Joi, 23 Ianuarie 2025, ora 17:00, Oravița, Biserica Ortodoxă Română „Adormirea Maicii Domnului”:
Participă PS. Lucian Mic (Episcop Ortodox Român al Eparhiei Caransebeșului), Mons. József Csaba Pál (Episcop Diecezan romano-catolic de Timișoara) și PS. Ioan Călin Bot (Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Lugoj).
Predică PS. Ioan Călin Bot (Lugoj).
Donnerstag, 23. Januar 2025, 17.00 Uhr, Orawitza, Rumänisch-Orthodoxe „Entschlafung Mariens“-Kirche:
Mit der Teilnahme von S.E. Bischof Lucian Mic (Rumänisch-Orthodoxe Eparchie Karansebesch), S.E. Bischof József Csaba Pál (Römisch-Katholischer Diözesanbischof von Temeswar) und S.E. Ioan Călin Bot (griechisch-katholischer Bischof von Lugosch).
Die Predigt hält Bischof Ioan Călin Bot (Lugosch).
În perioada 24 – 26 ianuarie 2025, comunitatea germană din România își va aduce aminte, prin intermediul unor manifestări comemorative pe plan național care se vor desfășura la Reșița și Timișoara, de începuturile deportării germanilor în fosta URSS.
În urmă cu 80 de ani, bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani, apți și apte de muncă, de pe întreg teritoriul României, din Transilvania, Banat, Satu Mare, Crișana, Bucovina, București și Dobrogea, au fost luați din sânul familiei și transportați, în vagoane pentru transportul animalelor, până departe, în teritoriul actualei Ucraine (zona Donețk) și al Rusiei (Munții Ural). În realitate, au fost deportați oameni și mai tineri sau mai în vârstă, până la urmă primând numărul…
Nu puțini au fost aceia care și-au pierdut viața acolo din cauza condițiilor vitrege de muncă și viață. Ultimii deportați s-au reîntors acasă abia la sfârșit de decembrie 1949, după cinci ani de muncă depusă pentru „reconstrucția” statului sovietic.
Din cei aproximativ 75.000 de deportați din România se estimează că un număr de peste 10.000 și-au pierdut viața acolo.
Din județul Caraș-Severin au fost deportați aproximativ 9.000 – 10.000 de etnici germani. Astăzi mai sunt în viață în Banatul Montan (inclusiv Orșova) 7 foști deportați, din care 4 reșițeni, toți născuți în perioada deportării, pe meleagurile pe atunci ale Uniunii Sovietice, în Ucraina și Rusia de astăzi.
Sunt personalități ale locului, care au marcat acest frumos Banat Montan de-a lungul vieții atât de mult, încât rămân înscrise în Cartea de Aur a acestei părți de țară pentru veșnicie. O astfel de personalitate a fost și Constantin Gruescu, trecut la cele eterne acum cinci ani, în data de 22 ianuarie 2020, la el acasă, în „Casa Binelui” din Ocna de Fier.
Născut la Dognecea în data de 12 aprilie 1924, Constantin Gruescu a crescut, a învățat și a îmbătrânit iubind mineritul și oamenii dedicați adâncurilor. A adunat de-a lungul anilor minerale și roci din Munții Banatului, punând bazele Muzeului de Mineralogie Estetică a Fierului din casa sa, un muzeu privat, care avea să facă cunoscute Ocna de Fier și Dognecea nu numai în țară, ci și departe, peste hotarele României.
Alături de Tanti Mia, soția sa, care l-a însoțit de-a lungul zecilor de ani în activitatea sa în slujba Binelui, Nea Costică Gruescu a fost un om deosebit, un om care a iubit locul său natal și l-a făcut cunoscut pretutindeni. Cei care răsfoiesc caietele sale de amintiri, cu înscrisuri lăsate drept dovadă de cei care au trecut pe aici, vor găsi nume de oameni importanți din știință și cercetare, din politică și administrație, din cultură și educație, reprezentanți ai caselor regale, ai bisericii, oameni importanți și oameni simpli, elevi, studenți, maturi și vârstnici…
Pasiunea sa dedicată geologiei acestor plaiuri va dăinui pe mai departe prin donațiile sale oferite unor instituții din România și de pe mapamond, precum și prin ce ne oferă și astăzi „Casa Binelui” din Ocna de Fier.
De-a lungul vieții, lui Constantin Gruescu i-au fost decernate diferite ordine și medalii, diplome și însemne de recunoștință. Din partea Președinției României a fost recompensat, în data de 4 martie 2003, cu Crucea Națională „Serviciul Credincios”, cls. a III-a, i s-a conferit Titlul de Cetățean de Onoare al județului Caraș-Severin (19 aprilie 2004), al Municipiului Timișoara (27 aprilie 2004), al orașului Bocșa (17 aprilie 2014), al comunelor Ocna de Fier (26 februarie 2003) și Dognecea (10 mai 2002), Membru de Onoare al Universității „Eftimie Murgu” din Reșița (21 decembrie 2011) și al Comunității Românilor din Uzdin / Serbia (23 aprilie 2002). A primit, printre altele, Diploma „Persona Maxima” a Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin (17 decembrie 2001), Diploma de Membru de Onoare al Muzeului Banatului din Timișoara (20 iulie 2007) și Diploma „Prieten prin excelență al etniei germane din Banatul Montan” (12 aprilie 2013).
