Mânăstirea Sfânta Ana de la Orșova, 29 octombrie 2022

Niciodată toamna nu fu mai tristă ca acum, când cotropit de gândul că recent se va împlini un an de zile de când OMUL Doru Dinu Glăvan, cu sufletul risipit prin oameni, cu vocația prieteniei, desăvârșit profesionist și un mare iubitor de Eminescu, poetul dar și jurnalistul, a plecat la cer neîmpăcat în spiritul său inoxidabil că tocmai pandemia îl va învinge, despre care cu câteva luni înainte de a pleca dintre noi, poate ca o predestinare, a lansat în spațiul mediatic Concursul tematic ,,Pandemie și Patriotism”, în curs de finalizare, care a generat o implicare semnificativă a confraților din breaslă dar și a multor iubitori de literatură și jurnalism.

Niciodată toamna nu fu mai pustie ca acum, în sufletul meu, gândind că mâine voi porni pe un traseu pe care cândva și pașii LUI l-au străbătut ,Timișoara, Lugoj,Caransebeș, Băile Herculane, Mânăstirea Sfânta Ana de la Orșova, ctitorie a unui alt mare promotor al jurnalismului românesc Pamfil Șeicaru, pentru  o comemorare comună în amintirea a tot ceea ce au clădit trainic și frumos aceste repere de moralitate și verticalitate în slujba cuvântului scris ori vorbit de-a lungul unui timp de referință în istoria poporului român.

Așadar, de dimineață pornim la drum,doar ceața ne mai limitează entuziasmul, și dincolo de Caransebeș cerul se deschide și razele soarelui ne îmbrățișează cu voluptate. E semn că Dumnezeu ne iubește pe toți. Ora 10,30, ajungem la Mânăstirea Sfânta Ana, platoul este aproape plin cu mașini din județele limitrofe, MH, DJ, GJ,TM, dar și din Buzău și Vâlcea. Până la ora 11.00, când avem programată slujba de pomenire, ne constituim într-o inedită,,Conferință de presă” pentru a stabili strategia de lucru. Sunt prezenți ziariștii Maria Rogobete, Aurel C. Muntoiu Ioan I.Ionescu, membri UZPR Timiș, Vasile și Maria Vulpașu, Andrușa R.Vătuiu, dar și cei ce l-au cunoscut și prețuit pe Doru Dinu Glăvan în diverse acțiuni întreprinse Lidia Buțoi, Alexandra Vătuiu, Daniel Rogobete, Mirela și Ovidiu Cocheci. Mai avem puțin timp la dispoziție și chiar la intrare în Mânăstire amenajăm expoziția itinerantă de pictură,,Nostalgii de toamnă”a doamnei Mirela Cocheci din Petroșani care,în cadrul programului stabilit la Biblioteca mânăstirii, ne va prezenta și recentul volum de poezie ,,Lumini și Ove”, o carte ca o călătorie de vis spre cel de-al cincilea anotimp.

Ora 11.00, începe Slujba de comemorare săvârșită cu mult har de preoții Mihai Zorilă, Crăciun Pufan și Iulian Nedelcu. A fost un moment de  reculegere și contemplare profundă în fața căruia nu poți decât a te minuna ,,Ce capodoperă este Omul”. Desigur că acest moment de reîntâlnire cu omul Doru Dinu Glăvan și cu Dumnezeu ne-a fost mijlocită de maica stareță Justina Popovici și măicuțele Mănăstirii Sfânta Ana Orșova, care ne-au primit cu multă dragoste și s-au bucurat de micile noastre daruri cu iz cultural artistic, cărora le mulțumim din suflet, precum și domnului Andrușa Vătuiu.

Au fost prezentate și alte cărți ,,Sfinxul Banatului – George Bălteanu, viața și opera”, un dascăl deosebit și respectat de comunitatea din Topleț, un om cu iubire de semeni și credință în Dumnezeu (Maria Rogobete),,,Picătura de iubire”, despre care ÎPS IOAN,Mitropolitul Banatului, spune: Omul este și el o icoană vie pe care Dumnezeu o așteaptă pentru a-și împodobi împărăția celui de Sus (Aurel C. Muntoiu) ,,Pandemie și Patriotism”, o carte care va rămâne, mai mult decât voiau cei ce au generat pandemia, în memoria comunității și va fi un element de meditație profundă pentru generațiile viitoare, lor le va trebui această carte pentru a judeca în cunoștință de cauză (Dumitru Buțoi).

