După cum ne spunea Sorin Gabriel Istrate – foto (SNSIMM – Hunedoara) salariații membri (și nemembri de sindicat) aparținând Sindicatului Național al Salariaților din Instituțiile Ministerului Muncii – au declanșat un conflict de muncă constând pentru început într-o grevă de avertisment cu o durată de două ore, notificată instituțiilor conform prevederilor legale (Legea 367/2003 – a dialogului social) – La ce se refereau revendicările ? • Acordarea unor salarii echitabile egale cu ale angajaților din alte instituții similare (ANAF, sănătate, APIA etc.) deoarece au apărut diferențe salariale între angajații familiei ocupaționale „Administrație”. Aceste inechități sunt generate de clasa politică și cerem respectuos eliminarea discrepanțelor și asigurarea remunerării conform contribuției noastre la dezvoltarea societății românești. Nu în ultimul rând punem în vederea factorilor de decizie să țină cont și de scăderea puterii de cumpărare urmare a inflației și creșterii prețurilor la bunurile de consum, lucru ce a adus la nemulțumiri în rândul salariaților Ministerului Muncii și Solidarității Sociale mai ales că salariile acestor salariați au rămas la niveluri incredibil de mici. • Asigurarea unor condiții de muncă decente, într-un mediu propice, sănătos și sigur precum și eliminarea factorilor de stres. • Acoperirea deficitului de personal în instituțiile care se confruntă cu această problemă. • Solicităm anularea blocării ocupării posturilor vacante. Deficitul de personal a condus la o supraîncărcare a personalului existent care este nevoit să facă ore suplimentare de cele mai multe ori neplătite sau nerecompensate cu timp liber. • Solicitam plata orelor suplimentare urmare a imposibilității de a putea recupera orele lucrate cu timp liber corespunzător în compensare. • Dorim o stabilitate a locurilor de muncă pentru toți angajații din instituțiile Ministerului Muncii și fundamentarea reală și corectă a numărului de personal pentru a se putea derula toate activitățile în mod coerent și în condiții normale de lucru. • Solicităm de asemenea, reactualizarea aplicațiilor informatice folosite în activitatea curentă precum și dezvoltarea sistemelor informatice la nivelul cerințelor unei societăți și servicii moderne. • Solicităm revizuirea Statutelor inspectorului de muncă și al inspectorului social, garantarea independenței acestora deoarece funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea toate îndatoririle de serviciu. – Dacă revendicările nu vor aduce satisfacțiile cerute? – Dacă revendicările salariaților din instituțiile Ministerului Muncii nu vor fi satisfăcute, vom continua protestele urmând ca din data de 27.11.2023 să declanșăm greva generală, ce va continua până la satisfacerea revendicărilor (deși nu dorim acest lucru care ar însemna încetarea plății pensiilor, alocațiilor și indemnizațiilor pentru șomaj). Sperăm într-un dialog onest și real cu partenerii sociali care să conducă la concilierea și în final dezamorsarea acestui conflict.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Întârzierea acțiunii asupra schimbărilor climatice costă vieți și mijloace de trai, oamenii fiind expuși la temperaturi periculos de ridicate și previziuni de o creștere de 4,7 ori a deceselor cauzate de căldură până la jumătatea secolului, arată cel mai recent raport Lancet Countdown, condus de cercetătorii de la University College London.
Raportul 2023 al Lancet Countdown on Health and Climate Change oferă un bilanț îngrijorător al sănătății, cu noi proiecții globale care dezvăluie amenințarea gravă și crescândă la adresa sănătății umane generată de inacțiunea climatică.
În 2022, oamenii au fost, în medie, expuși la 86 de zile de temperaturi ridicate care pun în pericol sănătatea. Noile proiecții globale citate de miragenews.com dezvăluie că lumea va experimenta o creștere de 4,7 ori a deceselor cauzate de căldură până la jumătatea secolului.
O nouă secțiune regională a raportului evidențiază efectele diferite și inegale asupra sănătății ale schimbărilor climatice, evidențiind cine beneficiază de adaptarea la schimbările climatice și beneficiile pentru sănătate ale tranziției către energie curată.
Autorii subliniază modul în care o tranziție energetică justă ar putea reduce inechitățile în materie de sănătate și ar putea îmbunătăți sănătatea și bunăstarea tuturor populațiilor.
Continuă investițiile în combustibili fosili
Datele din raportul din acest an dezvăluie o lume care se mișcă în direcția greșită. Guvernele, companiile și băncile continuă să investească în petrol și gaze, pe măsură ce provocările și costurile adaptării cresc, iar lumea se apropie de vătămări ireversibile.
Raportul sugerează că, fără o atenuare profundă și rapidă pentru a aborda cauzele fundamentale ale schimbărilor climatice, sănătatea viitoare a umanității este în pericol grav.
Directorul executiv al Lancet Countdown, Marina Romanello, a declarat: „Înregistrarea noastră de sănătate dezvăluie că pericolele tot mai mari ale schimbărilor climatice costă vieți și mijloacele de existență în întreaga lume. Proiecțiile unei lumi mai calde cu 2°C dezvăluie un viitor periculos și sunt un memento sumbru că ritmul și amploarea eforturilor de atenuare observate până acum au fost teribil de inadecvate pentru a proteja sănătatea și siguranța oamenilor. Cu 1.337 de tone de dioxid de carbon încă emise în fiecare secundă, nu reducem emisiile suficient de repede pentru a menține pericolele climatice la nivelurile la care sistemele noastre de sănătate le pot face față.
Există un cost uman enorm pentru inacțiune și nu ne putem permite acest nivel – plătim în vieți. Fiecare moment în care amânăm face calea către un viitor viabil mai dificilă și adaptarea din ce în ce mai costisitoare”.
Raportul este lansat înaintea celei de-a 28-a Conferințe ONU COP28, care va prezenta – pentru prima dată – sănătatea ca temă-cheie în contextual climei, cu o Zi oficială a Sănătății și o întâlnire ministerială climă-sănătate. (redacția UZPR)
Este în curs de apariție volumul ”Întârzie, ceasule, întârzie…” al regretatului poet Vasile Morar din Chelința, carte apărută cu sprijinul Consiliului Județean Maramureș, președinte Ionel Bogdan, apărută sub egida Asociației ”Ars Vivat”, președinte Radu Botiș,UZPR, și îngrijire ediție și repere biobibliografice prof. dr. Delia Muntean; coperta este semnată de către Florin Pop (Emanuel Luca), foto: Nicolae Scheianu, apărută și tipărită la prestigioasa editură clujeană ”Grinta”, director Gabriel Cojocaru.