A fost membru al Societății Române de Științe Naturale, al Asociației Internaționale a Mineralogilor din Basel / Elveția, al Societății Culturale„Plai Mioritic”din Iași și al Societății Române de Geografie.
Locuirea sudului Poloniei de către valahii gorali, în special zona ce cuprinde Carpații Păduroși, dar și în regiunile de dealuri și șes până la Cracovia, capitala Poloniei medievale, a dus la românizarea familiilor nobiliare slavo-poloneze. Aceast proces etnogenetic nobiliar polono-român din sudul Poloniei a fost îndelungat, începând cu secolul XI și a durat până în secolul XVII, până când componenta valahă din marile familii nobiliare poloneze s-a estompat disolutiv în matricea etnică slavă. În perioada interbelică istoriografia poloneză a surprins acest fenomen sinergic româno-polonez în sudul Poloniei, care s-a exprimat și în heraldica sau în blazoanele nobiliare. Desigur istoricii polonezi merg greșit pe teoria imigrației valahilor în sudul Poloniei, începând cu secolul XI-XII, evitând să dezvolte din motive politce autohtonitatea valahilor gorali, ca urmași direcți ai strămoșilor geto-daci și dacilor romanizați. Istoriografia românească a fost firavă în această abordare a românității goralilor din Polonia, fiind secvențială cu studii scrise de Nicolae Iorga, Silviu Dragomir sau Gheorghe Brătianu. Au mai scris exhaustive, despre valahii gorali, Dumitru Mototolescu și botanistul Alexandru Borza. Totuși, în perioada interbelică istoriografia poloneză a încercat să ofere cu acribie o exhaustivă cercetare științifică despre nobilimea polono-română de la sud de Cracovia prin câteva studii consistente semnate de Ludwik Wyrostek, un cercetător iubit și apreciat la Universitatea Jagiellonă. Cine este interesat de istoria familiei Drag – Sas și descendenții lor din Maramureș, Ungaria și Rutenia Galițiană, sugerez să citească studiul lui Ludwik Wyrostek, intitulat „Familia Drag – Sas în Ungaria și Rutenia Galițiană”, care a fost publicată de Societatea Heraldică Poloneză din Cracovia în 1932. Bineînțeles, în studiu este vorba de urmașii voievodului Dragoș care au întemeiat Moldova medievală ca marcă, cu locuitori de religie ortodoxă, aparținând de coroana maghiară, fiind alungați apoi de Bogdan Infidelul, ce a întemeiat un voievodat independent dincolo de Carpații Răsăriteni la 1365, de fapt viitoarea țară a lui Ștefan cel Mare. Urmașii voievodului Dragoș, din familia Drag, s-au reîntors în Maramureșul mare și au început o politică de expansiune teritorială prin luptă sau înrudiri de sânge cu slavii în Galiția și Carpații Păduroși. Urmașii familiei Dragoș stau la baza sangvină a marilor familii nobiliare româno-poloneze din jurul Cracoviei în evul mediu. Cartea lui Ludwik Wyrostek susține acest adevăr istoric cu documente de arhivă. Stema familiei Drag-Sas devine astfel un simbol emblematic în heraldica poloneză. În Galiția, așa numiții ”rusini” nu cuprindeau numai slavi ucraineni, de fapt niște polonezi de religie ortodoxă, ci neamurile valahe provenite din Maramureșul istoric de peste Tisa. Istoricii polonezi contemporani recunosc că Rutenia era ”colonizată” de valahi veniți din Ardeal și Balcani, susținând teoria imigraționistă a imperiului habsburgic, deși valahii erau localnici și autohtoni. Iată ce scrie un istoric polonez contemporan: ”În colțul de nord-est al statului istoric Ungar (azi România – Maramureș nota red.), se află o mică regiune muntoasă, cunoscută în general sub numele de Maramureș. Granițele sale ating ținuturile Halych Rus în nord, Moldova în est și Transilvania în sud. În Evul Mediu timpuriu, această zonă a fost colonizată de coloniști: ruteni, care fuseseră acolo de multă vreme rare; germani – sași care au efectuat aici serviciul militar; iar în cele din urmă vlahii. Vlahii sunt o națiune de origine română, originară din Peninsula Balcanică (sic). De acolo, a început migrația lor treptată spre nord. De ceva timp au locuit în Ungaria, unde au fost folosiți ca element militar. În Carpați, mici grupuri de munteni (valahi nota red.) erau cunoscute deja în secolul al XIII-lea și poate chiar în secolul al XI-lea (sic?). Totuși, principalul val migratoriu al vlahilor, aproximativ în anii 1470 (contradicție, valahii sunt amintiți din secolul XI, nota red.), a ajuns în regiunile muntoase, dând naștere, prin asimilare cu populația rusă (rusini nota red.), a numeroase triburi de Lemkos, Boykos, Doliniens, Hutsuls și influențându-le sfera culturală. Valul