Au fost rostite și alte alocuțiuni, ca un semn de prețuire și neuitare, pentru cel plecat dintre noi Doru Dinu Glăvan.

Mai aproape de cer/ Cu o faptă bună cu un gând frumos/ Cu o mângâiere cu o îmbrățișare/Mai aproape de Dumnezeu și Hristos/ Cu o privire senină pe zare! Mai aproape de cer/Cu un pas cu o mână întinsă spre soare/ Prin văzduhul de lacrimi/Cu o spaimă izvorâtă din starea/ De necuprins, necuprinsă/De-atâta milostenie și suspinare!Mai aproape de cer/ Cu o jertfă, cu toată ființa noastră/Cu o rugăciune de seară/Mai aproape de bolta albastră/Cu o iubire mai aproape de neam și de țară! Mai aproape de cer/ Prin oameni, prin copii,prin tată și mamă/Mai aproape de îngeri și Dumnezeu/Când visul în alte visuri se destramă/Floarea iubirii înflorește de-a pururi în sufletul meu!

Dumitru BUȚOI/ UZPR Timiș

Cu exact un an în urmă, la 31 octombrie 2021, jurnalistul, omul de radio, omul de sport și de cultură, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Doru Dinu Glăvan, trecea la cele veșnice, la Reșița, luând cu el o lume miraculoasă, plină de talent și de har dar, în egală măsură, de muncă de multe ori epuizantă și de ardere. O ardere completă, care l-a definit nu numai pe el ca om și ca profesionist, ci și pe cei din jur, care au avut ocazia să învețe de la el și să-l prețuiască. Ar fi avut atât de multe de spus! Chiar și în ultimele zile, bolnav pe un pat de spital dar cu speranța tuturor că va trece și peste această încercare, așa cum a depășit multe în viață, Doru vorbea la telefon cu colegii săi de la UZPR, despre proiecte în curs ale celei mai mari organizații de jurnaliști din România. Pentru că noul UZPR este, fără nicio îndoială, creația lui Doru Dinu Glăvan. Prin el a devenit o uniune de creație publică, căpătând un statut fără precedent în rândul organizațiilor jurnalistice, o probabilitate aparent imposibilă. Este greu să te oprești din a povesti despre Doru Dinu Glăvan, despre uriașa sa personalitate.
O facem, totuși, pentru moment, dând cuvântul colegilor săi din Filiala Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, pentru că ei au ținut să comemoreze luni, 31 octombrie 2022, un an de la dispariția bruscă și dramatică a lui Doru, adunându-se, la Biblioteca Germană ”Alexander Tietz” din Reșița, reuniți sub efortul moderator al cunoscutei jurnaliste reșițene, Dorina Sgaverdia, care, desigur, inclusiv din această postură, a evocat personalitatea lui Doru Dinu Glăvan.
Apreciatul gazetar, critic, scriitor, editor Gheorghe Jurma, cel care a scris, printre multe altele, o panoramă a presei reșițene, a remarcat că pe Doru Dinu Glăvan l-a cunoscut înainte de a-l întâlni personal, prin intermediul corespondențelor din emisiunile de radio. De altfel, remarca Gheorghe Jurma, Doru a debutat încă de când era elev, în 1964, născut fiind la 7 iunie 1946, la Timișoara. „Mi-a devenit de atunci un colaborator permanent, spune reputatul gazetar. Dar Doru Dinu Glăvan a început să colaboreze și cu presa națională, mărturie fiind colecțiile de ziare. Cunoștea foarte bine atletismul, gimnastica, înotul. A avut o contribuție deosebită, după 1990, îndeosebi la Radio Reșița, neputându-i-se nega rolul de întemeietor al unei instituții cu valențe culturale, cu o bibliotecă documentară proprie dar și cu meritul editării sub egida radioului a unor cărți importante.” Gheorghe Jurma s-a referit și la ziarul ”Certitudinea”, editat de UZPR, care, tocmai la numărul 100, îi dedică câteva pagini întregi lui Doru Dinu Glăvan, cu regretul că în loc să fie vorba de o sărbătoare a ziarului, iată, gazeta trebuie să consemneze dispariția dar și personalitatea sa. „A plecat brusc, fără preaviz, scrie gazeta UZPR, ca și cum dispariția sa ar fi ascuns un tâlc, considerându-ne suficient de maturi pentru a duce mai departe ce a început el. Poate pentru că n-am fost vrednici de prezența lui printre noi. Nu știm, o vor dovedi într-un fel sau altul, faptele noastre viitoare. Dacă vom continua să scriem împreună istoria clipei, înseamnă că asta e tâlcul, iar Doru Dinu Glăvan a câștigat pariul cu eternitatea. Iar dacă nu, noi suntem cei care vom deconta individual și împreună rușinea dezbinării și ingratitudinea față de cel care a încercat imposibilul.” Gheorghe Jurma considera binevenită această întâlnire, nu numai sub aspect comemorativ, ci și pentru faptul că ziariștii ar trebui să se întâlnească mai des, pentru a se cunoaște și aprecia între ei și a se solidariza între ei într-o bătălie pentru valori, pentru cultură, pentru mai binele acestor locuri.
