul de planuri-cadru de liceu, document pus în consultare publică de Ministerul Educației, prevede ca Istoria și Geografia să fie eliminate din trunchiul comun, la clasele a XI-a și a XII-a, pentru elevii de la uman, real și tehnologic. Aceștia vor studia, însă, obligatoriu în clasele finale Istoria comunismului și Istoria evreilor, Holocaustul.

Pe de altă parte, în proiectul Ministerului Educației, la specializarea „Științe sociale” și la cea de „Filologie”, disciplinele Istorie și Geografie se găsesc la curriculumul de specialitate.

De exemplu, sistemul de învățământ din Franța, foarte asemănător cu cel al României, include pentru clasele a XI-a și a XII-a cele două materii, Istorie și Geografie, cu același număr de ore ca al altor materii de primă importanță și fac parte integrantă din pregătirea pentru Bacalaureat.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, organizație de breaslă care reunește oameni implicați în procesul educațional la toate nivelurile și care desfășoară, prin membrii săi, activitatea lor și propriul său statut de utilitate publică, inclusiv o acțiune de educare a publicului, susține menținerea în programa integrală a liceelor a acestor două discipline foarte importante pentru bagajul de cunoștințe al tinerilor. UZPR consideră că pe tot parcursul anilor de învățământ de liceu, curriculumul trebuie să aibă ca rezultat acumularea de cunoștințe care să aprofundeze înțelegerea identității naționale, a cetățeniei și a contextului istoric al evoluției poporului și statului român.