migrator al vlahilor a continuat până în secolul al XVI-lea, trecând prin Polonia Mică până în Moravia. Se crede că muntenii din Podhale sunt și descendenți ai vlahilor. Ca urmare a puternicelor mișcări de migrație și colonizare, vlahii au ocupat granița Maramureșului, preluând sarcina de a apăra împotriva invadatorilor tătari. În secolul al XIV-lea, familiile valahe, loiale regelui maghiar în timpul frământărilor interne, s-au îmbogățit, ceea ce le-a sporit importanța.” (Robert Kostecki – https://lemko.org/polish/sasowie.html). În extensio, istoricii polonezi continuă teoriile istoriografiei maghiare și austriece despre români, convenindu-le de fapt teoria falsă, neștiințifică, că valahii gorali sunt imigranți din Maramureș și Transilvania. Astăzi este imposibil de urmărit originile cuvântului Sas. Una dintre teze afirmă că numele Dragoş – Sas a fost preluat de la numele, sau mai bine zis poate porecla, voievodului Sas, descendent al lui Draga, provenit dintr-o familie care a condus Moldova în numele Ungariei. În limba maghiară, acest nume Sas înseamnă o națiune sau un trib germanic – sașii. (sic). După cum am menționat deja, granița de est a Ungariei, și în special ținuturile Transilvaniei, avea o populație mare de sași. Ea a trăit într-o mare izolare față de ceilalți locuitori ai țării, ceea ce, însă, nu exclude posibilitatea ca a avut relații cu străini. Poate că ecoul acestor noduri de familie evazive este cuvântul „Sas”, care a fost inițial o poreclă și a devenit mai târziu numele întregii familii. O altă teză indică numele Sas (citit din maghiară szasz ) ca cuvânt „vultur”, iar „drago” înseamnă – drag, iubit, neprețuit. Originile stemei Sas sunt asociate cu Rutenia (Galiției). Primii reprezentanți ai Drag-Sas au apărut în Galiția roșie în anul 1359. Acești descendenți ai voievozilor moldo-maramureșeni au primit donații pentru serviciul lor credincios, întemeind numeroase cuiburi în regiunea muntoasă de graniță a Subcarpatiei, întinzându-se la sud de cetatea Przemyśl și ajungând. mai spre est, până la țărmurile Złota Lipa. Familii heraldice individuale ale sașilor descind din acești nou-veniți. Curând, dezvoltarea regulilor de moștenire a însemnat că cuiburile lor familiale au acoperit zonele Ruteniei Roșii cu o rețea densă, iar reprezentanții sașilor au început să joace un rol important în relațiile sociale rusești. Sarcina lor, în afară de apărarea împotriva raidurilor tătarilor , era și să introducă un nou tip de păstorit. Satele erau situate sub legea valahă , separată de legea germană sau rutenă. Satul era condus de un prinț cu puteri judecătorești. Există și șefi de văi (congregații), care aveau și o justiție proprie, numită congregație sau tribunale de șir. Coardele au fost ținute în satul-mamă, adică în Watra , o dată pe an, în iulie. Atunci se plătea și impozitul regal. În plus, fiecare beneficiar de teren s-a angajat să locuiască permanent în Rusia galițiană (sic). Serviciul a fost lung și anevoios. Era mai ușor să te stabilești decât să primești o cedare de pământ și să devii nobi . Coloniștii din această perioadă care nu aveau propria lor stemă au devenit proprietari ai stemei Sas asociate familiei dominante drag-saxone. De-a lungul timpului, au adoptat numele orașelor în care s-au stabilit în anii 1359-1443: Biskowieccy, Brześciański, Buchowski, Hubiccy, Rybotycki, Wołosiecki. Cu mare probabilitate, grupul de origini valahe include familiile de cuiburi ale familiilor Drohomirecki, Kniaźdworski, Grabowiecki, Lacki, Przeroślski, Szumlański, Tarnawiecki și Wąwelnicki. Mai târziu, multe familii, nu numai cele valahe, au luat parte la războaie, datorită cărora au avut o oportunitate neîndoielnică de a obține înnobilare. Cele mai multe familii nobiliare au primit şi stema Sas. Pe baza cercetărilor, s-a stabilit că peste o sută douăzeci de familii ale nobilimii muntenești trăiau numai în Țara Czerwieńska.” (ibidem). Ideea istoriografiei poloneze este clară: colonizarea și românizarea familiilor nobiliare locale slavo-poloneze și de ”rusini” s-a făcut odată după ce Dragoș și urmașii săi din familia Sas au fost alungați din nordul Moldovei și s-au întors acasă în Maramureș și au căutat apoi un debușeu militaro-economic în Galiția și sudul Poloniei, deci după anul 1359, deși valahii gorali sunt amintiți de croncile medievale încă din secolul XI/XII în aceste regiuni ale viitorului regat polonez. E o contradicție pe care istoriografia poloneză nu o lămurește.