Probabil, însă, că unul dintre cele mai emoționante momente a fost constituit de o scrisoare a jurnalistei Oana Glăvan Cenan către tatăl ei. Oana, din păcate, n-a putut fi prezentă, din motive justificate, la comemorare aflându-se, însă, Mihai Cenan, ginerele lui Doru. Care, în paranteză fie spus, a remarcat odată, citat de Dorina Sgaverdia, că „Doru Dinu Glăvan a trăit cum i-a plăcut”. „Nu e ușor, dar e foarte frumos” se intitulează această scrisoare, citită cu emoție de Dorina Sgaverdia. „Oricine a trăit lângă Doru Dinu Glăvan, pentru mai mult sau mai puțin timp, începe Oana, știe că așa a fost viața lângă el. În fiecare secundă a vieții mele l-am simțit alături, fie că era la o cameră distanță sau la mii de kilometri depărtare. Să vorbesc despre el la trecut, e imposibil. El este lângă mine în fiecare secundă. Cu el mă sfătuiesc, la el mă plâng, pe el îl sun să-i spun despre noi, ai lui. (…). Tata a fost un vizionar, spune, printre altele, Oana. Adesea eram geloasă, dacă vorbim despre valorile unei profesii, pe timpul pe care tatăl meu îl aloca radioului reșițean. Tatei nu-i stătea nimic în cale, atunci când își propunea să facă ceva, era ca un tăvălug sau o avalanșă, în stare să mute munții din loc până reușea. După ce alături de oameni inimoși a zidit radioul reșițean, a început să-l crească, să-l educe, pentru ca mai apoi să-l vadă împlinit.” Oana Glăvan Cenan relatează un episod dintr-o îndepărtată lună februarie, atunci când jurnaliștii de aici încă lucrau cu mașini de scris. Doru le-a spus, „de la 1 martie nu o să mai scrieți pe mașini de scris, o să aveți calculatoare.” „Ne-am amuzat, spune Oana, nu era niciun calculator în redacție, dar în următoarele zile au început să apară calculatoarele și imprimantele și odată cu ele a început școlarizarea noastră.” Și Oana Glăvan Cenan continuă în această tulburătoare scrisoare: „Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat de la tatăl meu este să fiu cinstită cu mine și cu oamenii din jurul meu, să încerc să mă pun mereu în locul celorlalți și să ajut ori de câte ori pot, fără să cer nimic în schimb. Am crescut cu crezul insuflat de tatăl meu: iubirea față de țară, dragostea de oameni și frica de Dumnezeu.” Ziaristul Ioan D. Cucu, secretarul UZPR Caraș-Severin, om care i-a fost extrem de apropiat lui Doru la București și nu numai, a vorbit în termeni elogioși, dar justificați, despre regretatul jurnalist. „Dacă observați, în dreapta mea e un scaun gol, a spus Cucu. Aceasta nu pentru a mă separa de Dorina Sgaverdia (aflată la prezidiul manifestării, n.n.), ci pentru că Doru Dinu Glăvan a plecat doar fizic dintre noi, el e încă aici, acest scaun îi aparține. V-aș propune să păstrăm scaunul lui Doru neocupat, pentru că nu știu dacă vreunul dintre noi vom putea ocupa vreodată acest scaun pe care l-a construit el, realizând această filială. (…) Doru este un reper, în primul rând pentru că a fost OM, un prieten credincios. Am construit la București împreună, am reușit să facem o uniune de excepție, cu toate bătăliile grele pe care le-am dus. Înseamnă foarte mult să unești 3.000 de ziariști, oameni cu pregătire superioară, care îndeplinesc niște criterii. Este meritul său exclusiv.”
Rând pe rând apoi, au fost relevate calități de necontestat pe care le-a avut regretatul gazetar și om de radio, anume lider național, prieten de suflet, deschis multiculturalismului, voce a sportului, susținător al mișcării culturale. Au vorbit emoționant omul de cultură și gazetarul Erwin Iosef Țigla, președintele Forumului Democrat al Germanilor din România, jurnalista de radio Daniela Tudor, aducând când zâmbete, când o lacrimă în colțul câte unui ochi, atunci când a relatat despre viața în redacție, arhitecta Ioana Mihăescu, omul de cultură Camelia Duca, prof. Dorina Iana, dr. Felicia Quint.
Dar un lucru absolut mișcător despre Doru Dinu Glăvan a fost povestit de maestrul Sabin Păuța, unul dintre cei mai mari dirijori și compozitori români în viață, aflat la comemorarea de luni. Maestrul a povestit că pur și simplu îi datorează regretatului jurnalist pensia de la Uniunea Compozitorilor, fără de care nu ar fi putut trăi. Aceasta pentru că Doru a insistat spre recunoașterea unei personalități extraordinare a culturii și artei românești. (ecronica.org)