Mai jos redau în fotocopie prima și ultima poezie a volumului mult așteptat de către cei care l-au cunoscut și iubit pe Vasile Morar și pentru iubitorii de poezie bună!
******
P.S. Ne lipsești mult Vasile! Dumnezeu să te odihnească în pace!
36 de ani – Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (19 noiembrie 1987)
31 de ani de creație artistică germană la Reșița: Expoziție a cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza“ (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) și a cercului de sculptură „Jakob Neubauer“ (coordonator: George Molin).
Joi 16 noiembrie la ora 19.00 spectacolul „Brâncuși, dragostea mea!”, inspirat după cartea cu același nume scrisă de Claudia Motea, a fost jucat pentru a treia oară, cu mare succes la Timișoara, de data aceasta în Iulius Congress Hall. După un ropot de aplauze interminabile, la final de spectacol, am reușit să ne strecurăm în culise și să o întâlnim pe actrița Claudia Motea, care ne-a mărturisit: „Am revenit cu multă bucurie la Timișoara, pentru a treia oară, anul acesta. Este ceva extraordinar pentru că acest spectacol Brâncuși, dragostea mea! a căpătat cu adevărat un ecou național! De data aceasta, am trăit o experiență aparte, în primul rând, datorită locului unde a fost jucat și anume în Iulius Mall, în Sala Congress Hall care are o capacitate de peste 700 de locuri și unde, practic, s-a instalat o scenă de dimensiune impresionantă. Publicul timișorean a fost receptiv de la bun început și din nou prin jocul meu simt că am dăruit multă iubire și am primit multă iubire. Cele nouă femei celebre din viața lui Brâncuși – Margit Pogany, Maria Tănase, Eileen Lane, Peggy Gugenheim, Madame Leonie Ricou, Maria Bonaparte, Cella Delavrancea, Baroneasa Renee Irana Frachon și Milița Petrașcu – pe care le interpretez în această piesă, pur și simplu fascinează publicul. Poveștile lor de iubire trăite cu marele artist în atelierul lui din Montparnasse, în perioada Paris Belle Epoque, sunt pline de picanterie, iar oamenii află lucruri noi, inedite, despre viața și opera lui Brâncuși. De altfel, spectacolul face și o incursiune în inima artistului și pune în valoare cugetările acestuia pline de duh și înțelepciune. Spectacolul cucerește mult prin diversitatea celor nouă personaje feminine, fiecare individualizată cu mare migală prin jocul actoricesc susținut de mine sub bagheta magică regizorală a lui Beatrice Rancea, un nume de aur al scenei românești. Da, întregul spectacol este un tur de forță actoricesc, care necesită pe lângă talent și dăruire, un efort fizic deosebit. Profunzimea mesajului artistic este completată și cu vocea din off a lui Constantin Brâncuși care aparține actorului Marius Bodochi, susținută cu mare sensibilitate la pian live de Egizia Soare. Mulțumesc cu iubire și recunoștință tuturor celor care au fost prezenți, dar mai ales celor care au venit să vadă pentru a treia oară spectacolul. Totodată mulțumiri organizatorilor, prietenilor iubiți din Timișoara care mă fac să mă simt ca acasă, de fiecare dată și, nu în ultimul rând, mulțumiri Editurii Creator/ Libris, cea care alături de compania mea teatrală International Artiscan a crezut temeinic în măreția acestui proiect Brâncușian alăturându-se ca partener de nădejde. De fiecare dată când joc sau lansez cartea BRÂNCUȘI, DRAGOSTEA MEA! trăiesc cu adevărat un Miracol. Vă așteptăm cu toată inima la următoarea reprezentație ce va avea loc pe 28 noiembrie la Teatrul Mic din București, dar , mai înainte, sâmbătă 25 noiembrie sunteți bineveniți la Gaudeamus 2024 unde voi susține o prezentare cu sesiune de autografe a cărții Brâncuși, dragostea mea!, Ed. Creator/Libris. Iubirea cheamă iubire mereu!”. (redacția UZPR)
Motto: Nimic nu mai este la fel cum a fost Orașul pare o pasăre obosită de zbor și resemnare Cu oameni robotizați ce se plimbă pe străzi fără niciun rost Eu, captiv într-o lacrimă vă scriu dintr-un ,,colț de rai ”încremenit în (ne)uitare!