În perioada interbelică istoricul polonez sus-amintit Ludwik Wyrostek (1895 – 1947) a scris o carte de excepție – „ Familia Drag-Sas din Ungaria și Rutenia Galițiană” și publicată la Cracovia în 1932, care, din păcate, nu s-a retipărit din motive necunoscute sau pur și simplu din ignoranță. Retipărirea ei este o obligație morală a istoriografiei române pentru clarificarea alianțelor de de sânge și înrudirea nobililor români cu cei polonezi, care sute de ani au fost ortodocși sau au ridicat altare sau capele ortodoxe în biserici romano-catolice. Pentru istoricul polonez Maramureșul este o regiune muntoasă situată la marginea nord-estică a Regatului medieval al Ungariei și a jucat un rol crucial în dinamica socială și politică mai amplă a Bazinului Carpatic în Evul Mediu târziu. Poziția sa strategică, la granița dintre Transilvania și Galiția, l-a transformat într-un spațiu disputat, atrăgând diverse grupuri etnice și promovând o structură socială complexă. Istoricul polonez consideră colonizarea relativ târzie a Maramureșului, comparativ cu alte regiuni ale Ungariei, fapt ce a contribuit la caracterul său unic, marcat de un amestec divers de populații, inclusiv maghiari, sași, ruteni și, în mod special, vlahi (români). Se observă cum teoria roesleriană l-a influențat pe polonez. Totuși Ludwik Wyrostek consideră pe voievozii Dragoș și Bogdan ca fiind valahi, dar numele de Sas al unui lider din famila Drăgoseștilor ar fi fost de origine săsească, după nume. Istoricul polonez din ignoranță sau lipsa obiectivității crede că Maramureșul era un teritoriu multietnic maghiaro-slavo-săsesc, în care românii erau component etnică majoritară. Conform cercetărilor istorice românești Maramureșul secolului XIV era ca și astăzi majoritar românesc. Deci istoricul polonez merge pe o pistă istoriografică greșită. „Numele familiei în sine, Dragoș-Sas, sugerează o posibilă legătură atât cu comunitățile vlahice, cât și cu cele săsești. Elementul „Drag” îi leagă probabil de dinastia Dragoș, importantă și implicate în originile Moldovei, în timp ce „Sas” sugerează o posibilă ascendență săsească, indicând amestecul complex de etnii obișnuit în regiune.” Desigur istoricul polonez ignoră că Sas era fiul voievodului român Dragoș, deci nici vorbă să fie colonist german, Linia genealogică Dragoș-Sas oferă o perspectivă valoroasă prin care se pot examina dinamica socială și politică a Maramureșului secolului al XIV-lea și influența puternicii familii românești în rândul nobilimii slave. Ascensiunea lor la putere a avut loc în mijlocul unor tulburări etnice și politice considerabile, ilustrând complexitatea structurilor de putere regionale în contextul mai amplu al Regatului Ungariei, conform istoricului polonez. Interacțiunile familiei cu coroana ungară și implicarea lor (directă sau indirectă) în revoltele vlahilor subliniază fluiditatea alianțelor și schimbările echilibrelor de putere din Maramureș, dar și expansiunea în sudul Poloniei. Ludwik Wyrostek scrie o adevărată saga a relațiilor de înrudire dintre urmașii Drăgoseștilor din Maramureș cu nobilii polonezi din Carpații Pduroși și regiunea Cracoviei, dar și despre alianțele matrimoniale dintre boierii moldoveni care s-au așezat și împământenit în sudul Poloniei. S-a constituit o adevărată elită româno-poloneză de-a lungul întregului ev mediu, care cu timpul s-a catolicizat și slavizat. Dar, nobilimea poloneză de la sud de Cracovia nu și-a uitat niciodată rădăcinile românești, având până în epoca modernă legături de familie cu rudele lor din Ardeal sau Moldova. Coloniștii valahi din această perioadă, care nu aveau propria lor stemă au devenit proprietari ai stemei Sas asociate familiei dominante a Drăgoșeștilor în tot sudul Poloniei. De-a lungul timpului, au adoptat numele orașelor în care s-au stabilit în anii 1359-1443: Biskowieccy, Brześciański, Buchowski, Hubiccy, Rybotycki, Wołosiecki. Cu mare probabilitate, grupul cu origini valahe include rădăcini ale familiilor Drohomirecki, Kniaźdworski, Grabowiecki, Lacki, Przeroślski, Szumlański, Tarnawiecki și Wąwelnicki. Mai târziu, multe familii, nu numai cele valahe, au luat parte la războaie, datorită cărora au avut o oportunitate neîndoielnică de a obține titluri de înnobilare. Cele mai multe familii nobiliare au primit şi stema Drăgoșeștilor. În circa 200 de pagini istoricul polonez aduce documetne inedite despre importanța familiilor româno-poloneze în ecuația politică din zona Galiției-Halici și Cracovia până în secolul XVI. Traducerea și publicarea acestei cărți în limba română ar face lumină privind rolul fundamental al valahilor în formarea și dezvoltarea nobilimii poloneze din regatul Poloniei. Familiile româno-poloneze au reprezentat o punte de legătură economico-politică și diplomatică dintre Maramureșul istoric și Moldova, cu puternicul regat al Poloniei. Din păcate, istoria lor ca și cea a valahilor gorali este puțin cunoscută în România. De asemenea, nu întâmplător boierii români din Maramureș și Moldova au ales să locuiască în Carpații Păduroși și în regiunea Cracoviei, deoarece populația locală era formată din păstori și agricultori valahi gorali, care vorbeau o limbă proto-română. Deci nobilii români veniți în sudul Poloniei regale se simțeau ca acasă aici, în această geografie specifică arhetipal spațiului mioritic.
