De la reînfiinţare, scaunul episcopal al Caransebeşului a fost ocupat de oameni cu dragoste de Biserica lui Hristos, care prin activitatea lor, au devenit emblematici pentru Banat. Îi reamintim pe episcopii Ioan Popasu (1865-1889) şi Nicolae Popea (1889-1908), ucenicii ai Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna de la Sibiu şi pe episcopul Miron Cristea (1910-1919), devenit primul patriarh al României Mari, ierarhi care în perioada păstoririi lor, au înfruntat politica statului austro-ungar, defavorabilă Bisericii şi instituţiilor româneşti.

Restaurată pentru prima dată prin Diploma Imperială din 6 iulie 1865, Episcopia Caransebeşului s-a impus cu timpul ca o instituţie direct implicată în viaţa credincioşilor ei cu un rol activ în modernizarea şi dezvoltarea vieţii sociale, politice şi culturale din societatea bănăţeană.

Schimbările pe scena vieţii politice din Decembrie 1989. au dus la refacerea unor eparhii care fuseseră desfiinţate în 1948/49. Aşa se face că prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi a vrednicului de pomenire Nicolae, Mitropolitul Banatului, în anul 1994 a fost readusă la viaţă Episcopia Caransebeşului cu primul ei episcop Emilian Birdaş (1994-1996), după care a urmat episcopul Laurenţiu Streza (1996-2005), devenit ulterior Mitropolit al Ardealului. Începând cu anul 2006 în fruntea Episcopiei Caransebeşului se află Prea Sfinţitul Părinte Dr. Lucian Mic. care păstoreşte cu multă vrednicie, având multiple realizări în plan pastoral, cultural, social, economic, misionar, edilitar gospodăresc, etc.

Iubitor al trecutului nostru istoric bisericesc bănăţean, vrednicul de pomenire Prof. Universitar Dr. Nicolae Bocşan de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, ne-a sugerat tema subiectului de faţă, propusă spre cercetare viitorului candidat în obţinerea unui titlu de doctor în istorie bisericească. În mod deosebit îl interesa documente referitoare la fostul Protopopiat al Mehadiei. Am dat ascultare iniţiativei domniei sale şi am pornit la drum, dar surpriza a fost pe măsură. În zadar m-am străduit un timp să descopăr documentele respective dar n-am aflat nimic. Vremurile prin care a trecut Protopopiatul Mehadiei, dar şi celelalte instituţii bisericeşti şi culturale au fost destul de tulburi, la care se adaugă şi dezinteresul multor factori de decizie. După cercetarea mai multor arhive, mi s-a răspuns sec despre Protopopiatul Mehadia nu se mai găseşte nimic sau foarte puţine informaţii. Totul parcă a intrat în mormânt. N-am renunţat uşor la propunerea Prof. Nicolae Bocşan, cu speranţa şi încrederea că într-o bună zi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu se vor rezolva toate. Dintre cei intervievaţi, mare parte mi-au răspuns că ele s-au pierdut odată cu lucrările de amenajare şi construcţie a sistemului hidroenergetic şi de navigaţie „Porţile de Fier I” când mai multe sate de pe clisură au fost înghiţite de apele Dunării. La rugămintea mea, profesorul mi-a oferit un alt subiect de dezbatere şi anume Biserica şi societatea bănăţeană în timpul Episcopului Dr. Iosif Traian Bădescu (1910-1933), despre care nu se scrisese mai nimic. Tema lucrării a fost dezbătută în ziua de 29 februarie 2009, la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj -Napoca în faţa unei distinse comisii profesorale, dar şi în faţă unui public numeros.

Citește mai jos articolul întreg : : Pr. dr. Constantin CILIBIA: ,,Protopopiatul Mehadiei-Corespondență – (1865-1918)”

Pr. dr. Constantin CILIBIA: ,,Protopopiatul Mehadiei-Corespondență – (1865-1918)”

„Oboseala” în fața știrilor a ajuns și în mediul online, unde se părea, la un moment dat, că jurnalismul care a pierdut lupta pentru print ar putea prospera.  Veștile de pe platforme au fost sumbre în ultima vreme – concedieri în masă, departamente întregi desființate, redacții învinse de lipsa de apetit a publicului de a plăti abonamente, mai ales în timpuri de criză extinsă și prelungită. De la cotele enorme de audiență care se înregistau la un moment dat, presa pare în fața unui obstacol major. Dar, potrivit niemanlab.org, această situație poate deschide o nouă cale de urmat pentru jurnaliști.

„Consumatorii au devenit mai alfabetizați în vizualizarea datelor, oferind o integrare mult așteptată a unuia dintre cele mai diferențiate active ale jurnalismului.  Jurnalismul audio este înfloritor – găsește modalități noi și inovatoare de a implica ascultătorii. Videoclipul își atinge pasul ca mediu explicativ atât în formă scurtă, cât și în formă lungă. Eventuala moarte a cookie-ului prezintă o deschidere pentru editori de a-și revendica locul de drept ca modalitate prin care agenții de publicitate pot ajunge la publicul premium. În fiecare zi și în fiecare departament trebuie să ne concentrăm pe valoarea pe care o oferim utilizatorilor noștri. Trebuie să învățăm tot ce putem despre cine sunt ei și de ce au nevoie. Și apoi să oferim jurnalism care îi ajută să navigheze în lumea lor. Prin experiențe de produse care nu le să muncească prea mult pentru a înțelege ceea ce avem de spus. Le oferim aceste știri prin mijlocul ales de ei (e-mail, text, video) și le oferim experiențe care se încarcă rapid, elimină dezordinea și ajung direct la obiect”, punctează Julia Beizer, directorul digital al Bloomberg Media. (redacția UZPR)

Foto: pixabay.com

În ultima săptămână din luna ianuarie a.c., comunitățile germane din Banatul Montan își vor aduce aminte, prin intermediul unor manifestări comemorative, de începuturile deportării germanilor în fosta URSS, în temeiul prevederilor tratatelor de pace de la încheierea celui de al II-lea Război Mondial.
În urmă cu 78 de ani, bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani, apți și apte de muncă, de pe întreg teritoriul României, din Transilvania, Banat, Satu Mare, Crișana, Bucovina, București și Dobrogea, au fost luați din sânul familiei și transportați, în vagoane pentru transportul animalelor, până departe, în teritoriul actualei Ucraine (zona Donețk) și al Rusiei (Munții Ural). În realitate, au fost deportați oameni și mai tineri sau mai în vârstă, până la urmă primând numărul…
Nu puțini au fost aceia care și-au pierdut viața acolo datorită condițiilor vitrege de muncă și viață. Ultimii deportați s-au reîntors acasă abia la sfârșit de decembrie 1949, după cinci ani de muncă depusă pentru „reconstrucția” statului sovietic.
Din cei aproximativ 75.000 de deportați din România se estimează că un număr de peste 10.000 și-au pierdut viața acolo.
Din județul Caraș-Severin au fost deportați aproximativ 9.000 – 10.000 de etnici germani. Astăzi mai sunt în viață în Banatul Montan (inclusiv Orșova) 10 foști deportați, din care 6 reșițeni.

Erwin Josef Ţigla