Deși extragerea și utilizarea cărbunelui sunt consemnate în Banat încă din timpul dacilor și al romanilor, exploatarea cărbunelui în mod organizat în cadrul unei industrii a mineritului este mult mai târzie, aceasta apărând în zona Transilvaniei, respectiv a noastră, a Banatului, în anul 1780.  Primele exploatații sunt menționate la minele de la Doman, lângă Reșița. Aici exploatarea  începe la 1780, apoi exploatarea minelor din Secul, tot lângă Reșița, începe în anul 1790. O altă exploatare de cărbune importantă, din Banat, s-a produs  la Anina, în hotarul comunei Staierlac. Zăcămintele de aici au fost descoperite în anul 1790, exploatarea lor începând în anul 1803. Ceva mai târziu, în Valea Jiului, la Petrila, în 1857, apoi la Bozovici, în anul 1868 etc.

În zona noastră, a Mehadiei, mineritul începe la fel de timpuriu, istoria sa putându-se alătura începutului mineritului în Banat. Producția de cărbune se pare că a început aici în anul 1883, ca necesitate a existenței unei surse apropiate de cărbune pentru alimentarea locomotivelor cu abur, având în vedere că în anul 1878 a fost finalizat și inaugurat tronsonul de cale ferată Caransebeș – Orșova.

Prima sursă de cărbune s-a identificat în bazinul Văii Bolvașnița, într-o exploatație care conținea trei straturi de cărbune brun[1]. Mina de cărbuni a aparținut Societății Miniere Ringeisein & Co, al cărei fondator era Josef Ringeisein, societatea deținând încă o exploatare la Șvinița. Din motive economice, mina de la Valea Bolvașnița a fost închisă în anul 1887, pentru a se redeschide în anul 1895, însă de către o altă societate minieră.

Conform datelor Camerei de Comerţ şi Industrie din Timişoara, în anul 1880 erau înregistrate în Banat 8 mine de cărbune brun, mai mari şi o seamă de mine mai mici, însumând un teritoriu minier donat de 27 610 430 m.p. Se evidențiază faptul că preponderente erau minele mai mici, nespecificate numeric, având o activitatea fragmentară, sporadică, aceasta reiese din raportul aceluiași amintit for industrial.

La Mehadia, o mină de cărbune brun mai importantă a fost cea a intreprinderii filialei din Mehadia a S.T.E.G.-ului (Kaiserliche und Konigliche Privilegierte Osterreichische Staatseisenbahngesellschaf), o uriașă întreprindere cu capital bancar austriac și francez, înființată în anul1855, inițial de Căile Ferate ale statului Austriac, apoi devenită un puternic grup industrial, cu activități și în domeniul mineritului. În perioada 1855-1867 societatea S.T.E.G. a construit și exploatat căile ferate din Banat, în urma concesionării de la guvernul austriac finalizarea liniilor începute şi construirea altora noi. După 1867, bazându-se pe rezultatele obţinute până atunci în producţia minieră, S.T.E.G.-ul a preluat și dezvoltat o serie de mine din Banat (Steierdorf, Anina, Doman, Secul, Mehadia, Moraviţa, Pregeda), ele tranformându-se într-un imens stabiliment industrial, pe de o parte pentru a satisface necesitățile crescânde ale propriilor ramuri industriale şi căi ferate, pe de alta spre a corespunde nevoilor generale de cărbune. În ceea ce privește numărul de angajați în aceste exploatări miniere, el era considerabil de mare, cifrându-se în anul  1867, la un total de 3324 persoane. Acest număr a crescut pînă in anul 1896 la 4359 de angajați.Trăsătura cea mai caracteristică a mineritului de cărbune în Banat era în strânsă legătură reciprocă cu întreprinderea S.T.E.G., legătură ce a avut un rol determinant în întreaga sa dezvoltare, în stabilirea creşterii producţiei de cărbune. Redeschiderea minei de la Valea Bolvașnița, în anul 1895, s-a făcut sub administrarea acestei puternice societăți miniere.  Odată cu redeschiderea ei, aceasta s-a extins prin săparea de  noi galerii și producții mărite de cărbune.

O altă societate minieră ce administra exploatarea zăcămintelor de cărbune brun din zona Mehadiei, era Societatea Minieră Ringeisen & Co. Aceasta îşi desfăşura activitatea la Şviniţa, Mehadia şi Plugova, exploatând în anul 1883, cu 20 de muncitori, 9700 chintale (1 q – chintal = 100 kg) de cărbune brun. În 1889, o societate engleză a vrut să cumpere aceste zăcăminte, însă sub rezerva dreptului de a se retrage dacă nu va putea scoate o cantitate suficientă de cărbune. Cercetările întreprinse pînă în martie 1890,  nu au prea îndreptăţit speranţele societăţii şi întreprinderea nu a obţinut rezultate favorabile nici mai târziu. În zona Bolvaşniţa, Domaşnea, Mehadia, Vîrciorova, întreprinderea lui Hoffmann Ema producea încă în 1879 cantitatea de 1887 chintale de cărbune, utilizînd 14 muncitori. La Iablaniţa activa în aceiaşi ani întreprinderea Loschurdt Ferdinandine şi consorţii. In 1887, pe locul zăcămintelor din Valea Cernei a început să-şi desfăşoare activitatea minieră Asociaţia Minelor de Cărbune din Mehadia. Între Teregova şi Orşova, în anii 1890, a deschis mine noi de cărbune Consorţiul Osterreichische Liinder-Bankss.