Jurnalista Oana Glăvan Cenan, la un an de la dispariția tatălui ei, gazetarul Doru Dinu Glăvan: „Tata a fost un vizionar!”

Societatea pentru Cultură METARSIS, în parteneriat cu UZPR Filiala Caraș-Severin, Inspectoratul Școlar Județean Caraș Severin si Biblioteca Județeană Paul Iorgovici anunță concursul MICII MARI JURNALIȘTI. În honorem Doru Dinu Glăvan, ediția I: Reșița, dragostea mea. Concursul, structurat pe două secțiuni: gimnaziu si liceu, se adresează tinerilor talentați dornici de comunicare și afirmare și va avea ca premii distincții și cărți. Juriul, unul profesionist, va anunța câștigătorii primei ediții în data de 7 iunie 2023.

Despre Grădina Maicii Domnului – România, savantul Nicolae Iorga spunea că este formată din mai multe țări. Una din aceste țări este situată în partea de sud-vest, în munții Banatului, Țara Almăjului. O depresiune intra-montană locuită din îndepărtatul neolitic, cu aproximativ 40.000 de ani în urmă, de oameni adamici, nu darviniști, pe Valea Minișului, în peșterile din munții Aninei. Cu timpul și-au construit case pe platourile de-a lungul pârâurilor afluenți ai râului Nera, care străbate depresiunea de la Nord la Sud. În Țara Almăjului, străvechi ținut al etnogenezei românești, la frumusețea locurilor, s-a adăugat hărnicia locuitorilor care și-au format o cultură proprie din civilizația lemnului din munți, din civilizația păstoritului din zonele colinare și din civilizația culturii mari în lunca Nerei. Viața lor era guvernată de legile divine – zamolxiene, cu acțiune în toate activitățile sociale și spirituale, regăsindu-se astăzi în obiceiurile pâlc, moară și clacă. Acești locuitori iubeau munca, limba și credința. Munca lor era strâns legată de pământul pe care îl lucrau și de la care se hrăneau. Așa se explică apariția așezărilor mici, cătune, ori zbăguri (locuri de refugiu) în jurul vetrei actuale a satelor almăjene. După trecerea pericolului prezentat de popoarele migratoare, locuitorii acestor cătune (săliște) în secolele XV-XVI, au coborât la locuri mai accesibile, întemeind alte așezări. Aceste colectivități rustice, conduse de ”oameni buni și bătrâni”, dețineau casa și intravilanul în proprietate personală, în timp ce pădurea, fânețurile și apele, erau exploatate de obște.