O ploaie bacoviană, desprinsă dintr-un noiembrie mai capricios ca orcând ne estompează entuziasmul, dar optimiști și călăuziți de-un gând frumos de solidaridate umană și spiritualitate culturală, pornim la drum, Timișoara-Reșița-Anina, pentru a fi alături de colegul nostru de breaslă Mihai Chiper, un om cu sufletul risipit prin cultura Cărașului și nu numai, dar și de ceilalți poeți, scriitori, ziariști, iubitori de cultură implicați trup și suflet în fenomenul cultural-artistic, cu prilejul a 65 de ani de la trecerea în neființă a celui ce a fost romancier și publicist de notorietate, Virgil Birou și desgur aniversarea a 65 de ani de la fondarea Cenaclului ,,Virgil Birou”Anina, județul Caraș Severin și a 16 ani de la apariția print a revistei de cultură ,,Arcadia”. Ora 14,00, sosim la destinație ,,Pensiunea Costinel ”o locație generoasă pentru astfel de evenimente, continuă să plouă. Domnul Mihai Chiper, promotorul acestui Simpozion și redactorul șef al revistei de cultură ,,Arcadia” ne întimpină cu căldura și salutul specific minerului de cursă lungă. Noroc Bun! Înainte de deschiderea convorbirilor, ne limpezim ochii admirând tablourile expuse în interiorul locației de către artistul vizual Busuioc Petraru, lucrări zugrăvite cu măiestrie, inspirate din cotidianul și fascinația peisajului înconjurător al Aninei. Ora 14,30 conform programului, domnul Mihai Chiper ne prezintă în sinteză secvențe din viața, activitatea și opera lui Virgil Birou, despre care ,,cărășanul de neuitat” regretatul Nicolae Danciu Petniceanu ne spune că; Virgil Birou este primul scriitor din Banat care a scris opere, creații literare de valoare națională. A fost calificat ca fiind un Sadoveanu al Banatului. Mai aflăm că, Virgil Birou s-a născut la 11 Mai 1903 în localitatea Ticvaniul Mare, județul Caraș Severin, fiind al treilea fiu al lui Iuliu și Mariei Birou.Tatăl era învățător. Urmează cursurile școlare în comuna natală, apoi la Dumbrăvița-Timiș, Lugoj și Oravița. În anul 1924 începe Facultatea de Mine din cadrul Politehnicii din Timișoara. Obține diploma de inginer și se încadrează ca inginer la Întreprinderea Minieră din Anina, unde lucrează timp de doi ani. Se transferă la Timișoara unde lucrază la Serviciul tehnic al Primăriei Timișoara și din anul 1938 ca inginer la Uzina Electrică din Timișoara post pe care îl ocupă până la sfârșitul vieții aprilie 1968. Debut în 1940 cu volumul de reportaje, Oameni și locuri din Căraș, urmează, Crucile de piatră de pe Valea Cărașului, Drumuri și popasuri bănățene și altele. Cea mai reprezentativă și de succes care a rămas în panteonul literaturii din Caraș și Banat și nu numai este cartea ,,O lume fără cer”(1947) un roman a cărei acțiune se petrece în arealul centrului minier din Anina, înainte și în timpul Primului Război Mondial, relevant privind perspectiva monografică a comunității în permanentă mișcare și a diversității preocupărilor sale. În continuare, Nicolae Sârbu, Gheorghe Jurma, Ada Cruceanu, Reșița, Ionel Bota, Oravița, Gabriela Șerban, Bocșa, ziariști,scriitori, poeți, editori, ne-au prezentat cu argumente palpabile, un remember emoționant referitor la viața și opera lui Virgil Birou dar și a Cenaclului fondat în 1968 la Casa de Cultură a minerilor din Anina, frecventat de mulți iubitor de cultură și artă, poeți, prozatori, critici, profesori, istorici, editori, etc. care au ajuns în timp personalități de referință în domeniu. Cu scuzele de rigoare nu voi da nume sunt prea mulți dar îi asigur pe toți de prețuirea mea. În acest context de frumoasă aducere aminte, s-a ținut un momente de reculegere pentru cei plecați prematur dintre noi. Dumnezeu să-i aibă în grijă și să-i călăuzească și-n lumea de apoi! Complementar, domnul Mihai Chiper, ne-a prezentat revista de cultură Arcadia, apariție print din anul 2007, editată și în prezent cu mari sacrificii, de Asociația Culturală Arcadia din Anina. Deasemeni doamna Gabriela Șerban, director revista ,,Bocșa Culturală”o revistă remarcabilă realizată de Biblioteca Orășenească ,,Tata Oancea” cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local Bocșa (deci se (mai) poate) și al editurii Tim Reșița, director Gheorghe Jurma. Doamna Maria Rogobete, membru UZPR Timiș, director al periodicului de cultură și conștiință civică,,Theatrum-civitas” apariție trimestrială, print, în municipiul Lugoj. Dumitru Buțoi, fondator și redactor șef, a prezentat pe scurt istoria cenaclului literar-artistic ,, Luceafărul”înființat în anul 1987 la Schela de petrol Șandra-Timiș, care continuă și azi prin revista de cultură ,,Luceafărul de Vest”Timișoara, apariție print, trimestrială, editată de Asociația Cultural Umanitară ,,Luceafărul de Vest”Timișoara. Și din 2018, revista ,,VIP Seniorii” cu prioritate pentru generația vârstei a treia, o fereastră deschisă spre cultură, artă și spirit românesc, în care publică și mulți colegi din filialele UZPR din țară și Diaspora. Au mai rostit alocuțiuni inedite cu un puternic mesaj de solidaritate culturală și implicare viitoare în dinamizarea fenomenului cultural în arealul Banat-Căraș, Ioan I. Ionescu, Gheorghe Lungu, membri UZPR Timiș, prof. Gheorghe Popovici, Gheorghe Firan, cu un film din lumea peisajelor de vis, zona Anina- Oravița. Poeții Ion Rășinaru, prezentare de carte, Rodica Zaberca, Costel Simedrea și Maria Rogobete, prin poezie au întregit acest florilegiu cultural de sensibilitate , perenitate și benefică retrospectivă literară. Domnul Gheorghe Neicu, fost primar al orașului Anina, care a spjinit cu generozitate activitatea culturală, la timpul respectiv, a felicitat organizatotii și deopotrivă invitații care au onorat cu prezența acest eveniment. P.S. Nu același lucru îl putem spune despre actualul primar și Consiliul Local, care nu prea acordă importanță departamentului cultură și celor care se implică și vor să facă voluntariat social-cultural-artistic în slujba comunității. Cred e necesar o meditație profundă asupra acestei cucetări ,,Cultura izvorește din popor și aparține poporului”, astfel mi se confirmă din păcate, un titlul curajos propulsat în revista ,,Luceafărul de Vest” Timișoara, din 2015 ,,Anina, orașul uitat de oameni dar nu și de Dumnezeu!
X, fostă Twitter, s-a dovedit a fi cea mai mare sursă de știri false, propagandă și dezinformare. În urma unui studiu derulat pe șase platforme online din Polonia, Slovacia și Spania, Comisia Europeană (CE) i-a cerut proprietarului X, Elon Musk, să depună un efort mai mare pentru a combate dezinformarea.
CE a solicitat recent o monitorizare a dezinformării de la TrustLab. Intitulat „Cod de practică privind dezinformarea”, studiul a comparat peste 6.000 de postări unice pe rețelele sociale pentru a examina prevalența și sursele dezinformării, relatează tech.co.
UE a acuzat anterior companiile de social media că nu au reușit să stopeze campaniile rusești de propagandă și dezinformare, „amploarea și influența conturilor susținute de Kremlin” crescând în 2023. Comisarul UE pentru Valori și Transparență, Vera Jourova, a avertizat: „Statul rus s-a angajat în războiul ideilor pentru a polua spațiul nostru informațional cu jumătate de adevăruri și cu minciuni, pentru a crea o imagine falsă că democrația nu este mai bună decât autocrația”.
Analiza a concluzionat că X a înregistrat cel mai mare „raport de descoperire” al dezinformării – YouTube l-a avut pe cel mai mic.