Una dintre cele mai de seamă întreprinderi care exploatau zăcămintele de cărbune din Valea Timişului şi a Cernei era în această perioadă și S.A. de Mine de Cărbune din Ungaria de sud, care a dobândit peste 1 850 000 m.p. de teritoriu minier pe linia zăcămintelor din Mehadia-Valea Bolvaşniţa-Vîrciorova, cu scopul „exploatării lor raţionale„, întrucât „dezvoltarea mai intensă a diferitelor ramuri industriale şi creşterea mai accentuată a preţurilor cărbunelui, cu deosebire în părţile sudice [în Banat – n.n.] a îndreptat din nou atenţia asupra zăcămintelor de cărbune din această regiune„. Întreprinderea a luat fiinţă în anul 1891, „prin asocierea unor acţionari, persoane cu poziţie înaltă clericală şi socială, cetăţeni de vază şi însemnaţi oameni de afaceri” Printre fondatorii intreprinderii regăsim pe bancherul vienez Josef Gauss, comercianţii timişoreni Sigismund Beran, Samuel Waldmann, Wilhelm Fried, Adolf Rosenwald, Jakob Steiner, moşierul Viktor Wolfinger, avocatul Miksa Szidon etc. (Arhivele Statului Timişoara, Fondul firmelor sociale, nr. 192; cl. şi Dudovic Vajda, Capitalul străin în industria minieră şi metalurgică a Transilvaniei (1867-1900), în ActaMN, IX, 1972, p. 236-237).

În jurul anului 1900, S.T.E.G. a vândut mina de la Mehadia unui grup bancar din Praga. În ultimul an al Primului Război Mondial, mina de cărbuni din Mehadia a fuzionat cu grupul financiar Fanto din Praga. În această perioadă (1918-1923) mina a cunoscut o dezvoltare simțitoare, ajungându-se la 600 de muncitori.

În anul 1924 regăsim la Mehadia societatea ,,Minele de cărbuni Mehadia S.A.” care extrăgea anual din Mina ,,Urania” de la Mehadia cca. 22.000 tone de cărbune. Modul de exploatare adoptat la Mehadia era cel al sistemului de galerii. Cărbunele era scos din galerii cu ajutorul vagoneților, era descărcat pe o platformă de unde se încărca în atelaje trase de boi, efectuându-se astfel transportul cărbunelui în gara Mehadia pe o distanță de aproximativ 5 km. Pentru această muncă erau angajate 15 atelaje care făceau 2-3 transporturi zilnic pe șoseaua ce traversa longitudinal Mehadia (foto).

În perioada anilor 1922-1927 se înregistrează o perioadă de scădere și stagnare a producției și implicit o diminuare a numărului de muncitori. Ca urmare, în anul 1927, numărul de muncitori a scăzut la 320 mineri.Totuși, aceștia erau organizați într-un sindicat, pentru ei construindu-se locuințe în apropierea minei, pe locul numit ,,colonie” și mai târziu, Maier. Colonia avea ca amplasament același loc pe care astăzi se află blocurile din cartierul Maier. Începutul Marii Crize economice aduce dificultăți și în activitatea de exploatare a cărbunelui, astfel mina de la Mehadia întrerupându-și temporar activitatea, fapt ce a determinat o concediere în masă a muncitorilor. În urma închiderii minei au fost menținuți doar 12 mineri.

Între 1930 și 1940, mina de la Mehadia își încetinește semnificativ ritmul exploatării. Problemele persistă și după această perioadă, cu toate că s-a apelat și contractarea de împrumuturi, fapt care se finalizează cu întreruperea definitivă a exploatării și a întregii activități, inclusiv închiderea minei, înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Toate activele au fost vândute pentru achitarea creditelor. Clădirile coloniei au rămas pustii fiind folosite sporadic în timpul războiului drept cazărmi pentru trupele aflate în trecere. După război au fost demolate, iar materialele de construcție rezultate au fost vândute, acesta fiind și punctul terminus al minei de cărbuni din Mehadia, sfârșitul existenței ei. În anii 50, în perioada funcționării sediului de Raion la Mehadia, s-a încercat o reintroducere a minei în circuitul economic, însă fără niciun succes.

După aproape două decenii, în  anii 1976-1977, un grup de mineri vin de la Anina și din Valea Jiului, conduși de maiștrii Cionca și Vasile Nicolae, cu ajutorul experienței lor se redeschizându-se primele galerii ale minei de la Mehadia. Curând li se alătură și alți muncitori și din Mehadia, Valea Bolvașnița și alte sate din jur, numărul lor sporind de la an la an, la fel și producția de cărbune. La sfârșitul lunii decembrie 1979, conducerea minei este preluată de inginerul Stelian Vintilescu. Se stabilește pentru anul 1980 ca plan o producție de 52.000 de tone de cărbune. Aceasta va spori anual astfel: 1981 – 63.000 tone, 1982 – 200.000 tone, și 430.000 tone în anul 1986. În subteranele Mehadiei lucrau în această perioadă 215 mineri. Anual, în cea de-a doua duminică a lunii august, minerii își sărbătoresc cu mare fast succesele, prin adevărate serbări în aer liber, zi cunoscută ca ,,Ziua minerului”. Mai târziu, după anii 90, această sărbătoare este asociată cu sfânta Varvara ( Barbara-catolic), considerată ocrotitoarea minerilor, și este mutată la data de 4 decembrie, când Sfânta este sărbătorită de Bisericile Ortodoxe și de Biserica Catolică. Activitatea de exploatare și extracție a cărbunelui, în cele două puncte de lucru de la Mehadia, a cunoscut în perioada anilor 80 și 90 o dezvoltare constantă sub conducerea inginerilor Petruța, Ioan Mirică, Golopența și Cosma Tudorel.

Concomitent cu dezvoltarea minei, s-au construit locuințe pentru muncitori. În anul 1982 s-a dat în folosință căminul de nefamiliști, iar în anul 1984, la intrarea în Mehadia, în apropierea minei, s-a ridicat un cartier nou de locuințe cu spații comerciale la parter. Tot ca urmare a dezvoltării puternice a acestei activități economice, pentru asigurarea de locuințe muncitorilor mineri, în anii 1985 și 1986 s-au mai dat în folosință blocurile din centru Mehadiei, pe locul vechilor clădiri care au fost demolate în acest scop. La parterul acestor blocuri de locuințe, erau de asemenea amplasate mai multe spații comerciale. Datorită numărului mare a locurilor de muncă, dar și dezvoltării multor alte activități adiacente, a comerțului, a construcțiilor, toate aducătoare a unui plus de venit comunității, putem spune că în perioada funcționării minei, Mehadia a parcurs o perioadă de o înfloritoare dezvoltare locală sub toate aspectele ei.