… este genericul unui reușit concurs interjudețean de jurnalism rezervat școlilor gimnaziale, organizat la inițiativa cercului literar al elevilor „Speranța” aparținător Asociației CARP Hunedoara (președinte ec. Rotar Delian Dorel) având sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (președinte Sorin Stanciu) și ziarului „Accent Media” (director Cornel Poenar).
Juriul coordonat de prof. Susanyi Isabela Carmen a stabilit următorii câștigători: Pricopi Maia Gabriela (locul 1 – foto 2) – Baru, Matei Iasmina (locul II – foto 3) – Vața de Jos, Steeg Antonia (locul III – foto 4) – Brad.
Pricopi Maia GabrielaMatei IasminaSteeg Antonia
Au primit Mențiune: Trandafir Oana (foto 5) – Hunedoara, Gardean Daria Tatiana (foto 6) – Râu de Mori, Sicoe Marta (foto 7) – Beriu, Biro Clara (foto 8) – Băcia.
Trandafir OanaGardean Daria TatianaSicoe MartaBiro Clara
Elevii Zepa Adrian și Ichim Alexia Ioana, membri ai cercului de jurnalism „Doru Dinu Glăvan” – Teliucu Inferior au câștigat premiul revistei „Speranța”.
Am rugat-o pe prof Susanyi Isabela Carmen în calitatea sa de președinte al juriului să ne ofere câteva amănunte privind lucrările trimise la concurs.
Când vorbim despre casa bunicilor, vorbim despre acele ființe vesele, care ne urmăreau prin casă sau afară, ne prindeau când alergam, ne luau cu ele la muncă în grădină și ne îndeplineau toate dorințele. Întoarcem o foaie prețioasă din trecutul nostru și, cu emoție, aducem în prezent timpul sacru al existenței noastre, când nu aveam nicio grijă și când nimic nu prevestea că lucrurile stabile și universul magic s-ar putea clătina.
Pentru Antonia Bogdan Muntean din Ținutul Pădurenilor, casa bunicilor este „foarte veche și frumoasă”: „Calcule făcute de mine dovedesc faptul că aceasta are 100 sau chiar peste 100 de ani”. Într-o zi, chipul „bun, blând și delicat” al bunicii a plecat cu tot cu povești. Sufletul de copil speră că cei doi bunici pe care i-a îndrăgit „să audă această poveste și să se odihnească în pace”.
Ichim Alexia Ioana se simte în casa bunicilor „mereu fericită”. Universul este mai liniștit, totul pare „mai frumos și mai calm”: „În casa bunicilor mei, totul este plin de amintiri dragi”. În curte se simte liberă și fericită, se simte acasă, iar bunicii sunt „o parte din inima mea”, amintirea lor fiind una neprețuită.
Zepa Adrian retrăiește cu emoție momentele paradisiace din copilărie: „era ca și cum raiul ar fi coborât pe pământ”. Se simțea parte a acelui loc și de câte ori pleca, abia putea să reziste suferinței: „Când plecam de acolo, mă întristam, așa de tare, că de-abia puteam să rezist”.
Cu o puternică tonalitate afectivă, în figuri de stil, Steeg Antonia ilustrează casa și curtea bunicilor: „După ploaie, curtea bunicilor se umplea de mirosul proaspăt al pământului ud, iar picăturile străluceau ca niște diamante pe frunzele copacilor”. Dorul de poveștile pescărești ale bunicului și de prăjiturile calde ale bunicii se regăsește acum în sufletul sensibil al copilei de azi.
Trandafir Oana își petrece vacanțele într-un sat mehedințean, la bunicii din partea tatălui: „Casa este primitoare”. Într-o atmosferă nocturnă relaxată și magică, pe prispa casei se spun povești: „Priveam cerul senin cu multe stele sclipitoare și luna imensă. Bunicul ne spune povești de pe frontul de luptă, iar bunica ne împarte fiecăruia câte o ceașcă aburindă de ceai din poame, cu miere și scorțișoară”.
Gardean Daria Tatiana atribuie casei bunicilor valori pe care copiii trebuie să le deprindă în cei „7 ani de acasă”. Prin urmare, „această casă nu este doar o clădire, este locul sfânt unde am învățat ce înseamnă iubirea, viața, familia, educația și buna înțelegere”.