În urma studiului, Jourova și-a clarificat așteptările: „Mă aștept ca platformele să depună mai multe eforturi, cu rezultate mai bune. Propaganda și dezinformarea rusești sunt încă foarte prezente pe platformele online. Aceasta nu este ceva obișnuit; Kremlinul luptă cu bombe în Ucraina, dar cu cuvinte peste tot, inclusiv în UE”.
În luna mai, patronul X, Elon Musk, a renunțat la „Codul de practică privind dezinformarea” al UE. (redacția UZPR)
În vederea comercializării produselor agro-industriale ale Banatului, încă în primul deceniu al stăpânirii habsburgice, au fost create cu sediul în Timişoara, mai multe asociaţii şi societăţi comerciale. În anul 1782, imediat după obţinerea privilegiilor de oraş liber regesc, a fost reorganizată Asociaţia negustorilor [1]. Probabil că din aceşti ani datează şi tiparul sigilar al acesteia, păstrat la Muzeul Naţional al Banatului Timişoara [2]. Vestigiul sigilar a fost până acum, puţin studiat de către cercetători. Din acest considerent reluăm prezentarea lui şi îl descriem amănunţit. Rondela sigilară confecţionată din fier are o formă oval-verticală (31 x 36 mm), gravată în incizie, pentru sigilarea cu ceară. Înălţimea totală a piesei sigilare este de 102 mm [3]. În câmpul sigilar, se află un scut (convenţional) oval, cu o bordură spicată legată în partea de sus cu o fundă. În scut, pe albastru [4], un vapor fluvial, din care coboară un personaj masculin (Hermes, zeul comerţului), înfăţişat în întregime. Personajul menţionat poartă pe cap pălărie înaripată; de umărul stâng îi atârnă o haină specifică, până mai jos de şold şi este încălţat în sandale cu aripi. În mâna dreaptă ţine un caduceu [5], simbolul comerţului, iar în mâna stângă un obiect neidentificat (probabil un pătrat având gravată litera majusculă ,,X”, din alfabetul neogrec, desemnând iniţiala numelui său în forma herma, de la herme) [6], reprezentat deasupra unei ancore. Reprezentarea navei cu pânzele coborâte, a ancorei şi a coborârii zeului spre mal, ne indică faptul că ambarcaţiunea este ancorată la malul apei albastre (râul Bega). Imaginea este simbolică, arătând că prosperitatea oraşului se datora în bună parte comerţului fluvial, singura arteră care lega, în acea vreme, capitala ţinutului cu Europa Centrală şi cu Balcanii [7]. De o parte şi de alta a compoziţiei din marginile scutului iese spre flancurile acestuia câte un corn al abundenţei (sau ,,îmbelşugării”), îndreptat în sus. Un corn al abundenţei, cel din dreapta scutului iese în afară pe dedesubtul bordurii, iar cel din stânga scutului iese peste bordură. În partea superioară a scutului este înfăţişat un înger în zbor spre dreapta, ţinând cu mâinile un voal fluturând deasupra capului. În exerga, întreruptă de înger, între două ovale, unul perlat în interior şi altul şnurat în exterior, s-a scris legenda cu litere majuscule în limba germană: SIGIL DES TEMESVARER HANDELSTANDES. Privind emblema acestui tipar sigilar, constatăm că gravarea suprafeţei rondelei de către meşterul pecetar anonim, a produs o compoziţie foarte reuşită. După părerea noastră acest tipar sigilar a fost confecţionat pe plan local.
Note bibliografice:
[1] Pentru detalii privind societăţile comerciale din Timişoara, vezi Lajos Kakucs, Breslele, manufacturile şi dezvoltarea industrială a Banatului între anii 1717-1918, Timișoara, Ed. Mirton, 2008, pp. 198-200.
[2] Muzeul Naţional al Banatului Timişoara, Colecţia de matrice sigilare, nr. inv.20271.
[3] Vezi Maria Vertan, Colecţia de matrice sigilare a Muzeului Banatului, Catalog, Timișoara, Ed. Mirton, 2007, poziția 45, p. 18, fig. 45; idem, Colecţia de matrice sigilare a Muzeului Banatului, Catalog, Ediţia a II-a adăugită, Timișoara, Ed. Marineasa, 2008, poziția 46, p. 19, fig. 46; Lajos Kakucs, op. cit., p. 200.
[4] Albastru (sau azur) = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată, convenţional, prin linii orizontale la distanţă egală; Dicționar al științelor speciale ale istoriei Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, București, Ed.Științifică și Enciclopedică, 1982, p. 19.
[5] Caduceu = însemn format dintr-un baston având la extremitatea superioară două aripi, pe care se încolăcesc doi şerpi afrontându-se în partea superioară, idem, p. 58). Este atributul zeului Hermes şi al zeului Mercur. Hermes avea ca atribute: herma, cocoşul, broasca ţestoasă, geanta sau punga, sandalele cu aripi şi coiful cu aripi, precum şi palmierul, capra, numărul patru, peştele şi tămâia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermes (accesat la 14.11.2023).
[6] Herme, în Grecia antică erau stâlpi de piatră cu patru muchii de-a lungul drumurilor, la răspântii şi la intrarea în case, având sculptat în partea de sus capul lui Hermes (Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (Coord. Eugenia Dima), Ed. Arc/Gunivas, Chişinău, 2007, p. 847. Pătratul tăiat de două diagonale închide un secret sau o putere, prin introducerea în centrul său a numelui sau numărului celui ce deţine această calitate (Liviu Andronovici, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină (reprezentări ezoterice şi simboluri), Bucureşti, 2009, p. 56). Simbolul geometric, pătratul, din emblema sigilară cu obiectul având gravată litera majusculă ,,X”, ţinut în mâna stîngă de zeul Hermes, având o semnificaţie foarte adâncă ar putea simboliza şi două bare încrucişate, în săritoare, care împiedică dărâmarea sau deplasarea zidurilor clădirilor din apropierea malului râului.