La finele anilor 90, prin implementarea unei strategii naționale de închidere a minelor, C.N.H. (Compania Națională a Huilei) Petroşani şi S.N.I.M.V.J. (Societatea Națională de Închideri Mine Valea Jiului) Petroşani, prin Sucursala Minieră Banat-Anina,  administrator al minei din Mehadia, este obligată a implementa respectivul program de încheiere a activității, aceasta implicând disponibilizarea în etape a întregului personal. HG 720/1999, hotărăște în mod legal ca lucrările de închidere și conservare a minei să se deruleze în perioada 2001-2005. Prin respectarea acestui termen, în anul 2005 se efectuează recepția finală, prin care se consemnează și închiderea definitivă a minei de la Mehadia.

Ing. Constantin VLAICU/ membru Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

P.S. Cu ocazia documentării pentru realizarea acestui articol am aflat cu stupoare conținutul planului național de închidere a minelor din România și despre renunțarea cu atâta ușurință la o activităte economic extrem de importantă, element economic de dezvoltare, dar și de păstrare a siguranței energetice naționale, rol care în prezenta conjunctură internațională devine din ce în ce mai evident. Așa cum se poate ușor constata, activitatea de minerit a fost un factor determinant în dezvoltarea comunităților și asigurarea unei bunăstări a ei, și implicit al dezvoltării economice naționale. Personal, am trecut cu o destul de multă străduință peste aspectul nostalgic al acestui demers, însă foarte greu am putut face față sentimentului de consternare, analizând cifrele care dezvăluie gradul de indolență și inconștiență a acestor măsuri catastrofice din punct de vedere economic. Locuri de muncă și multe, multe alte oportunități de progres ale comunității risipite prin decizii neînțelese de majoritatea populației. Cel mai dureros este că  eliminarea acestei activități nu s-a desfășurat în cadrul unui program de protecție și reconversie a acestei forțe de muncă, dimpotrivă s-au alocat sume imense pentru acordarea plăților compensatorii și a unor sume mult mai mari destinate procesului de închidere și conservare a respectivelor obiective, măsura disponibilizării lăsând în urmă un grav dezechilibru social. Pentru cei disponibilizați și familiile lor, în lipsa unui program, oferta pieței de muncă a economiei noastre  fiind una extrem de săracă, unica alternativă a rămas migrația masivă a acestei deosebit de potente forțe de muncă către occident. Câteva dintre cifrele apocalipsului miner, le voi reda mai jos, ele sunt cuprinse și în actele legislative emise la vremea respectivă (am evidențiat prin bolduire cifrele deloc neglijabile care reflectă dimensiunea sinistrei măsuri):

 ,,Începând cu anul 1998, în conformitate cu Legea minelor nr.61/1998 şi nr.85/2003, prin 11 hotărâri succesive de Guvern, s-a aprobat închiderea definitivă şi reconstrucţia ecologică a zonelor afectate pentru 556 mine/cariere,amplasate pe teritoriul administrativ a 227 de comunităţi locale din 28 de judeţe – ce au în componenţă un număr de 2.504 lucrări miniere de legătură cu suprafaţa reprezentate de galerii de coastă, plane înclinate, puţuri principale,puţuri auxiliare şi suitori de aeraj, precum şi 78 iazuri de decantare cu un volum total înmagazinat de 341,31 milioanemc şi o suprafaţă ocupată de cca 1.770 ha şi 675 halde miniere cu un volum de 3.101,92 milioane mc şi o suprafaţăocupată de cca 9.260 ha, pentru care trebuie asigurate fondurile necesare pentru efectuarea lucrărilor şi activităţilor minime necesare punerii în siguranţă şi urmărirea stabilităţii în timp a depozitelor.” – ANEXA 1-556 Obiective miniere S.C. CONVERSMIN S.A. BUCUREŞTI (societate coordonatoare  a  procesului de închidere a minelor, înființată în anul 2002, funcționează sub autoritatea Ministerului Economiei, ocupându-se de ,,închiderea, conservarea,reconstrucţia ecologică şi activităţi postînchidere a obiectivelor miniere” n.a.)

Constantin VLAICU/UZPR

---

[1]Pe teritoriul Transilvaniei şi al Banatului, se identifică următoarele tipuri de cărbune, conform sursei bibliografice:

1. Huilă din epocile geologice: carbonifer, liasic şi cretacic.

2. Cărbune brun(lignit superior) din epocile geologice: oligocen, neogen şi mediteranul superior.

3. Lignit din epocile geologice: sarmaţian, pontic, pannonian şi levantin.

---

Bibliografia:

-LUDOVIC VAJDA: ,,Mineritul carbonifer în Banat (1867-1900)” https://biblioteca-digitala.ro;

– BELA HEXNER: ,,Cărbunii din Ardeal și importanța economică națională”, ”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj,Tipografia CARTEA ROMÂNEASCĂ, Cluj – 1927;

– VICTOR I. BLASIAN: ,,Bogățiile naturale ale subsolului din Transilvania – Banat”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj, anul 1927, Tipografia ,,Cartea românească”, Cluj;

– CORIOLAN I. BURACU: ,,Cronica Mehadiei” Tipografia Ramuri Tr. Severin, 1924;

– IOAN BĂCILĂ: ,,Monografia Mehadiei” , Editura Marineasa, Timișoara 1997.

 

Scriitorul, jurnalistul, editorul, directorul Editurii „TIM” din Reșița, redactorul-șef al revistei de literatură, artă și cultură „Semenicul”: iată multiplele valențe ale unuia dintre cei care își dedică viața culturii caraș-severinene precum nu mulți o fac, și se pot mândri cu aceasta – Gheorghe Jurma, cel născut în urmă cu 80 de ani, la 5 februarie 1945, în satul Bobda, județul Timiș.

Puțini știu probabil că, după școala primară (cl. I – IV) în satul natal, apoi după absolvirea școlii gimnaziale la Timișoara, a urmat, începând cu anul 1959, Liceul de Muzică și Arte Plastice din Timișoara, secția arte plastice (având ca profesori nume celebre de atunci și de astăzi, precum Iulius Podlipny, Victor Gaga, Gabriel Popa, Constantin Flondor, Ştefan Bertalan, Simion Mărcuș). După absolvirea acesteia s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, unde iluștri profesori precum Gheorghe I. Tohăneanu, Ștefan Munteanu, Eugen Todoran, Iosif Cheie, Victor Iancu, Nicolae Ciobanu, Gheorghe Ivănescu, Lucia Jucu Atanasiu, Traian Liviu Birăescu, Ileana Oancea i-au pecetluit destinul până în ziua de astăzi.