Băra Ștefania trăiește cu intensitate nostalgia trecerii timpului și regretă dorința nevinovată de a crește cât mai repede: „În fiecare zi mă gândesc la cât de naivă eram, cum îmi doream să cresc, să îmi rezolv singură lucrurile, să fiu total independentă”. „Ce n-aș da să mai merg o singură dată la casa bunicilor mei!… De toate acestea îmi amintesc cu drag și cu speranță în suflet că poate aceste momente se vor mai întâmpla, că voi putea călători în trecut, însă, din păcate, nu este posibil”.
Folosind un limbaj deosebit de expresiv, Pricopi Maia Gabriela descrie casa bunicilor ca fiind „un loc magic, în care timpul părea să curgă altfel”. Maia se simte „lipsită de griji și responsabilități” și trăiește aventurile vacanței alături de oameni dragi și în mijlocul naturii. Bunica impresionează prin bunătăți gastronomice, iar bunicul prin cititul cărților străvechi și prin grija față de animale: „Bucătăria era inima casei, iar mirosul de pâine caldă se simțea încă de pe prispă, plăcintele cu brânză sau cu mere erau preferatele noastre, nu lipseau niciodată din cuptorul încins”. „Alături era un țarc, unde bunicul ținea numeroase vite și calul Raven, de un alb curat ca lacrima”. Bucuria imensă este trăită atunci când ia parte la hrănirea necuvântătoarelor: „În fiecare dimineață mă trezeam cu noaptea în cap, doar pentru a putea să merg cu bunicul să hrănească animalele și să ducă vitele la câmp.
Sicoe Marta retrăiește amintirea vacanței de iarnă de odinioară: „Ninsoarea imaculată acoperea totul și, de îndată, ieșeam pe stradă cu săniuțele”. Din tabloul hibernal nu lipsește omul de zăpadă și, la țară, aproape fiecare gospodărie avea „omul” ei: „Oamenii de zăpadă se înălțau în fața multor căsuțe țărănești”. Adevărata bucurie era atunci când „după ce mâncam, bunica scotea cozonacii fierbinți din cuptor”.
Matei Iasmina ne împărtășește sentimentele sincere pentru bunica. Aceasta este caracterizată prin trăsături fizice și morale de excepție: „chipul luminos, glasul blajin, ochi strălucitori ca două perle misterioase. Bunica era întotdeauna vioaie și veselă, o femeie ca pâinea caldă, mereu zâmbitoare, ce răspândea dintr-însa valuri de blândețe”. Casa ei este „cel mai frumos loc de pe pământ”. Cu firea ei blândă și înțelegătoare și-a cucerit nepoata și a îmbrățișat-o cu multă dragoste în împrejurări care de multe ori impuneau o mustrare. În final, suntem cuceriți de expresia profundă a bunicii care și-a câștigat locul nemuritor în sufletul urmașilor ei: „Câtă frumusețe sufletească, sensibilitate, duioșie și bogăție spirituală a avut bunica! Ce femeie harnică și optimistă a fost! Nu o voi uita niciodată!”
Mariș Alexia pornește pe firul amintirilor și la o răspântie de drumuri mai puțin umblate, în colțul uliței, cu obloane de scândură, descoperă casa bunicii ascunsă după un nuc imens: „Copacii mari formează un zid înalt încât și păsărilor pare că le este greu să treacă”. Ascunsă de doi salcâmi bătrâni, „casa bunicii este un loc al familiei, deoarece ne strângem cu mic cu mare în zile de sărbătoare sau în vacanțe”. Bunica păstrează tradițiile străvechi și în fiecare zi de duminică sau la sărbători merge la biserică purtând „cele mai bune straie țesute din pânză, cămașa din pânză albită cu mâneci largi, terminată cu pumnari și diferite ornamente. (…) Pe cap își pune o maramă de mătase cusută cu flori de jur împrejur”. Portul popular stârnește admirație, promovează valorile natale și îi face pe oameni să fie mândri de tradițiile lor.
Clara Biro expune în versuri ideea poetică a dorului pentru casa bunicilor. Fiorul născut din liniștea și pacea casei copilăriei copleșește, străbate sufletul melancolic în prezent. „Visul etern” pe care îl avem cu toții este acela de a ne întoarce la copilăria/ Petrecută în casa bunicilor”, descrisă ca fiind: „Locul cu ceruri albastre/ Plin de bucurie nesfârșită/ Oază a copilăriei noastre/ Unde toată lumea e primită.”
În sufletul de copil al Andrei Mitucă, „casa bunicii va rămâne mereu un loc magic, leagănul copilăriei mele, unde timpul pare că se oprește în loc și păstrează vii toate acele amintiri și clipe fericite alături de bunica”. Acolo fericirea era permanentă, nu se sfârșea niciodată: „Adormeam mereu cu zâmbetul pe față și mă trezeam la fel de fericită”.