[7] Kakucs Lajos, Expoziţia ,,Breslele din Banat”, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, Seria Muzee, anul XX, nr. 6, 1983, p. 24. Augustin MUREŞAN
Dealurile care înconjoară Borloveniul și apoi cresc, din vârf, în vârf, spre munte, aceste dealuri, la răsărit, nord și apus sunt: “Cracul Bolgii” (Boldea), chiar în spatele casei bunicilor mei și în bună măsură în proprietatea acelei case, apoi dealurile Bujorul și Dâlma, tăiate abrupt de Nera, și apoi spre apus “Coasta Pătașului”. Acest nume, evident, a fost dat în urma faptului că acel deal, repet, peste Nera și în afara hotarului Borloveniului, este parte din hotarul satului vecin, Pătașul. Borloveniul și Pătașul sunt separate de un pod aruncat peste Nera, ”podul ăl mare”. Este un fapt că cele două sate au fost așezate în actuala lor vatră din dispoziția autorităților austriece destul de târziu, cam la jumătatea veacului al XVIII-lea. Până atunci comunitățile celor două sate viețuiau în crânguri pe dealurile submontane din jur. Între cele două sate există până în ziua de azi deosebiri de comportament și chiar de grai. Pătășenii vorbesc mai repede și cu “pi”. Oricum cele două sate au personalitate distinctă. Cred că în fiecare an al vacanțelor de la Borloveni, făceam măcar un drum până în vârful Coastei Pătașului. De acolo, cele două sate se vedeau că în palmă și încă mai departe, pe valea Nerei, până spre Prilipeți. Pentru a ajunge pe “Coasta Pătașului, la ieșirea din casă, apucam spre stânga și apoi, imediat spre dreapta, pe drumul care cobora pe lângă casa de rugăciune a “pocăiților”, până la piațul principal al satului și la “podul ăl mare”. După trecerea podului, eram, tehnic, în Pătaș. Dar drumul pe care îl apucam cotea scurt spre dreapta, astfel că nu întâlneam decât una sau două case din Pătaș. În locul unde era “podul ăl mare” era un vad unde femeile din sat aduceau rufele la limpezit. Rufele, care fuseseră fierte în leșie, erau aduse în coșuri mari și apoi, pe rând, limpezite în râu și izbite cu maiuri mari. Era o tehnică specială și un ritm special al lovirii cu maiul. Dacă nu îl știau și loveau cu maiul anapoda, puteau rupe rufele. Era un spectacol vesel căci, între izbiturile de mai, femeile vorbeau, cu voce tare ca să acopere vuietul râului și larma făcută de maiuri, și schimbau știri. Dar pe acel drum umblam nu doar când eram în preumblare, dar și cu scopuri utilitare. Pe același drum o însoțeam pe Farsa la moară, unde casa Boldea își avea “rând”. Morile din hotarul Borloveniului erau dintre cele mai rudimentare, cu roată orizontală pusă în mișcare de căderea directă a apei, apă mânată printr-un jgheab abrupt alimentat de o ierugă “ruptă” din râu. Făina rezultată era neagră, integrală și trebuia dată prin sită. Chiar și așa, pâinea rezultată era foarte neagră, dar extrem de gustoasă. Făina de cucuruz rezultată era mai “aspră” dar “coleșa”(mămăliga) rezultată avea un gust deosebit. Moara de care vorbeam, fiind pe partea Pătașului, se numea moara “gea parte” (de partea cealaltă). În hotar cu moara sau, mai exact în sus de poteca ce ducea la moară, era o frumoasă grădină, cu vegetație abundentă, dată fiind vecinătatea râului, care aparținea protului din Borloveni, Alimpie Aldescu. De multe ori, când mergeam la moară sau în preumblare spre vârful “coastei Pătașului”, îl întâlneam pe părintele Aldescu venit să lucreze în grădină, unde avea meri frumoși și vegetale, unde își ținea și porcii. Întotdeauna îl salutam și schimbam câteva vorbe iar, atunci când eram cu Taica (Col.i.r., K.u.K, Romulus Boldea) discuția era ceva mai lungă, iar cei care îl însoțeam, evident, tăceam politicos, vorbind strict ce eram întrebați. Părintele Aldescu venise foarte tânăr în Borloveni, la sfârșitul anilor treizeci ai veacului XX, și era originar din Bozovici. El absolvise Seminarul Teologic din Caransebeș. Căsătorit foarte tânăr a avut o fată, Pia, dar preoteasa i-a murit foarte tânără. Părintele a trecut repede în “custodia” unei învățătoare locale, considerabil mai în vârstă și cu ceva avere. Apoi, după moartea acesteia, a trăit în concubinaj și apoi s-a recăsătorit (cred că primise o dispensa în acest sens) cu Oara Stoltz, dintr-o familie de comercianți din Pătaș. (De la ea am împrumutat și am citit colecția completă a serialului ” Aventurile echipajului și submarinului Dox”). Părintele mai avusese anume activități filanderice. Desigur acestea au fost slăbiciuni omenești, pe care satul nu le-a “aplaudat”, dar nici nu a aflat de bine să acționeze drastic împotriva lor. Oamenii din Borloveni au fost și au rămas toleranți și înțelept îngăduitori față cu anume slăbiciuni omenești. Fapt este că părintele avea anume probleme sufletești pe care, pentru o vreme, a încercat să le înece în alcool. Dar s-a debarasat de acest obicei rău. În tinerețe, părintele a avut sentimente naționale și creștine înfocate și a simpatizat cu mișcarea legionară. A avut de suferit și a trecut prin anchete dure și printr-o scurtă detenție în lagăre comuniste. Cultura lui teologică era redusă și nici nu a făcut mult ca ea să crească, dar toate aceste slăbiciuni și limite omenești erau compensate de câteva lucruri esențiale. Părintele Aldescu era un om foarte modest, își făcea slujbele cu mare strictețe, iar serviciile sale erau întotdeauna calde și simțite. Cred că vremea în care liturghisea era singura în care părintele Aldescu era fericit. Părintele era conștient de slăbiciunile și căderile lui omenești, dar ele nu l-au făcut nici rău și nici cinic, l-au făcut smerit. Drumul spre vârful “coastei Pătașului” continua și nu departe era intrarea în gospodăria ‘piemilor’. ”Piemi” era varianta locală pentru “bohemen”, oameni din Boemia dar, prin extensie era dată această numire tuturor celor originari din spațiul ceho-slovac. Casa fusese așezată de către “piemul ăl bătrân”, în realitate un slovac din Șumița, cu numele de familie Herman. El avusese o moară în Putna și plănuia să facă o moară cu “valțuri”, cu