Mama Ana Țunea, în vârstă de 102 ani, cel mai vârstnic locuitor al comunei Bozovici, din județul Caraș-Severin, a avut bunăvoința de a mă primi în casa ei și de a-mi răspunde la câteva întrebări, într-una din zilele fierbinți ale lunii august, 2024. Am găsit-o stând la răcoare într-o încăpere încă neintrată în stăpânirea soarelui năucitor de fierbinte, soare care părea că „ucisese orice boare de vânt”.
Părea adâncită în gânduri, când i-am deschis ușa și am salutat-o. M-a recunoscut de îndată, în ciuda faptului că nu-i trecusem de mult timp pragul casei. A început a mă întreba de toți ai mei, începând cu soțul meu, fost coleg de școală cu fata dumneaei, Delia. Am zâmbit, înțelegând că, de fapt, ea părea dornică să-mi ia un interviu mie, nu eu, ei! M-a mirat faptul că știa, fără greșeală, numele copiilor și a doi din cei patru nepoți ai noștri. Am lăsat-o să mă ispitească, apoi i-am sus care este scopul vizitei mele :
– Mama Ana, ești de acord să-ți pun câteva întrebări despre cum este viața dumitale la această vârstă frumoasă ?
– D-apoi cum nu! Acum vreo două trei zile, a venit la mine cineva de la radio, de la Timișoara și m-a întrebat de toate ! Ți-oi răspunde și ție la ce mă întrebi !
– Spune-mi, te rog, în ce an te-ai născut ?
– M-am născut în anul 1922, în aprilie. M-au trecut „la matriculi” câteva zile mai târziu, pe 17 aprilie, că așa era pe vremea aceea… Dacă ai mei au avut vreo treabă, pe care era „musai” s-o termine, nu s-au lăsat, așa mi s-a spus, până nu au terminat-o, apoi au mers la Primărie să anunțe nașterea mea.
– Deci ai împlinit, în aprilie, 102 ani ! (Mulți înainte, mamă Ana, îi urez eu, nu tocmai convinsă că vor fi foarte mulți peste această vârstă…)
– Mulțămesc, fată, dar o fi vremea să merg la moșul meu, care a pășit în lumea celor drepți, de mulți ani… E greu atunci când îți moare ortacul…
Uimită de luciditatea ei, am continuat s-o ispitesc despre câte-n soare și-lună!
– Mamă Ana, spune-mi, te rog ce-ți mai amintești despre părinți și bunici, despre anii de școală, despre copiii din vremea dumitale !
– Părinții mei, Dumnezeu să-i ierte, au fost Iglica și Ion. Am avut și-un frate, pe care-l chema Ion, ca pe tata, dar a murit de mulți ani. Despre bunici, nu cam știu nimic, au murit devreme, înainte de a mă înălța eu, ca să-i pot cunoaște bine și să-i întreb una-alta… Până m-am măritat și încă vreo câțiva ani după aceea an stat în Dubaucea, pe lângă spital, Școală multă n-am făcut, numai patru clase. Pe vremea mea erau mulți copii la școală, dar puțini învățători…În clasa întâia am avut un învățător tare bun, unul pe care-l chema Ardeleanu… Eram vreo 72 de copii și un dascăl, așa că a trebuit să ne desfacă în două clase, unii la Ardeleanu, alții la Minuța ! Apoi am învățat cu domnișoara Floarea Matei, cea care a condus fanfara, cu care a fost și la București. De la ea am luat o palmă peste cap… ( zâmbește amintirii, apoi tace, preț de câteva secunde).
– De ce ai primit o palmă ? Îți mai amintești?
– Da cum nu ! Nu am făcut nicio prostie, numai că Doamna noastră ținea tare mult să ne învețe să vorbim „pe domnește”. Așa că, la un moment dat, arătându-mi un nasture, m-a întrebat ce este acela. Am sus că-i un bumb și imediat am fost pedepsită ! Da eu, și astăzi tot „bumb” îi zic !
– Domnișoara v-a învățat și cântece?
– Da, ne-a învățat ! Țân minte ș-acuma unul…Și cu vocea nesigură, tremurândă, îmi cântă: „o țară-avem frumoasă ca un rai / și-un rege brav ca soarele de mai” , iar eu observ că păstrează linia melodică.
– La câți ani te-ai măritat, mamă Ana ?
– La 18 !