În concluzie, fiecare copil trăiește o experiență unică în sânul familiei ocrotitoare și iubitoare. O lume vrăjită a rămas suspendată într-un colț al sufletului, în timp. Dincolo de poveste, casa bunicilor este leagănul copilăriei noastre. Bunicii nu doar ne-au crescut, ci au semănat semințele devenirii noastre. Avându-i drept exemplu, ne-am însușit virtuți morale precum bunătatea, responsabilitatea, disciplina, iubirea de adevăr, iubirea de oameni, politețea, chibzuința etc. Ele sunt baza solidă a unei educații care ne recomandă și ne ajută în momente dificile să izbândim.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
La Biblioteca Germană “Alexander Tietz” din Reșița, în cadrul Zilelor Culturii Naționale s-a deschis expoziția de artă plastică a pictoriței Maria Tudur . Sub titlul “Alb, Negru, Gri”, artista a adus pe simeze lucrări cu portretele unor personalități din Banat, dar și din alte zone , oameni care au sau au avut legături de prietenie cu comunitatea germană din Banatul de Munte. Alături de portrete artista care poate lucra în orice tehnică plastică, fiind un artist complex, a adus două colaje executate în tuș.
Interviu realizat de de Adriana Telescu, UZPR filiala Caraș Severin.
Există oameni care, prin activitatea lor, prin ceea ce reprezintă și oferă comunității, sădesc în inimile celor cu care interacționează nu doar un adânc respect și o aleasă prețuire, ci, mai ales, multă dragoste, multă iubire! Iar, când acești oameni se sting, pleacă din această lume, cei care i-au cunoscut își amintesc mai mult sau mai puțin activitatea acestora, dar, cu siguranță, își amintesc dragostea lor, fiindcă adevărat este „dragostea nu cade niciodată!”
Un astfel de om a fost Constantin Gruescu, colecționarul mineralog de la Ocna de Fier, cel care a cuprins cu dragoste pe toți cunoscuții deopotrivă.
Iată, s-au scurs 5 ani deja de la plecare lui Nea Costică în „lumea cea fără de dor”, iar noi păstrăm încă vie memoria acestui minunat prieten și ne amintim perfect activitatea sa, generozitatea sa, bucuria cu care ne întâmpina în Casa Binelui de la Ocna de Fier, dar ,mai ales, dragostea cu care ne îmbrățișa de fiecare dată oriunde ne-am fi întâlnit.
Constantin Gruescus-a născut în 12 aprilie 1924 la Dognecea și s-a stins în 22 ianuarie 2020 la Ocna de Fier, județul Caraș-Severin.
După căsătoria cu tanti Mia – cea care i-a fost alături zeci de ani iubindu-l și sprijinindu-l până în anul 2016 când s-a stins din viață – s-a mutat la Ocna de Fier unde, din 1945 colecționează eșantioane minerale, iar în 1950 a încropit un muzeu de mineralogie estetică a fierului, muzeu care astăzi este recunoscut la nivel internaţional. Colecţia lui Constantin Gruescu numără peste 2000 de exponate, cristale şi minerale de valoare, unele fără egal pe plan mondial.
Nea Costică a fost un autodidact. A absolvit şapte clase şi trei cursuri de specializare, dar a studiat numeroase tratate de mineralogie româneşti şi străine. Profesia de bază: controlor tehnic în siderurgie şi minerit. Deţine nenumărate titluri şi distincţii de mare onoare şi apreciere a muncii şi pasiunii sale. A donat din colecţia sa minerale pentru multe muzee din ţară şi străinătate: Brăila, Constanța, Caransebeș, Galați, Iași, Reșița, Timișoara, Caen – Franța. În prezent, la Bocşa se lucrează la amenajarea unui spaţiu dedicat mineralelor lui Constantin Gruiescu cu intenţia de a se înfiinţa un muzeu de specialitate care să-i poarte numele.
Din anul 2004 Constantin Gruescu este Cetățean de onoare al județului Caraș-Severin, grație președintelui Sorin Frunzăverde, iar din 2006 deține titlul de Cetățean de Onoare al orașului Bocșa, la inițiativa primarului Mirel Patriciu Pascu.
De-a lungul vieții lui Constantin Gruescu i-au fost decernate diferite ordine și medalii, diplome și însemne de recunoștință: din partea Președinției României a fost recompensat, în data de 4 martie 2003, cu Crucea Națională „Serviciul Credincios”, cls. a III-a, a fost ales Cetățean de Onoare al județului Caraș-Severin (19 aprilie 2004), al Municipiului Timișoara (27 aprilie 2004), al comunelor Ocna de Fier (26 februarie 2003) și Dognecea (10 mai 2002), Membru de Onoare al Universității „Eftimie Murgu” din Reșița (21 decembrie 2011) și al Comunității Românilor din Uzdin / Serbia (23 aprilie 2002). A primit, printre altele, Diploma de Membru de Onoare al Muzeului Banatului din Timișoara (20 iulie 2007) și Diploma „Prieten prin excelență al etniei germane din Banatul Montan” (12 aprilie 2013).