După terminarea studiilor și efectuarea stagiului militar a fost angajat redactor al ziarului „Flamura” (1970 – 1989) din urbea noastră, proaspătă reședință de județ. Din anul 1970, destinul său se interferează așadar, cu destinul oamenilor și al diferitelor instituții și organizații din sud-vestul țării, din județul Caraș-Severin.

Cariera publicistică, cea care l-a format și transformat, a început-o în ultimul an de facultate, când a participat la apariția revistei studențești „Forum” a Universității timișorene, în calitate de redactor-șef adjunct. În perioada 1970 – 1989 a fost redactor la ziarul „Flamura“, pentru probleme de cultură și învățământ. De la înființarea ziarului „Timpul“, din 4 ianuarie 1990, a fost redactor-șef al acestuia și director al S.C. „Timpul” S.R.L. până în 1993. Din 1993 este director al Editurii „Timpul” (azi „TIM”) din Reșița. A înființat și a condus o mulțime de publicații, printre care: „Semenicul“ (din 1971), „Caraș-Severinul“ (din 1972), apoi „Almanahul presei și tiparului”, Reșița, 1984; „Momente din istoria tiparului românesc la Caransebeș”, Caransebeș, 1985; „Zilele Culturii la Reșița” (caiet-program – redactor la mai multe ediții, între 1974 și 1984), „Permanențe reșițene” (caiet-program al „Zilelor Culturii la Reșița”, 1985 – 1989); numeroase alte titluri de mai lungă sau scurtă durată înainte de 1989 și după 1989 („Bistra“, „Şcoala cărăşeană“ etc.). A contribuit la apariția revistelor „Almăjana“ Bozovici, „Bocșa culturală“ Bocșa, „Jurnal de liceu“ Oravița și altele. Din 2013 este în colectivul de redacție al revistei „Nedeia“. Este, de asemenea, director al mai proaspetei reviste, „Reşiţa literară“.

În timpul facultății a activat la cenaclul Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, debutând cu proză în 1968, în antologia „Efigii”. Din 1970 activează la Cenaclul literar „Semenicul“ din Reșița, căruia îi este coordonator din 1971 până astăzi şi despre care a scris volumul „Amintiri de la Cenaclul Semenicul” (2019, la 70 de ani de la înfiinţarea acestuia). A înființat revista „Semenicul” în 1971, întâi sub forma unor caiete șapirografiate, iar din decembrie 1972, ca revistă tipărită. Aceasta a avut apariții intermitente, pe măsura cutumelor ideologice și posibilităților financiare ale vremurilor. După 1990, revista a apărut în mai multe formate, din 2001 stabilizându-se sub formă de carte, în ultimii trei ani, 2021, 2022 și 2023, apărând 2 numere pe an. Domnul Jurma este și astăzi redactorul-șef al revistei „Semenicul“.         

A colaborat cu critică și istorie literară la publicațiile: „Orizont”, „Semenicul”, „Steaua”, „Forum” (studențesc), „Transilvania”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Drapelul roșu”, „Flamura”, „Caraș-Severinul”, „Studii de limbă, literatură și folclor”, „Generații”, „Bocșa culturală”, „Almăjana”, „Reflex” ș.a.

Gheorghe Jurma a fost redactor al celor mai multe dintre culegerile și antologiile apărute între anii 1970 și 1989 pe plan reșițean sau județean, începând cu volumul „Prinos“, o culegere de poezie a membrilor cenaclului „Semenicul”, iar după 1990, al multor alte volume colective.

De-a lungul anilor, Gheorghe Jurma s-a ocupat de cenaclurile literare de adulți, dar și de școlari sau de tineret din Reșița, asigurând succesiunea generațiilor și valoarea creatorilor. A organizat manifestări culturale în Reșița și în alte orașe ale țării, întâlniri cu scriitori importanți din țară, a inițiat și promovat concursuri literar-artistice municipale și județene (interjudețene), a susținut artiștii plastici, dascălii cu preocupări umaniste, instituțiile de cultură.

Pentru a aminti toate cărțile publicate de Gheorghe Jurma, mi-ar trebui multe pagini. M-am decis doar la o selecție a titlurilor, care sunt considerate de mine drept importante: „Mic dicționar al personalităților culturale din Caraș-Severin” (1976); „Presa și viața literară din Caraș-Severin” (1978); „Banatul și Eminescu” (1989); „Descoperirea Banatului” (1994); „Întâmplări cu Afilon” (1995), „Reșița” (album, 1996); „Caraș-Severin” (album, 1996, în colaborare); „Istorie și artă bisericească. Biserici din Protopopiatul Ortodox Român Reșița” (2000, în colaborare cu Vasile Petrica); „Sadoveanu sau lupta cu balaurul” (2002); „Cu Editura Timpul, peste timp” (2004); „Mircea Eliade și modelul tinereții” (2005); „Monografia Casei de Cultură a Sindicatelor din Reșița” (2006); „Amintiri din pagini de ziare” (2008, al doilea volum în 2009); „Momente de istorie culturală. Caraș-Severin, 1944 -1989” (2008); „Literatură și istorie” (2008); „Constantin Lucaci – simfonia fântânilor” (2009); „Istorie și cultură” (vol. 1, 2010); „Dicționarul localităților din Caraș-Severin” (vol. 1. A – C, 2011); „Biblioteca și oamenii cărții” (2012); „Molineştii” (2012); „Trifoiul cărășean” (2012), „Nicolae Iorga şi Banatul” (2010, ediţia a II-a în 2020), „Pavel Bellu” (2016), „O carte pe zi” (2020), „Scriitori din Banat” (primul volum, 2020), „Ioan Munteanu, primul poet de la Bobda” (2021), „Diaconovici” (2023).