– Și îți mai amintești cum a fost pețeala ?
– Nu prea, pentru că Tudor, omul meu, era din alt sat, de la Pârvova… Venise șăgârt, pe la 13 ani, să învețe meseria de rotar de la un neamț, Lepși. logodna am făcut-o la 18 ianuarie, iar nunta pe data de 23 februarie (memorie la peste 102 ani !!!) Tudor a fost cu 14 ani mai bătrân decât mine… Când a început războiul, în 29 iunie, l-au luat și a făcut patru ani de război Treaba lui era să adune răniții și să-i ducă la spital. A avut noroc, Dumnezeu l-a ferit și nu a fost rănit. Înainte de a se termina războiul a fost prin Basarabia, Crimeea , Stalingrad…
– În tinerețe, ai fost angajată la vreun loc de muncă ?
– Nu ! Am lucrat la colectiv, pentru norme și în grădina casei, c-am avut la ai mei grăgină mare, cu pruni, meri, peri, cireși și vișini ! Era acolo ca un rai ! Dar, când fata mea, Delia, era mică, eu m-am îmbolnăvit rău. ( Fața i se întunecă, amintindu-și acest episod din viața ei.)
– Era doctor în sat ? Cine te-a vindecat ?
– Da, am avut un doctor tare buun, pe domnul doctor Iosif Olariu, un om de-al lui Dumnezeu…
Și mama Ana îmi povestește cu lux de amănunte despre boala ei și insistă asupra faptului că, fiind casa doctorului în vecinătate, acesta a trecut pe la ea, să-i urmărească evoluția bolii, în fiecare dimineață, înainte de a merge la slujba lui, la spital.
– Mi-ai spus că ai stat în Dubaucea. Cum de te-ai mutat aici, unde stai acuma ?
– Noi ne-am făcut casa asta, după cum am vrut-o. Tudor câștiga bine, era șofer pe autobuz și făcea curse de la Oravița, la Orșova, apoi l-au pus un fel de șef la Oravița. Cu ochii umeziți de amintirea acelor ani, mama Ana mi-a vorbit minute întregi despre el, subliniind: la toate se pricepea omul meu. A fost om bun, îmi spune, pentru că atunci când era cu autobuzul lua elevi de pe traseu, care îl așteptau în stații, chiar dacă unii mai sărăcuți, nu aveau bani pentru bilet. Aceștia îi mai dădeau când și când lapte, brânză, ouă, fructe, atunci când aveau.
– Dacă nu ai avut și dumneata slujbă, cum ați ținut fata la facultate ?
– Tudor avea „la lună”(salariu!), iar eu am făcut lucru de mână și mai intra un ban în casă. Pe lângă croșetat și cusut, am ținut „hoară” multe (păsări de curte). Am avut așa cotețe faine, bine împărțite: În unele, rațe, în altele găini, iar cloțele, să nu le deranjeze celelalte, erau de altă parte. Am ținut și tăiat porc, iarna. De toate am avut în casă… Dar acum, la bătrânețe… Tudor s-a îmbolnăvit, l-am ținut patru ani la pat, apoi a murit.
– Ce-ți amintești mai cu drag, din tinerețele dumitale ?
– Nigeile, horele, Paștele, Crăciunul și alte sărbători… Uneori îmi vin în minte cântecele junilor, care cântau noaptea pe la ferestrele fetelor de măritat. O fost frumos pe vremea mea ! Acuma tinerii se duc la discotecă, dar nu joacă frumos, ca-n vremea noastră. Copiii stau toată ziua cu nasul în telefon, nu mai aleargă, nu se mai suie prin copaci, nici se mai joacă de-a prinselea, în bumbi, moara, sau alte jocuri !
Îmi iau rămas bun de la cea mai bătrână femeie din Bozovici, cu senzația că am fost, pentru un ceas, martora altor vremi, cu oameni harnici, credincioși, așezați la casele lor, nelipsiți duminica de la biserică… N-am aflat secretul longevității intervievatei mele, însă i-am părăsit casa cu sentimentul că mi-am ancorat , pentru un ceas, existența într-o oază de liniște, de bună înțelegere, de aleasă omenie. I-am promis bătrânei că voi reveni și am remarcat, în ochii ei, o sclipire vioaie, când mi-a spus: Să mai vini, să ne mai vorbim !
Prof. Mariana Pâșlea/UZPR
UZPR CARAS SEVERIN 