A fost membru al Societății Române de Științe Naturale, al Asociației Internaționale a Mineralogilor din Basel / Elveția, al Societății Culturale„Plai Mioritic”din Iași și al Societății Române de Geografie.
Pasionat de scris, Constantin Gruescu are lucrări de profil publicate în România, Ungaria, Austria; dar a fost și un mare iubitor de muzică, de poezie, de artă, apropiindu-se de importanți scriitori și artiști plastici, reușind să adune în ”Casa Binelui” de la Ocna de Fier și o importantă colecție artă (pictură, sculptură etc.), precum și o bibliotecă impresionantă.
Ca pasionat de muzică, avea un glas frumos, o voce bună și, fiind un creștin ortodox practicant, adesea îl găseam cântând în strana Bisericii din Ocna de Fier.
De asemenea, a fost un pasionat al condeiului, a cochetat și cu poezia, multe dintre creațiile sale găsinde-se în pagini de revistă sau carte. Prima poezie publicată a fost cea dedicată lui tanti Mia și apărută în revista „Vasiova” a lui Tata Oancea în 1943.
Volume: L-am cunoscut pe Tiberiu Bottlik. Timişoara. ArtPres. 2004; Nestemate ale Banatului Montan. Reşiţa. Banatul Montan. 2005; Sânziene (versuri). Reşiţa. Casa Revoluţiei. 2005; Florile din grădina mea…Les fleurs de monjardin.… DCCPCN Caraş-Severin. 2006 și cea de-a II-a ediție în 2008; Lumina din adâncuri. Fabuloasaviaţă a lui Constantin Gruescu. (coautor). Deva. EMIA. 2006; Cu focul inimii stingând flăcări vrăjmaşe: amintirile unui fost pompier militar. Reşiţa. Neutrino. 2007.
Referinţe despre omul Constantin Gruescu, muzeul său și activitatea sa, se regăsesc în multe volume și publicații de tot soiul, voi exemplifica doar prin câteva titluri: Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş-Severin/ Gheorghe Jurma. Reşiţa. 1976; La paradisul mineral Gruescu/ Nicolae Sârbu. Reşiţa. Timpul. 2001; Crucea lumii/ Rodica Mihu. Reşiţa. Modus P.H. 2006; Stânci şi minerale în istoria Banatului montan. Muzeul de mineralogie estetică „Constantin Gruescu”/ Nadia Potoceanu manager proiect implementat de Fundaţia Activity; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2000 – 2009/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2009 (Bocșa – istorie și cultură).; Cărăşeni de neuitat XII. / Petru Ciurea şi Constantin Falcă.Timişoara: Eurostampa, 2011; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban.-Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); Bocșa: Viziuni = Bokschan: Visionen/ coordonatori și prefață Gheorghe Jurma și Erwin Josef Țigla.- Reșița: ”Banatul Montan”, 2014; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2009 – 2013/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2014 (Bocșa – istorie și cultură); Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2014 – 2018/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2019 (Bocșa – istorie și cultură); Mihai Vișan, Daniel Crecan. Istorie și administrație la Bocșa multiseculară. Ed. a III-a: Itinerariul metalurgiei bocșene la tricentenar.- Timișoara: David Press Print, 2019 (Studii și cercetări umaniste; Istorie și studii culturale);Tangențe. Autografe și poveștile lor/ Adalbert Gyuris.- București: eLiteratura, 2019; Gabriela Șerban. Colecționarul bănățean Constantin Gruescu. In memoriam. În: Bocșa culturală. Anul XXI, nr. 1 (108)/ 2020, p. 12 – 14; Cărăşeni de neuitat XLII. / Constantin Falcă.- Timişoara: Eurostampa, 2022; Vise în alb și negru: proză scurtă/Adalbert Gyuris.- București: eLiteratura, 2023; Cărășeni de neuitat. Partea a XLIV-a/ Constantin C. Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2023; Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64); Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2019 – 2023/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2024 (Bocșa – istorie și cultură; 71); Bibliografia revistei „Reflex” 2015 – 2020/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2024.
La 5 ani de la plecarea la cele veșnice a lui Constantin Gruescu dorim să-i aducem un sincer și pios omagiu prin diverse evenimente derulate pe parcursul acestui an, evenimente desfășurate în diverse locații, dar și la Ocna de Fier, acolo unde nea Costică și tanti Mia își dorm somnul de veci.
Dumnezeu să-i odihnească în pace și lumină! În veci pomenirea lor!
Miercuri, 22 Ianuarie 2025, ora 17:00, Reșița – Govândari, Biserica Greco-Catolică „Sfânta Fecioară Maria de la Fatima” și „Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea””:
predică pr. Ovidiu Virag, Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii” Reșița Montană.
Mittwoch, 22. Januar 2025, 17.00 Uhr, Reschitza – Govândari, Griechisch-Katholische „Hl. Jungfrau Maria von Fatima“- und „Heiliger Papst Johannes Paul II.“-Kirche:
UZPR CARAS SEVERIN 