Împreună cu subsemnatul, a lansat în anul 2009 un ciclu de „viziuni” ale celor mai importante localități ale județului Caraș-Severin. Astfel au apărut până în prezent următoarele cărți-album: „Reșița: Viziuni / Reschitza: Visionen” (2009), „Anina – Steierdorf: Viziuni – Visionen” (2012), „Bocşa – Viziuni / Bokschan – Visionen” (2014), „Oravița: Viziuni – Visionen” (2017), Caransebeș: Viziuni / Karansebesch: Visionen” (2020), „Reșița: Viziuni 2 / Reschitza: Visionen 2” (2021) și Oțelu Roșu – Valea Bistrei: Viziuni / Ferdinandsberg – Bistra-Tal: Visionen” (2022), în parte distinse de filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2018 am editat împreună cartea-album „Monumentele Mihai Eminescu”, o carte de referință în arealul cercetărilor legate de poetul național. Ca o continuare a acestei cărți-album se poate numi și apariția editorială „Ecouri eminesciene” editată la Reșița printr-o colaborare a editurilor „TIM” și „Banatul Montan”, în anul 2021.

De asemenea, împreună am realizat cartea-album „Muzeul de locomotive cu abur Reșița = Das Dampflokomotivenmuseum Reschitza = The Railway Steam-engines Museum of Reșița = Le Musée des Locomotives à vapeur de Reșița”, apărută în 2022, la Reşiţa, în cadrul Editurii „Banatul Montan”, an în care s-au sărbătorit cei 150 de ani de la fabricarea aici a primei locomotive cu aburi pe teritoriul de astăzi ai României. De fapt, acestui jubileu, dar și celui de 250 de ani de istorie industrială la Reșița, din anul 2021, editorul Gheorghe Jurma le-a dedicat mai multe apariții editoriale, care au contribuit la recunoașterea primatului industrial reșițean. Să amintim aici cele semnate: Romulus Vasile Ioan și Nicolae Sârbu. O carte specială semnată de scriitorul Gheorghe Jurma este și cea dedicată fântânii cinetice din centrul municipiului de pe Bârzava („Constantin Lucaci: Fîntîna din Centru”), apărută 2021.

Numele lui Gheorghe Jurma este prezent în foarte multe apariții colective și cărți de referință. Să amintesc aici doar câteva: „Efigii” (Timișoara, 1968); „Atelier al cercurilor literare (antologie)” (Timișoara, 1977); „Caraș-Severin: monografie” (București, 1981); „Orașul cu poeți” (1995; ed. a II-a revăzută și adăugită 2011); „Nichita. O carte gândită și realizată de Gheorghe Jurma” (ediția I – 1996; ediția a II-a – 1998, ediția a III-a – 2003); „Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Caraș-Severin la 10 ani de activitate” (2001); „Cuvinte pentru urmaşi. Modele şi exemple pentru Omul Român” (Bucureşti, 2005), „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică” („Polirom”, 2012), „Bănăţeni pentru viitorul României” (Timişoara, 2019), „Enciclopedia Banatului. Literatura” (Timişoara, 2016).

Cel sărbătorit de noi astăzi a inițiat și susținut proiectul „Orașul cu poeți“ prin colecția de la Editura „Timpul” (azi „TIM”), în care au apărut multe cărți ale poeților reșițeni, care au propulsat pe plan național Reșița – ca spațiu literar specific – și numele scriitorilor de aici.

Gheorghe Jurma a îngrijit de asemenea în cadrul Editurii „Timpul” (azi „TIM”), sau la alte edituri, peste 700 de volume de poezie, proză, critică și istorie literară etc., la multe scriind prefețe, postfețe ș.a.m.d. În aceeași măsură a susținut consecvent promovarea Reșiței în circuitul național de valori și, respectiv, recunoașterea, acasă, a celor deja cu largă notorietate; a tipărit cărți ale unor reșițeni (precum acad. Mircea Martin, Dan Farcaş, Toma George Maiorescu), monografii dedicate întreprinderilor, instituțiilor, personalităților care trăiesc în țară sau străinătate, ca, spre exemplu, „Istoria uzinelor din Reșița (1771 – 1996)” și „Istoria locomotivelor și căilor ferate din Banatul Montan” de Dan Perianu; „225 de ani de siderurgie la Reșița”; „Hoinărind prin Reșița pierdută” de Dan Farcaș; „Reșița filologică” de Marcu Mihail Deleanu; „Viață și memorii” de Mircea Popa; „Reșița de altădată”, un album de Gheorghe Jurma și Arsenie Boariu; romanul reşiţean al lui Vasile Bogdan „Cumpăna”; monografii despre Dr. Corneliu Diaconovici, Sabin Pautza și multe altele. De asemenea a organizat multe expoziţii de carte la muzeul reşiţean şi în alte locaţii.

Despre activitatea şi orientările sale aflăm detalii în volumul „Ce lăsăm în urma noastră. Gheorghe Jurma în dialog cu Titus Crişciu” (2015).

Deosebit de importante sunt pentru cultura Banatului Montan volumele sale: „Reșița literară” (2015, 2016), „Reșița muzicală” (2015), „Panorama presei din Caraș-Severin” (2018), dar și colaborarea sa la „Enciclopedia Banatului” editată la Timișoara, sau la alte dicționare și lucrări de referință în domeniile literare în special și culturale în general („Şcoala Populară de Arte şi Meserii «Ion Românu» Reşiţa la 70 de ani”, 2018, cu Mariana Dănescu). Un proaspăt volum este „O retrospectivă subiectiv-obiectivă a revistei «Semenicul»” (2024). Are în lucru un volum despre „Reşiţa culturală“.

Pe plan național, Gheorghe Jurma a lansat colecția „Eminescu“, publicând, în ultimul sfert de secol, 19 titluri ale unor autori din țară, făcând din Reșița „un adevărat centru de cunoaștere și cercetare eminesciană“, cum spune prof. dr. Mircea Popa din Cluj-Napoca. Pentru această colecție şi pentru cărţile proprii, Gheorghe Jurma a fost distins în anul 2000 cu Medalia comemorativă „Mihai Eminescu“. În această colecţie au apărut şi cărţile sale dedicate poetului: „Eminescu – gând şi cânt” (1998), „Vreme trece, vreme vine” (2007), „Cartea care deschide lumea“ (2010), „Expoziţii eminesciene“ (2023).