site, capabilă să facă făină albă. Moara era plănuită să deservească nu doar Borloveniul și Pătașul, ci aproape toată țara Almăjului. Bătrânul “piem” tăiase o ierugă mare, cu debit constant și puternic, adusese echipament din Germania și ridicase clădirea, care urma să fie moară, dar și locuință. Ridicase și acareturi decente, grajd, cocină, etc. Instalarea comunismului și tot cortegiul sau de ticăloșii, a pus capăt planurilor “bătrânului piem”. Oricum bătrânul Herman a rămas pe loc și a devenit cel mai priceput meșter din zonă. Făcea cam de toate, de la fierărie la tapițerie și la tăiat și aranjat porci. Era foarte cinstit și conștiincios. În vremea Primului Război Mondial fusese rănit și își târa un picior. Fata lui, Anesia, s-a măritat cu un șvab, Anton Ruszicka, mai bine cunoscut sub numele de Toni. La rândul lui un om cumsecade și foarte priceput dar dominat la toate modurile de focoasa sa soție. Au avut doi copii. O fată, Gretchen, cunoscută în jur drept “Crieta”, și un băiat Rudlof, cunoscut ca Ruddi. Gretchen s-a măritat cu un învățător slovac din zona Aradului, Fabri, care a fost învățător în Borloveni. Era un om cumsecade, cam naiv și nu foarte perspicace. La rândul lui, era dominat și încornorat copios de către Gretchen. La fel ca și mama ei, Anisia, cele două, femei foarte frumoase, aveau un temperament peste măsură de focos, nu aveau prejudecăți și nu își stăpâneau înclinațiile. Fabri a suportat stoic această stare și a căutat să își înece frustrările în “răchia” locală. Oamenii îl înțelegeau și îl acceptau, uneori chiar căutând să îl consoleze pentru mariajul lui, efectiv, foarte deschis. Prin anii 60, ai veacului XX, ieruga a fost mărită și a pus în mișcare o turbina care producea curent electric în Borloveni și Pătaș. Instalația, rudimentară și foarte aproximativ eficace, a fost în grija lui Toni. Câțiva ani mai târziu cele două sate au fost racordate la rețeaua centrală. Gospodăria “piemilor” era bine rânduită și acolo se află și un “trior”, mașină de vânturat grâul, la care am fost de multe ori. Încărcăm sacii de grâu într-un “căruț” solid, cu patru roți și încăpător, și astfel transportam grâul la “trior” unde îl vânturam. Pentru folosirea “triorului”, ”piemii” percepeau o taxă modestă. Erau oameni prietenoși și deschiși, iar Anesia era deosebit de vorbăreață și amuzantă. Avea numeroase povești și de la ea am auzit povestite istorii cu “muroni” (strigoi) care multă vreme m-au înspăimântat. Tot acolo am aflat că un soi de coș care se poartă pe spate, ”bremptta”, era un împrumut luat de Almăjeni de la slovaci. După casa “piemilor”, drumul continua, devenind în fapt potecă aproximativă, în marginea ierugii săpate de bătrânul Herman în anii patruzeci ai veacului XX. Ieruga își începea alimentarea în “Balta Neagră”, care era un soi de lac de acumulare al ei. “Balta Neagră”era un lin de apă al Nerei, adânc și dominat de stânci spectaculoase. Apa avea acolo, din cauza adâncimii, reflexe negricioase, de unde numele locului. În acel loc mergeam întotdeauna la scăldat și înotat și acolo am învățat să înot. Cam la o sută de metri în sus de “Balta Neagră” spre stânga, se făcea o potecă foarte aproximativă, care urca în pantă dură spre vârful “Coastei Pătașului”. Poteca urca prin pădure de gorun și fag și stânci abrupt. Acolo, într-un an, când Pilu l-a adus la Borloveni pe prietenul lui Șerban Bobulescu, am realizat cât de frumos și spectaculos era locul. Urcând, Șerban a spus la un moment dat, ,,este mai frumos ca în Bucegi”. Pentru mine, care aveam șase sau șapte ani, Bucegi era o numire geografică abstractă, dar, oricum, am fost foarte mândru auzind acel lucru. Apoi poteca se pierdea în pantă tot mai lină până ajungeam în vârf, în pășunea alpină. Priveliștea era efectiv grandioasă. Valea Nerei se vedea șerpuind între stânci până ce se lărgea în luncă, satele Borloveni și Pătaș se vedeau ca în palmă și în amănunt, de la balconul casei Boldea, cei rămași acasă, întotdeauna ne făceau semn cu ștergare albe și totul era curat, senin, etern, ținând de o ordine veșnică și bună. Coama dealului mergea apoi, din urcuș în urcuș spre munte. Urmau păduri tot mai dese și mai neatinse în care mișunau jivine mari și mici, de la veverițe, vulpi și jderi, la lupi, cerbi și mistreți și în final urși. În toamna lui 1982, în Octombrie, câteva săptămâni înainte de plecarea și reașezarea mea în USA, am făcut parte dintr-o partidă de vânătoare acolo sau, mai exact, de braconaj. Tatăl meu a aranjat această partida cu bunăvoința unui inginer silvic local, inginerul Eva. Dimineața, în jur de patru, ne-am adunat în casa unui “codrean” (pădurar) local, Pavel Rușeți. Eram un prieten din București, avocatul Radu Strâmbeanu, un prieten al lui, medic în Timișoara, inginerul silvic Eva și doi vânători din Borloveni, unul din ei Zăria Moț. Aduseseră și doi copoi care erau extrem de agitați și stârniți. Am avut o gustare, ouă cu slănină și brânză și câteva gâturi de “răchie” și am pornit la drum, când afară era încă întuneric. Am urcat până am ajuns în vârful “Coastei Pătașului” și apoi am continuat să mergem circa un ceas, până ce am ajuns adânc în pădure și se luminase de ziua. Vânătorii, în total patru puști, s-au așezat într-o “țiitoare”, trecătoare obligatorie, în capătul unei râpi adânci, iar codreanul Pavel Rușeți și cu mine am luat copoii de zgardă și am coborât în vale. De fapt Pavel Rușeți a condus drumul, ocolind râpa și și ieșind la gura ei dimpotrivă. Acolo am dat drumul copoilor și am început să facem larmă. Câteva minute mai târziu am auzit trei sau patru împușcături. Am așteptat câteva minute și ‘curând’ au apărut vânătorii aducând “prada”: o scroafă mare și un godac. Am coborât la malul râului și animalele au fost eviscerate și, împreună cu doctorul, m-am întors la Borloveni după mașina acestuia din urmă. Cei rămași au așteptat fumând, schimbând glume și sorbind gâturi de răchie. Ne-am întors, am încărcat “prada” și am revenit în sat. Aici