Sigur, cătunele (săliște), nu s-au putut ivi așa, dintr-o dată, ci sunt produsul unor perioade îndelungate de construcție și organizare, mult anterioare. Populația lor, formată din români ortodocși, avea organizații militare aparte, în frunte cu cnejii aleși, participă la războaie, când într-o tabără când în alta, în funcție de interesele lor.

Dintre cele 15 sate din Țara Almăjului, se remarcă satul Prigor, așezat pe râul cu același nume, înainte de vărsarea lui în Nera, la o distanță aproape egală între munții Almăjului la est și munții Semenic la Vest. Atestat documentar la 1550, Prigorul este străjuit de dealurile Dâlmei și Crâst la nord și Stănia la sud. În anul 1741, Prigorul se prezenta cu 63 de case din bârne. Casele erau construite de localnici din materialul aflat la îndemână, lemnul și piatra. Fundația era zidită din piatră, primele bârne erau mai mari numite bulvani, peste care se așezau bârnele încheiate în coadă de rândunică, până la o înălțime de aproape 2 metri, erau legate de grinzi, peste care se puneau căpriorii ce susțineau acoperișul din șândrilă. Casele erau așezate cu căpentul spre drum, aveau ferestre mici la camere, de obicei aveau 2 sau 3 camere. Aveau săpat în pământ pivnița, care era folosită pentru depozitarea legumelor și răchie, peste care se aflau camerele unde locuiau proprietarii iar în pod se punea cucuruzul (porumb). Paralel cu casa, era curtea închisă, sistem cetate, din gard de lemn sau de piatră. În spate erau grajdul pentru animale și în continuare, grădina. În 1773, în urma vizitei împăratului Iosif al II-lea, reiese din jurnalul de călătorie, că locuitorii celor 13 sate din Almăj, locuiau în colibe mizerabile și erau toate românești. Țăranii cultivă pământul cu porumb și pruni.

În satul Prigor s-a organizat compania a III-a din Regimentul Valaho-Ilir, cu garnizoana la Biserica Albă, în urma militarizării Almăjului din anul 1773. Clădirile în care au fost cantonați militarii au ars în jur de 1800, iar între 1808 și 1821 au fost construite clădiri noi din cărămidă și piatră, care există și astăzi. În scopul impunerii și a folosirii satelor pentru granița militară, la 1777, se dispune ca toate satele să iasă la drumul mare, părăsind săliștele și cătunele, punând baza noilor vetre a satelor almăjene. În 1782 sunt trimiși ingineri în graniță, care stabilesc loturile de pământ pentru grăniceri și așezarea caselor în grupuri, între care e interval de scurgere a ogașelor și poteci pentru ieșirea animalelor la păscut, pe Dâlmă și Stănia. Astăzi, lăcomia și prostia au făcut să dispară acest interval dintre case, creând un real pericol pentru inundații.

În anii 1788-1789, peste Almăj a trecut războiul dintre austrieci și turci, care a pârjolit satele din Almăj, trecând și trupele austriece și turcești. Nicolae Stoica de Hațeg, relatează despre foametea prin care au trecut locuitorii satelor ascunși în pădure, deci și prigorenii, care se hrăneau cu poame pădurețe și-și făceau coleșă din coajă de copac. ”În locul caselor arse de turci, bordeie mici în pământ își săpară”. În urma acestei urgii a războiului, la Prigor au rămas 15 case.

După ocuparea austriacă, în satul Prigor au fost trimiși de către episcopul Simion Dascălu de la Vâlcea, frații Câmpeanu, ca preoți. Ei au slujit în Biserica din lemn construită în centrul satului și au fost și primii dascăli, la școala din tinda bisericii. Biserica a ars în 1744 și au construit o biserică din nuiele care a ars în a1789. La sfârșitul războiului, prigorenii au revenit din pădure și și-au reconstruit casele și au adunat bani de pe carne și răchie, pentru a-și face biserică nouă din piatră și cărămidă. Între anii 1802-1805 a fost construită biserica, existând și astăzi.

Pe plan edilitar, în secolul XIX, în satul Prigor existau, o biserică ortodoxă din piatră, școală națională din bârne, post de comandă și hambar de grâne, școală germană și locuința căpitanului din piatră și cărămidă, casă care după desființarea graniței a fost cumpărată de către învățătorul Iosif Toader și Paul Buracu. Mai exista poligon de tragere amenajat din lemn, unde a fost terenul de fotbal. Hanul ”Crucea de Aur”, azi, casa lui Ion Rotaru (Negoiță) care a mai fost numit ”La 2 cocoși” și apoi ”Hanul Hașca”. Clădirea a fost construită la 1840. În 1830 a fost făcut drumul, la gura văii.