Lui Gheorghe Jurma i s-au acordat diferite premii locale, între care Marele Premiu al Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici“, titlul de Senior al culturii cărășene, cele primite din partea Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” din Oravița sau cele din partea Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin din Reșița și a celei Orășenești „Tata Oancea” din Bocșa etc., de asemenea, premii speciale ale Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara. În ianuarie 2023 i s-a acordat, din partea Episcopiei Caransebeşului, ordinul „Crucea «Episcop Elie Miron Cristea» clasa a II-a pentru mireni.” Este Cetățean de onoare al municipiului Reșița din 15 decembrie 2009, Cetățean de onoare al județului Caraș-Severin din 27 ianuarie 2015 și Cetățean de onoare al orașului Bocșa din 31 martie 2022. Este, totodată, membru de onoare al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, din 5 februarie 2020.

Nu există manifestări literare / culturale de referință care se organizează la Reșița, la care să nu fie invitat, Gheorghe Jurma aducându-și contribuția la reușita acestora.

Iată doar câteva succinte spicuiri din activitatea unui om care s-a pus în slujba culturii caraș-severinene prin tot ceea ce a făcut de-a lungul timpului.

Pentru a-l sărbători cum se cuvine, vom organiza un eveniment dedicat lui, după cum urmează:

 

5 februarie 2025, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.

Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.

 

Ad multos annos, Gheorghe Jurma, la împlinirea a 80 de ani de viață dedicată, în primul rând, Banatului!

5 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.

Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.

 

 

5. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Unsere Persönlichkeiten: Gheorghe Jurma (*5. Februar 1945, Bobda / Temesch), zum 80.! Literarische Begegnung mit dem Schaffen des Schriftstellers und Kulturmenschen;

Buchpräsentation: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, herausgegeben von Erwin Josef Ţigla, Verlag „TIM” Reschitza, 2025.

 

Se spune că la orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni. Iar eu, ca un om credincios, spun că niciodată nu a fost noroc, ci întotdeauna Dumnezeu! Dumnezeu mi-a dăruit alături oameni extraordinari, sub grija cărora am putut crește, sub îndrumarea cărora am putut păși cu încredere pe cărările anevoioase, întortocheate, dar atât de frumoase, ale Tărâmului Cultural.

Maestrul Gheorghe Jurma este unul dintre acești oameni și nu greșesc dacă afirm că este cel mai important dintre oamenii pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale! Fără Gheorghe Jurma nu ar fi existat această Gabriela Șerban, cea de astăzi! În rândurile ce urmează voi dovedi, pe scurt, veridicitatea celor afirmate, mai ales că perioada la care mă refer este perioada de renaștere culturală a orașului Bocșa, la care, iată, Gheorghe Jurma are o importantă contribuție!

În rândurile ce urmează voi dovedi, pe scurt, veridicitatea celor afirmate, mai ales că perioada la care mă refer este perioada de renaștere culturală a orașului Bocșa, la care, iată, Gheorghe Jurma are o importantă contribuție!

În anul 1994 m-am întors acasă, la Bocșa, de pe băncile facultății, absolvind în prima promoție de bibliotecari cu studii superioare, dornică să pun în practică ceea ce am învățat. Și pentru că postul dlui. prof. Furdui era încă liber, deoarece acesta părăsise biblioteca din Bocșa pentru un post la Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Reșița, a fost foarte simplu să susțin un examen și să ocup acel post vacant. Apoi am început, încet-încet, să cunosc colegii reșițeni, să cunosc scriitori, să particip la tot felul de evenimente culturale pe care Gheorghe Cramanciuc, directorul bibliotecii județene, le organiza și la care mă invita. Iar, între primii scriitori cunoscuți s-au aflat Octavian Doclin, Gheorghe Jurma, Vasile Mircea Zaberca, Gheorghe Țunea, Dana Bălănescu, Erwin Josef Țigla, oameni extraordinari care m-au primit cu încredere și cu multă bunăvoință.

În urma alegerilor din 1996, locul primarului Cristel Trandafir este luat de ing. Victor Creangă, renumitul director al Uzinei din Bocșa. Odată cu venirea lui Victor Creangă la primărie, activitatea culturală din orașul Bocșa va reînvia! Directoarea bibliotecii era dna. Venusa Demenenco, iar aceasta primește sarcină din partea primarului Creangă să o sprijine pe poeta Ioana Cioancăș în realizarea unei cărți dedicate Bocșei, sarcină pe care dna. Venusa mi-o plasează mie. Din acel moment am început să lucrez cu regretata Ioana Cioancăș, dar și cu scriitorul Gheorghe Jurma, doi oameni „dificili” (așa spunea toată lumea!), doi oameni „tobă de carte”, talentați  și deosebit de exigenți. Rolul meu nu a fost unul extraordinar în această ecuație, trebuie să recunoaștem că greul l-a dus Venusa Demenenco, dar a fost suficient cât să leg o bună colaborare (poate e mult spus „prietenie”) cu Ioana (Nela) Cioancăș și să realizez ce minune de om este Gheorghe Jurma!

În 1997 a apărut cartea „Întoarcerea numelui – orașul Bocșa în timp –” de Ioana Cioancăș, la Editura „Timpul” din Reșița, consilier editorial Gheorghe Jurma, prima carte a Bocșei!

În aceeași perioadă, primarul Victor Creangă vine cu ideea realizării unui periodic, un buletin informativ al Primăriei, iar pentru acest proiect consideră că eu sunt potrivită. Periodicul se va numi „Bocșa 2000”, va fi lunar, se va distribui în mod gratuit,  iar eu am primit mână liberă în realizarea lui. Evident, din nou am apelat la jurnalistul Gheorghe Jurma. Cu acest proiect a început adevărata mea colaborare cu maestrul Jurma! Din 30 septembrie 1997 până în 9 februarie 1998 a apărut buletinul informativ „Bocșa 2000” (9 numere). Tot acum, la îndemnul Ioanei Cioancăș, tot sub egida bibliotecii, va apărea, sporadic, un periodic numit „Ramuri”, o foaie culturală, un supliment cultural, din care au văzut lumina tiparului doar 5 numere, în perioada 1997 – 2000. În toată această perioadă am învățat de la Gheorghe Jurma, am „furat” jurnalism de la domnia sa. Mă certa, mă întorcea cu materialele, mă punea să le refac, întotdeauna găsea ceva de criticat, nimic spre laudă! Și eu… înduram cu stoicism, nu de alta, dar preferam cearta dlui. Jurma decât a primarului Creangă.