pădurarii au tranșat carnea, au împărățit-o în șapte grămezi (numărul participanților la vânătoare) și apoi au aruncat sorți, care grămadă să revină fiecărui participant. În tot acest răstimp au fost trecute, din mână în mână, sticle de răchie. Oricum, la gata eram toți veseli și încă mai mult! De coborât, o făceam prin spatele “Coastei Pătașului, pe o potecă mult mai lină, care se sfârșea într-un drum ce se continua într-o uliță marginală a Pătașului. Era o zonă care se înșira în lungul “Pătășelului”, un mic afluent al Nerei. Erau acolo multe sălcii pletoase, rațe, gâște și o atmosferă pașnică și reconfortantă. Acel drum sfârșea în drumul principal al Pătașului. De fapt, drumul ducea într-o direcție la Bozovici și în cealaltă, pe care o urmam, sfârșea în Borloveni. Pătașul, spre deosebire de Borloveni, era un sat lung, înșirat în lungul drumului. Treceam pe lângă casele unor buni cunoscuți. Prima era a părintelui Vasile Popovici și a fiului sau Dl.Învățător Vasilică Popovici și soției sale, Doamna Lina, toți fini ai casei Boldea. Atât părintele, cât și fiul său, erau vestiți pescari și de la ei a învățat meșteșugul unditului fratele meu Romi. Într-un an, Vasilică Popovici m-a tratat cu ceva fără egal: păstrăv de munte afumat. Lângă casa lor era cea a fratelui părintelui, Binu Popovici. El ținuse ani de zile dugheana din Pătaș. Nu departe era și casa lui Zăria Pufnea și a frumoasei sale neveste, Ana. Ei doi țineau atunci “bufetul” din Pătaș, care era punct de întâlnire pentru petrecăreții din cele două sate. Zăria era om foarte vesel și glumeț și avea o foarte vagă “împiedecare” (gângăveală) care îi dădea un farmec aparte. Una dintre ultimele case, înainte de a ajunge la “podul al mare”, era casa Becia. Cu Gheorghe Becia tatăl meu era prieten, așa cum am fost și eu cu feciorul lui, Pavel. După trecerea podului, în câteva minute, eram acasă unde ne aștepta prânzul.
Ziua Internațională a Jurnaliștilor este sărbătorită în fiecare an pe 19 noiembrie. Este o celebrare a celor care riscă totul pentru informarea publicului, un moment în onoarea acelor jurnaliști care și-au dat viața în timp ce își exercitau profesia.
Jurnaliştii servesc drept ochii şi urechile publicului. Ei sunt responsabili de a furniza informațiile necesare de care oamenii au nevoie.
Peste tot în lume, jurnaliştii se confruntă cu ameninţări la adresa vieţii lor. Unii sunt vizați și uciși intenționat din cauza muncii lor, în timp ce unii pier în incidente violente și în războaie, nepreciupețind nimic pentru a relata.
Multe guverne din întreaga lume vizează jurnaliștii prin hărțuire, intimidare și violență în timp ce aceștia acoperă subiecte politice, notează nationaltoday.com, care îndeamnă publicul să onoreze acestă zi apreciind jurnaliştii pentru munca lor, marcând această zi pe rețelele sociale, dând startul unei campanii de sprijinire a libertății presei sau organizând momente speciale în memoria jurnaliștilor care și-au dat viața în numele informării publicului. (Roxana Istudor)
36 de ani – Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (19 noiembrie 1987)
Program cultural cu participarea formațiilor etniei germane din Reșița (corul „Franz Stürmer“ – dirijoare: prof. Elena Cozâltea, soliștii Marianne & Petru Chirilovici, formațiile muzicale „Intermezzo“ – coordonare: Lucian Duca și „Resicza“ – coordonare: Iuliu Fazakas precum și a formației de dansuri populare germane „Enzian“ – coordonare: Marianne și Nelu Florea).
19 noiembrie 2023, ora 17.00, Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii“ Reșița:
36 de ani – Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (19 noiembrie 1987)
Devoțiune de mulțumire în limba germană și română pentru cei 36 de ani de activitate, dedicată totodată Sfintei Elisabeta, patroana spirituală a asociației, cu păr. Veniamin Pălie.
Scurt concert cu corul „Franz Stürmer“ – dirijoare: prof. Elena Cozâltea și cu prof. Diana Silaghi și Vera Iovicin.
În ultimul timp am observat că lansările de carte, care trebuie să se desfăşoare în biblioteci şi în alte instituţii, s-au mutat mai nou în biserică. Şi iertată să-mi fie nedumerirea, dar nu înţeleg cum lăcaşul Domnului, care este loc de închinăciune, a ajuns să fie unul al laudelor. Mai ales că, din câte cunosc, Ziditorului nu-i place lauda de sine. Iar acest lucru îl găsim şi în Sfânta Scriptură (Romani 4.2), unde se zice: „Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce se lăuda, dar nu înaintea lui Dumnezeu.”
Însă omul nostru de astăzi ignoră aceste spuse şi alege să trăiască într-un timp al slavei, cerşind distincţii şi medalii. De parcă, atunci când va ajunge acolo Sus, la vederea tuturor diplomelor, mai ales a celor primite în biserică, Domnul îi va ierta toate păcatele.
Aşa că acesta îşi întinde încă de pe acum în faţa altarului o masă de sărbătoare, o umple cu cărţi şi cadouri, recită şi cântă, ca şi cum iată dintr-o clipă în alta va coborî acolo tot cerul, ca să-i asculte cuvântarea.
Or, dacă îi este îngăduit, atunci am putea să-i lăsăm şi pe miri după cununie să-şi celebreze nunta în biserică. Acesta însă uită un lucru important: Casa lui Hristos este una duhovnicească. Aici se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi se citesc dumnezeieştele scripturi. Iar enoriaşul vine în acest loc să se roage şi să-şi mărturisească păcatele, şi nu să asiste la o lansare de carte cu zeci de invitaţi. Deşi, în acest context, ştiu că, într-o bisericuţă din România, preotul văzându-l printre cei prezenţi pe Grigore Vieru, l-a rugat să spună câteva cuvinte. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi tatălui meu, care, după ce şi-a ţinut discursul, mi-a mărturisit că s-a simţit foarte stingherit să le vorbească credincioşilor din faţa altarului, spunându-mi: „Cine sunt eu să vorbesc în casa Domnului?”. Dar aceste cazuri sunt îngăduite, bănuiesc, doar celor veniţi de departe, aşa cum a fost şi în cazul celor doi poeţi, fiind vorba despre nişte cuvântări scurte.