Sorin Stanciu,

Preşedinte al UZPR

Toate popoarele care au lăsat în urmă lor un nume au crezut în nemurire. Iar credința în nemurire, în chip necesar, obligă respect pentru înaintași, respect pentru strămoși și conștiința că cei vii și cei morți alcătuiesc un trup.
Strămoșii sunt aceia care au lăsat o cultură cu tot ce cuprinde ea: limbă, credință, identitate, pe care urmașii au datoria să o continue și să o dezvolte. Respectul pentru moștenirea strămoșească reprezintă o porunca esențială și care trebuie urmată de către orice popor sau comunitate care au respect de sine. Pe mormintele strămoșilor s-au zidit toate civilizațiile demne de acest nume și cel mai solemn jurământ pe care îl pot face oamenii este de a nu uita niciodată ceea ce datorează strămoșilor. În același timp, vorbind despre strămoși și despre ceea ce le datorăm, nu este lucru ușor. Întâmpinăm aici greutatea de a exprima ceea ce simțim autentic și efortul de a nu repeta ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să simțim după moda momentului
Este vorba de exprimarea onestității față de existență în forma ei cea mai autentică, acolo unde nu se poate nici minți și nu pot fi nici mimate sentimente. Căci cel mai ridicol lucru este entuziasmul afectat.
Atunci când ne uităm spre moștenirea strămoșească nu trebuie să o facem cu sentimentul că vom afla sau contempla o relicvă, o piesă de muzeu. Nu contemplăm ceea ce a fost, contemplăm ceea ce există. Ne gândim nu la oameni care au fost, ci la oameni care nu mai sunt văzuți. Care sunt absenți fizic și prezenți în duh. În urma strămoșilor nu rămân „realizările”, ziduri condamnate ruinei și dispariției, rămâne modelul unor existențe care au fost consecvent morale și rămân jertfele „inutile”, biruințele gândului. În urma lor au rămas lucrurile „inutile”, singurele care dăinuie, singurele jertfe autentice.
Strămoșii sunt cetatea întărită în care ne putem întoarce și din care nu ne va alunga nimeni, niciodată. Iar aici trebuie subliniat că datoria și respectul față de strămoși nu are nimic de a face cu „cultul morților” sau al „morții”. Cei care suntem în această lume și cei plecați alcătuim un trup și acest trup este viu: „Dumnezeu, deci nu este al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20,37)
În cazul Neamului Românesc respectul pentru moștenirea strămoșească există și acest respect este singura garanție pe care o avem că vom dăinui ca Popor în istorie.
Foarte tristă este împrejurarea că destui dintre contemporani aleg să își renege sau ignore originea și moștenirea strămoșească. Amăgiți de standardele unei lumi aflată în adâncă și jalnică amăgire, există indivizi care își tăgăduiesc identitatea. Sunt figuri sinistre care insultă trivial tot ce este romanesc: de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana si de la Eminescu la Caragiale. Cei care fac asemenea fapte sunt în esență rebuturi umane.
Acestea sunt cazuri triste și care pot produce doar pleavă. Cei care se leapădă de Neamul lor și de moștenirea strămoșească în realitate nici nu sunt vrednici de ele. Dacă nu îți ști strămoșii, vei uita ceea ce ești. Cel care se „rușinează” de propriul Neam, se rușinează de proprii strămoși.
Nu există „oameni în principiu”, fiecare existență, individuală sau colectivă, este și rezultatul moștenirii existențelor anterioare. Nu suntem singuri, suntem parte dintr-un șir care este fără început și care, cu voia lui Dumnezeu, va merge înainte. În aceste condiții trebuie să respectăm moștenirea strămoșească și să o ducem mai departe. Iar pentru Români nimic nu este mai de preț ca moștenire ca Limba și Ortodoxia, Dreapta Credință.
A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsă în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.
Este un fapt istoric că Românii, până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.
“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică,cu sila,cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă.
Atunci când clerici “uniati” au început să militeze activ pentru o deplină încadrare a “uniatiei” în structurile Episcopiei Romei ei și-au dat seama că acest lucru nu poate fi făcut folosind limba română, limba “poporului”. În aceste condiții au căutat ei să “latinizeze” limba română. Acei cărturari, poate de bună credință dar rătăciți, își dădeau seama că ‘papismul” nu poate fi lăudat în “limba vechilor Cazanii, care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”. Încercarea a eșuat în ridicol dar ea subliniază, încă odată, apartenența totală a Românilor la spațiul cultural Ortodox. Legat de cele spuse un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel care privește un fenomen românesc uluitor, unitatea și aceasta este tot moștenire strămoșească.
Unitatea românească era de Neam,Lege și Limbă.
Ortodoxia era “legea” tuturor Românilor de la Nord de Dunăre,  așa cum era și a locuitorilor, Slavi, Greci, Vlahi, de la Sud de Dunăre. În fapt cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Roman, care era Bizanțul, și de aceea se și numeau ‘Romei”. Unitatea de limbă însă trebuie privită cu mai mare atenție.
Din punct de vedere istoric “administrativ”, Românii erau împărțiți în numeroase “țări” care în fapt erau grupări de sate, ”cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate. Aceste “țări” românești se aflau răspândite pe tot spațial românesc,din “țara” Maramureșului și până în “țara” Almăjului. Locuitorii acestor “țări” erau izolați și ei se deplasau pe un radius de cel mult zece sau douăzeci de kilometrii. În aceste condiții normal ar fi fost ca diferențele de limbă să fie mari sau, și mai exact, foarte mari. Dar în locul acestor diferențe suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvistică românească. Fără îndoială că există particularități de rostire și vocabular dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor, simple particularități care nu afectează în nimic corpul principal al limbii. Mai răspicat,un Român din Maramureș se va putea înțelege fără nici o dificultate cu un Român din Almăj, și am numit ținuturile românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică. Prin comparație un “Italian” din Calabria nu va putea comunica ușor cu un “Italian” din Toscana,sau un “German” din Styria nu îl va înțelege pe un “German” din Schleswig. Această unitate lingvistică a Românilor are o explicație istorică și această este unitatea de “lege”, adică Ortodoxia. Credința comună, trăirea ei și exprimarea acestei trăiri în aceiași limba,căci limba slavonă era strict a Liturghiei,restul cetaniilor și predicile erau în limba română, a generat unitatea de limba a Românilor. Trăirea Ortodoxă în aceiași limba a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvistică românească, o unitate, repet, absolut uluitoare și unică. Dar folosirea unitară a aceleiași limbi are o semnificație încă mai profundă. Această semnificație a fost notată de lingviști de seamă, și mă gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar, cu toate acestea , importanța colosală a acestui fapt, nu a fost suficient arătată. Iată cum exprimă Sextil Pușcariu acest adevăr:
“Limba nu este doar un subordonat al gândirii,ci este și un stăpân al ei. Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește, dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile căutăm expresiile cele mai potrivite, dar limba este o moștenire, cu anume tipare,asociații și modele de exprimare constante și prin urmare îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală națională.”Această concluzie are o importantă absolut colosală.
Nu vorbim și nu gândim la întâmplare. Folosind limba strămoșilor în mod necesar va trebui să ne exprimăm în modele așezate din “veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe, căci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limba românească. În această înțelegere se poate spune că acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui să fie Ortodox. Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor,”genunea care pe genune cheamă”.
Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt fenomene pe care nu le putem evita,suntem condiționați și suntem parte din ele,fie că vrem sau fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate, ”la voia orișicui și orișicând”.
Din tot ce a fost arătat rezultă însă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună Ortodoxă. Așa cum nu putem să ne alegem rudele, cu atâta mai puțin ne putem alege „strămoșii”. Să cultivăm moștenirea strămoșească este o cerință existențială. Niciodată să nu uităm că nu există legământ omenesc mai solemn decât de a nu uita niciodată ceea ce datorăm strămoșilor.