Din motive, evident, financiare, primăria nu-și mai permite un periodic lunar, iar primarul Victor Creangă renunță la buletinele informative, însă mă îndeamnă să nu renunț eu la revista culturală și tot domnia sa vine cu numele revistei intitulând-o „Bocșa culturală”. Așadar, din martie 2000 ia ființă revista „Bocșa culturală”, cu apariție lunară, paginare computerizată și xeroxată.

Deși nu apare în format tipărit, la fiecare număr ceream părerea prietenilor mei scriitori și jurnaliști pricepuți: Gheorghe Jurma, Nicolae Sârbu și Octavian Doclin. Erau oamenii cu care eu mă sfătuiam, mai ales în privința revistei, dar și a multor proiecte culturale.

În anul 2001, ca proaspăt director de bibliotecă, mi-am dorit să realizez ceva deosebit cu prilejul celor 120 de ani de la nașterea patronului spiritual al bibliotecii – Tata Oancea. În acest sens i-am cerut părerea maestrului Gheorghe Jurma. Evident, domnia sa mi-a propus o carte. Ce ar putea fi mai deosebit și mai de folos decât un volum? Nu a ieșt chiar o carte, a ieșit o plachetă, denumită „Vi-l prezentăm pe Tata Oancea”, în schimb a luat naștere un proiect editorial printr-o serie intitulată „Bocșa, istorie și cultură”. A fost ideea maestrului Jurma care, probabil, a presimțit că vor mai urma astfel de cărți dedicate Bocșei și oamenilor de seamă de aici. Și au urmat!

Primar al orașului Bocșa era Mirel Patriciu Pascu, cel care, cu înțelepciune, a continuat proiectele bune ale lui Victor Creangă și a susținut activitatea cultural-artistică din oraș. Astfel, momentul omagierii lui Tata Oancea la 120 de ani de la naștere a fost unul remarcabil, inedit pentru Bocșa, nu doar pentru că a apărut o carte, dar prietenul nostru Vasile Bogdan de la TVR Timișoara a realizat și un reportaj, de asemenea primul de acest gen pentru Bocșa. 

În anul 2003 am dorit din nou ceva special, un program cultural diferit și mai bogat, mai diversificat, pentru bibliotecă, deoarece în iunie 2003 programasem aniversarea celor 50 de ani de bibliotecă și lectură publică la Bocșa. Iar această aniversare trebuia să fie din nou un moment inedit, aparte, chiar extraordinar! După lungi discuții atât cu maestrul Jurma, cât și cu primarul Pascu, am convenit la un program chiar extraordinar pentru aniversarea celor 50 de ani de bibliotecă la Bocșa: realizarea unei mape aniversare care să cuprindă revista „Bocșa culturală” în format tipărit (copertat color), monografia bibliotecii, medalie omagială și un volum al artistului plastic bocșean Maria Goian – „Măști și imagini”. Pe lângă aceste bogății, mapa mai conținea tot felul de materiale de promovare: pliant-program, pix personalizat, flyere etc.  iar ambele volume au apărut în seria „Bocșa, istorie și cultură”. Am lucrat pentru acest eveniment într-un mod alert, intens, cot la cot cu maestrul Jurma și cu Tibi Șerban. Am început pregătirile din timp,  însă a fost multă muncă. De la adunarea datelor și informațiilor pentru monografie (vizitându-l pe  dl. Brătescu la Arhivele Statului), până la aranjarea cărții Mariei Goian; de la confecționarea medaliilor ( pentru grafică apelând la regretatul coleg Ion Bujor, iar pentru realizare la Muzeul din Timișoara), până la pixurile personalizate și reclama luminoasă așezată pe clădirea bibliotecii; de la redactarea revistei „Bocșa culturală”și a sutelor de diplome pregătite pentru colaboratori și cititori fideli, până la realizarea reportajului de către Vasile Bogdan și TVR Timișoara. Fiecare prieten al bibliotecii a muncit, într-un fel sau altul, dar Gheorghe Jurma extrem de mult! Și, da! Ne-am bucurat împreună de reușită!

De la acest moment – iunie 2003 – revista „Bocșa culturală” a intrat într-o anume normalitate, a devenit o revistă tipărită, copertată, trimestrială, a urmat „Gazeta Bocșei” – buletin de informare – la care am lucrat împreună cu maestrul Jurma în perioada 2007 – 2012, iar seria „Bocșa, istorie și cultură” deja se îmbogățea an de an! Astăzi vorbim despre 71 de titluri apărute în această serie, unele unice și irepetabile: Eugenia Oancea. Cărarea tinereţii;  Carol Brindza. Viaţa şi activitatea pictorului şi sculptorului Tiberiu Bottlik ;  Vi-l prezentăm pe Ioachim Perian; Constantin Tufan Stan. Zeno Vancea, etape biografice şi împliniri musicale; Dumitru Jompan. Folclorul şi etnografia în revista „Vasiova”; Petru E. Oance (Tata Oancea). Moartea călugăriţei fără noroc.

Cu acest cel din urmă volum din nou există o poveste interesantă și din nou Gheorghe Jurma face parte din ea.

După moartea lui Titus Oancea, ultimul fiu al lui Tata Oancea, familia care a cumpărat casa a făcut curățenie și a aruncat „multă hârtie”. Între aceste „deșeuri” se afla un manuscris al lui Tata Oancea, probabil neterminat, manuscris găsit de dl. Ion Săcuiu și dăruit bibliotecii. Împreună cu Gheorghe Jurma am lucrat câteva zile bune pentru a scoate la lumină o poveste frumoasă, marca Tata Oancea – nuvela „Moartea călugăriței fără noroc”.