În rest, nu cred că se cuvine ca în acest lăcaş să se organizeze prezentări de carte, chiar dacă acestea au tentă creştină. Fiindcă aici coboară Mântuitorul cu toată ceata lui de îngeri ca să slujească împreună cu preotul sfânta liturghie şi nu să răsfoiască cărţile muritorilor.
Dumnezeu ştie cine suntem, ce realizări avem şi care sunt virtuţile noastre. Aşa că aceste evenimente ar trebui să se desfăşoare doar în biblioteci. Iar să săvârşim anumite fapte doar după capul nostru, cred că e un păcat.
Muzeul Banatului Montan, Reşiţa invită publicul interesat să ia parte la lansarea volumului „O istorie a Banatului. Compendiu”, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023 care va avea loc luni, 20 noiembrie, ora 11, în prezența unora dintre autori. Mai multe instituții de profil și-au dat concursul la realizarea acestui proiect: Academia Română, universități, muzee și biblioteci din Cluj-Napoca, Sibiu, Arad, Timișoara și Reșița. 16 autori au conlucrat să valorifice informații esențiale asupra istoriei Banatului și să le aducă în fața publicului larg cu scopul declarat de a evidenția evoluția unei regiuni geografice într-o provincie cu identitate (multi) etnică, și (multi) confesională, (multi) culturală, politică și economică. Coordonat de prof. univ. Ioan Bolovan, membru corespondent al Academiei Române și prof. univ. Rudolf Gräf, acest volum este o premieră în materie de istoriografie a provinciei. Cu toate că istoricii bănățeni au încercat încă din anii 1990 să realizeze o asemenea carte, timpul ei a venit doar acum. Volumul este o prezentare amplă a istoriei Banatului, din Preistorie și până în contemporaneitate, fiind prezentate sintetic momentele reprezentative din trecutul provinciei.
Vineri, 10, și sâmbătă, 11 noiembrie 2023, conducerea filialei UZPR Olt, „Pan M. Vizirescu” a participat, la Craiova, la o întâlnire de lucru cu conducerea centrală a UZPR, alături de conducerile altor filiale din sud-vestul României: Caraș-Severin, Dolj, Gorj-Mehedinți, Hunedoara, Olt, Timiș și Vâlcea. Gazdă a fost fliala UZPR Dolj, reprezentată prin dl. Mircea Pospai, președinte.
Conducerea centrală a UZPR a fost reprezentată de: dl. Sorin-Ștefan Stanciu, președintele UZPR; dl. Dan Constantin, președintele Comisiei de atestare profesională și redactor șef al revistei UZP; dna. Roxana Istudor, redactor șef-adj. al revistei UZP și coordonatorul site-ului UZPR; dl. Emil Stanciu, „supervizorul” pentru realizarea noului Statut al UZPR și dl. Marius Simion, asistent al președintelui Sorin Stanciu.
Președintele filialei UZPR Caraș-Severin a propus – din sală – păstrarea unui moment de reculegere pentru Oana Maria Glăvan Cenan, om de radio și director la Radio Reșița, care a trecut la cele veșnice…
Primul invitat la microfon a fost dl. Sorin-Ștefan Stanciu, președintele UZPR. Printre multe recomandări, dânsul a scos în evidență necesitatea sporirii exigenței atât în primirea de noi membri în UZPR, dar mai ales la atestarea profesională, în vederea acordării adeverinței pentru indemnizație.
Venit la microfon, dl. Dan Constantin, a dat asigurări că va fi sporită exigența în cadrul Comisiei de atestare.
Dna. Roxana Istudor a invitat șefii de filiale să posteze pe site-ul UZPR știri despre activitățile desfășurate în filiale, remarcându-l și pe Paulian Buicescu, de la Filiala Olt.
A urmat dl. Emil Stanciu, care a purtat dialoguri punctuale cu cei din filiale pe tema noului Statut.
Vom reda intervențiile la microfon, în ordinea alfabetică:
– Filiala UZPR Caraș-Severin – președintele Ion M. Cucu și-a manifestat acordul pentru noul Statut;
– Filiala UZPR Dolj – președintele Mircea Pospai a trecut în revistă principalele activități desfășurate de filială în colaborare cu USR, Biblioteca Județeană și cu TVR Craiova. Tot de la filiala Dolj a vorbit și dl. Nicolae Bălașa, care a făcut referiri nu doar asupra activităților din filială, dar și la activitatea dumnealui în cadrul CNA;
– Filiala UZPR Gorj-Mehedinți – președintele Adina Andrițoiu a pus întrebări pentru lămuriri în legătură cu noul Statut;
– Filiala UZPR Hunedoara – președintele Sorin Blada a scos în evidență problema resurselor financiare și difuzarea revistei UZP;
– Filiala UZPR Olt – președintele Vivi-Viorel Pintea a arătat că și din postura de director general la CJCA-Olt a contribuit la buna desfășurare a activităților ziariștilor cu spații/săli, cu asistență tehnică. Consilierul Paulian Buicescu a cerut lămuriri punctuale privind studiile necesare unui membru UZPR;
– Filiala UZPR Timiș – președintele Ioan David a vorbit despre realizările filialei de pe Bega, dar și despre unele greutăți inerente;
– Fliliala UZPR Vâlcea – președintele Silviu Popescu a propus dezbaterilor diverse abordări legate de noul Statut;
În afară de președinții de filiale, au mai vorbit: Grigorie-Nicolae Lăcrița, Dan Lupescu (amintiri de prin redacții) și Dumitru Sîrghie. Printre cameramani a fost și Costel Mirea, de la „Olt Alert”.
În încheiere – la concluzii – președintele Sorin Stanciu i-a invitat/rugat pe șefii de filiale să studieze cu atenție documentele de la centru venite prin corespondență, precizând că oricine, oricând poate să ceară lămuriri.
UZPR CARAS SEVERIN 