Alexandru Nemoianu
Istoric
USA

– de Carina A. Baba

• UZPR

Este bine știut faptul că revistele promovează libertatea în exprimare, aduc noutăți din varii domenii – culturale, istorice, gazetărie ș.a. (cu alte cuvinte, aduc la zi trecutul sau promovează prezentul, pledând pentru un jurnalism de calitate). Fiind o publicație națională, editată de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, conținuturile sunt atractive și oferă informații demne de luat seamă.

Colegiul redacțional este format din nume de mare valoare, actuale, precum: redactor șef: Dan Constantin; redactor șef-adjunct: Roxana Istudor; secretar de redacție: Mădălina Corina Diaconu; concept grafic: Bogdan Cercel (Bookuria Info); fotoreporter: Marius Simion; seniori editori: George Coandă, Marian Nencescu, Benone Neagoe, Valentin Uban.

Am urmărit cu un interes aparte abordarea subiectelor din revista UZPR (ediția cu numărul 36/2024) și se constată că este o ediție etalon (de colectie). Iată, câteva generice: Editorial, Actualitate, Indicativ, Repere, Proiecții, Reflecții, Eveniment, Panorama, Reflexii, Accente, Remember, Evoluții, Note de călătorie, Amprente (dar și prezența Radio UZPR la Filiala din Cluj-Napoca sau Caricatură de presă).

Desigur „România are nevoie de jurnaliști”, iar „Presa oferă un  serviciu public  vital” (de aceea „Mass-media și menirea ei în societatea actuală” își resimte rolul preponderent). Nu mai puțin lipsite de interes sunt portretele și crezurile de gazetar, unele note de lector sau de istoria presei, eseurile și „vocile” trecutului, știrile cu și despre carte ș.a. Desigur, această ediție a revistei pledează pentru articole concepute de jurnaliști (în detrimentul celor prin AI).

În concluzie, revista UZPR (care apare în condiții grafice excelente) este un ghid pentru începători și un model pentru alte reviste din plaja culturală actuală (promovând și producțiunile Editurii UZP).

Aradul (și colaboratorii revistei Gutenberg), sunt prezenți (cum de altfel și alte filiale UZPR din țară) prin materiale importante, semnate de colaboratori și membri ai filialei arădene: Augustin Mureșan, Laurențiu Szemkovics, Florica R. Cândea.

Excelența în jurnalism o dă și de această dată revista UZPR (36), drept pentru care o nouă treaptă, „GalaPremiilor UZPR 2024”, e grăitoare, însemnând „unul dintre cele mai așteptate și mai importante evenimente din mass-media” (Roxana Istudor), iar, după cum afirma domnul Sorin Stanciu – președinte al UZPR: „Fac o reverență, cu sufletul deschis, către toți membrii noștri” (adică 4.500 pe care îi avea Uniunea Ziariştilor Profesionişti, la care s-au mai adăugat alți 500), creșterea e semnificativă, de aceea și îndemnul dumnealui: „Veniți cu noi!”.