La desfințarea graniței, în anul 1872, în Prigor erau 189 de clădiri și 1704 locuitori, toți români, iar în 1900 au fost 1843 de locuitori. În secolul XIX, casele erau cele mai multe din lemn, dar grănicerii mai înstăriți și-au făcut și din piatră și cărămidă. După Primul Război Mondial, toate casele erau din cărămidă și piatră și au început să fie acoperite cu țiglă. În toată perioada, au fost păstrate colibele, unde erau ținute animalele. Până în Primul Război Mondial la colibă stăteau cei tineri, iar după război la colibă erau bătrânii. După al Doilea Război Mondial, casele au căpătat o altă înfățișare, fiind construite cu latul la strada și cu ferestre mari. Dacă până la Primul Război Mondial, dintr-o casă cu 2-3 camere ieșeau 10-15 oameni, ca hârții (șoarecii) de sub claie, astăzi, dintr-o casă cu 10 camere, ies 2 persoane bătrâne și gârbove.

Almăjul, creează o stare de spirit vizitatorilor, care le face bine prin acel ”suflu vital” al muntelui. Această stare apare în contact cu locuitorii zonei, și prigoreni, care se raportează la munte ca la întregul din care ei însăși fac parte. Almăjenii au în fibra lor, o dimensiune a tradiției nepieritoare, un calm al valorilor. Aici nu se spune virtute la păcat, pentru a mulțumi pe păcătoși.

Prof. Panduru Pavel

sursă: Monografia localității Prigor, editura Timpul, 2000, Reșița

foto: Liviu Călin

De ani de zile, cimitirele romano-catolice din Banatul Montan sunt în 2 noiembrie, în ziua de comemorare a răposaților, tot mai sărace în vizitatori și în lumânări aprinse. Despre aceasta s-a amintit de foarte multe ori în publicația reșițeană de limbă germană „Echo der Vortragsreihe” = „Ecoul Asociației”.
La citirea unui asemenea articol, dr. Herwig Brandstetter din Graz / Stiria, membru de onoare al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița, a luat inițiativa să lanseze un proiect numit „Ziua morților, 2003”. Era vorba despre „mai multe lumânări pe morminte de ziua de comemorare a morților”, după cum a spus dr. Brandstetter. La apelul lui către conducerea firmei „DRAUCH” din Hausmannstätten / Austria, care produce renumitele lumânări JEKA, pentru o sponsorizare, aceasta a donat spontan lumânări pentru cimitir.
Astăzi putem spune că ideea de atunci a fost un succes, dacă ne-am uitat la cimitirele noastre în anii de după demararea inițiativei, perioadă în care proiectul a continuat. Inițiativa din 2003 a avut continuitate și în 2022, de data aceasta și în amintirea inițiatorului, dr. Herwig Brandstetter, care a trecut în eternitate anul trecut în 8 octombrie.
O parte din lumânările donate anul trecut luminează din nou, pe 1 și 2 noiembrie, de ziua de comemorare a morților după calendarul romano-catolic, în cimitirul german din Reșița (Cimitirul nr. 2-3). De aceasta au grijă copii și adulți voluntari, care sprijină proiectul și în acest an.
Mulțumiri în eternitate inițiatorului, dr. Herwig Brandstetter, firmei „DRAUCH“, cât și tuturor celor care au avut grijă ca acest proiect să se realizeze și ca, astfel, multe lumânări să lumineze din nou la Reșița, cimitirul din cartierul Muncitoresc.

Erwin Josef Ţigla

Foto: 2019

Program 2022:

1 noiembrie 2022, ora 15.30, Cimitirul nr. 2 – 3 Reșița, mormântul aviatorilor:

Derularea proiectului „Ziua răposaților, 2022: Mai multe lumânări în cimitirele noastre“.

1 noiembrie 2022, ora 16.00, Cimitirul nr. 2 – 3 Reșița, mormântul preoților:

Devoțiune pentru cei răposați, cu păr. Veniamin Pălie, arhidiacon al Banatului Montan.