Doresc oricărui slujitor al cărții (nu doar bibliotecar!), oricărui slujbaș pe tărâm cultural, să aibă, măcar o dată în viață, ocazia să lucreze la o carte alături de un scriitor și editor precum Gheorghe Jurma! E extraordinar! Omul e fabulous, iar tu nu ai cum să nu sesizezi cât de mic și neînsemnat ești! Dar și cât ești de binecuvântat de Dumnezeu cu un asemenea moment!

Nu în ultimul rând, trebuie amintit proiectul „Gânduri către Dumnezeu” pe care l-am inițiat în 2007 împreună cu primarul Mirel Patriciu Pascu și cu editorul Gheorghe Jurma și pot afirma cu bucurie că, împreună, am menținut acest frumos proiect în vremuri de tot felul, când mai bune, când mai rele… Și mai am o bucurie: dacă, la începuturi, maestrul Gheorghe Jurma nu prea a fost dus pe la biserică (la propriu!), astăzi, după 17 ani de „Gânduri către Dumnezeu”, domnia sa nu doar participă la evenimente religioase, ci chiar citește cu seriozitate literatură de acest gen!

Legăturile lui Gheorghe Jurma cu orașul Bocșa sunt mult mai vechi (în 1987, Gheorghe Jurma semnează un reportaj Bocşa într-o antologie Mereu în inima ţării), însă, de mai bine de 28 de ani, maestrul Gheorghe Jurma trudește la propriu pentru Bocșa! Iar Dumnezeu a rânduit ca eu să fiu martor în truda aceasta.

Cu zece ani în urmă organizam un simpozion aniversar denumit ”Gheorghe Jurma, cărturar în Cetatea Bocșei” și prezentam tinerilor un model de om, de profesionalism, care cugenerozitate îşi revarsă priceperea în tipărituri necesare, în volume de referinţă pentru istoria literară şi culturală în general şi a spaţiului bănăţean în special. Acest ciclu de tipărituri se îmbogățește în permanență prin grija maestrului Gheorghe Jurma și merită a fi consemnate măcar unele dintre proiectele editoriale de excelență: colecţia „Eminescu”, pentru care în anul 2000 a fost distins cu Medalia Mihai Eminescu de către preşedintele României (în această colecție au apărut până acum  20 de titluri); volumele care arată preocupare pentru mari scriitori precum Sadoveanu, Eliade, Iorga; dicţionarele şi monografiile realizate; volumele-album dedicate orașelor cărășene: Reşiţa, Anina,  Bocşa, Caransebeș, Oravița și Oțelu-Roșu,  bijuterii editoriale prin care, împreună cu Erwin Josef Ţigla, a încercat să scoată la iveală bogăţia culturală a acestor localităţi. De asemenea, colecția „Personalități culturale din Caraș-Severin”, din care au apărut patru titluri, între care, alături de „Trifoiul cărășan”, „Pavel Bellu” și „Molineștii”, există și un volum dedicat familiei realizatorului primei enciclopedii românești, născut la Bocșa, Corneliu Diaconovici  și, nu în ultimul rând, volumele dedicate sculptorului Constantin Lucaci și fântânii de la Reșița.

Gheorghe Jurma este făuritorul unor proiecte de durată, cu continuitate, a unor proiecte necesare azi și importante pentru viitor. Reprezentativă rămâne revista  „Semenicul”, care se află în anul 53 de apariție și care „rămâne o bornă într-o istorie a literaturii și a presei literare din această regiune.”[1] Iar Gheorghe Jurma este inițiatorul și realizatorul acesteia.

Din 1970 Gheorghe Jurma trudeşte pe tărâm cultural pentru Reşiţa şi pentru întreg Banatul şi, foarte  repede, şi-a demonstrat puterea de muncă şi profesionalismul, devenind o piesă de rezistenţă în viaţa cultural-literară a judeţului. În scurt timp a devenit „omul pe care reşiţenii ar fi trebuit să-l inventeze dacă nu l-ar fi avut, fiindcă e un animator de vocaţie şi mare dăruire.” afirma poetul Ion Cocora în 1984.

La momentul la care împlinea venerabila vârstă de 70 de ani, Consiliul Judeţean Caraș-Severin a hotărât atribuirea Titlului de Cetăţean de Onoare al judeţului dlui. Gheorghe Jurma. Cu mândrie pot afirma că în anul 2022 și orașul Bocșa a răsplătit truda acestui om genial cu Titlul de Cetățean de Onoare.       

În cei 28 de ani de colaborare am reuşit să realizăm lucruri importante pentru că, potrivit zodiei, vărsătorii „trăiesc pentru viitor” şi e important „ce lăsăm în urma noastră”.

Parafrazându-l pe Ion Cocora, pot afirma fără tăgadă că, dacă Gheorghe Jurma n-ar fi existat, ar fi trebuit să-l inventăm. Bocşa avea nevoie de profesionalismul lui Gheorghe Jurma, pentru a scoate la iveală istoria culturală locală, pentru a readuce în memoria locului oameni şi fapte de cultură prea devreme uitate sau ignorate. Fără Gheorghe Jurma am fi mult mai săraci! Mulțumim, maestre Gheorghe Jurma!

Îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să vă am alături încă multă vreme! Să vă dăruiască mulți ani binecuvântați, putere de muncă pe ogorul arid al cunoașterii și să biruiți încă mulți ani balaurul ignoranței! La Bocșa, la Reșița și în întreg Banatul!

La mulți și binecuvântați ani!

                     

         

 

---

[1] „Semenicul” Serie Nouă, anul LIII, Reșița, nr. 1/ 2024

 

4 februarie 2025, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri culturale: O retrospectivă: dr. Ionel Bota (Oravița) și cărțile sale apărute 2024;

Banatul Montan și oamenii locului; Sărbătoritul lunii februarie: ing. Anton Schulz (*1 februarie 1945, Reșița): 80 de ani;

Împreună cu Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea) și cu Grupul muzical „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca).

 

 

4. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kulturelle Dialoge: Eine Retrospektive, Dr. Ionel Bota und seine Publikationen, 2024;

Das Banater Bergland und seine Menschen; Das Geburtstagskind des Monats Februar: Dipl.-Ing. Anton Schulz (*1. Februar 1945, Reschitza): 80. Geburtstag;

Mit dem „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea) und mit der „Intermezzo“-Musikgruppe (Koordination: Lucian Duca).