Teza de doctorat a publicistului Andrei ANDO, susținută la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, coordonată de Ionel Funeriu, a avut ca și conținut identificarea coordonatelor personalității (literare) lui Pamfil Șeicaru, unul dintre cei mai viguroși jurnaliști români, care a activat în jurul anilor războiului al doilea mondial. Lucrarea va fi publicată cu titlul nemodificat în 2020: „Pamfil Șeicaru, autor și personaj literar” (Editura David Press Print, Timișoara). În același an, regretatul președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), Doru Dinu Glăvan, organizează omagierea jurnalistului, prozatorului și director al ziarului ”Curentul”, la Mânăstirea „Sfânta Ana” din Orșova, ctitorită de P. Șeicaru. Pamfil Șeicaru a fost fondatorul UZPR (1919). A ridicat mai multe monumente închinate eroilor români (la Mărășești, în Val du Roy). A avut o viață tumultoasă, cu o atitudine provocatoare și agresivă împotriva Rusiei, aducând servicii culturale remarcabile politicii românești. La sugestia prietenului său, mareșalul Ion Antonescu, pleacă, la începutul lui august 1944, în Spania pentru a edita un ziar de susținere a țării noastre (în franceză și în engleză), cu sprijin financiar guvernamental. În 1945, va fi condamnat la moarte, apoi i se acordă grațierea – chiar face o vizită discretă în țară în 1966 -, se mută la Munchen și Dachau, dar va trăi 86 ani, până în 1980 (născut în Buzău în 1894). Osemintele vor fi aduse în țară, la București, iar opera sa începe să intre în atenția cercetătorilor.

Omagierea personalității acestui „condei de geniu” a beneficiat de o interpretare discretă și de o atenție la fel de ponderată. În 1992, apare cartea Pamfil Șeicaru, Scrisori din emigrație, iar în 2006, apar, la o editură modestă, Scrieri (patru volume). Remarcăm apariția întâiului volum dedicat cu prețuire și obiectivitate semnat de Victor Frunză cu titlul Destinul unui condamnat la moarte. Pamfil Șeicaru (2001), apoi George Stanca publică Șantajul și etajul. Pamfil Șeicaru, între legendă și adevăr (2012), iar Florin Bichir scrie despre Pamfil Șeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date: 23 august 1944 – 23 august 1976 (Editura Militară, 2014). Li se adaugă două apariții editoriale, semnate de ANDREI ANDO, cel care valorifică materialul documentar adunat pentru elaborarea tezei de doctorat, iar recent, jurnalistul arădean editează Pamfil Șeicaru, Reflecții și obiecții politice (2021), cuprinzând extrase din ziaristica și corespondența lui Șeicaru. Sunt citate scurte, dar relevante, despre mentalitatea vremii trăite, despre experiențele jurnalistului, opinii politice și reflecții despre destinul țării noastre în diferite contexte istorice. A fost un observator al vieții politice din România vreme de 62 de ani, din 1918 până aproape de moartea sa în 1980. Reflecțiile sale au consistență și esențializează o stare: „Un gazetar este un spectator al tuturor fenomenelor sociale”. „Nici un ziar nu poate să determine o mare problemă de stat, dacă nu există elemente generale în stat care s-o pună pe tapet”. Alte considerații se referă la cultură și educație: „De pe băncile liceului și ale universității iese generația conducătoare de mâine a acestei țări și deci cum o vom pregăti-o acum, așa va fi condusă și țara”. Alte idei descriu realități contemporane: ”Fiecare tată de familie își visează la noi copilul într-un post plătit din bugetul statului”. Merită reprodusă și următoarea reflecție: „Războiul nu este o proiecție literară! Războiul nu este imn și fanfară: este un lucru tot așa de trist și de tragic ca și moartea, pe care o înfrunți în luptă la fiecare pas, suverană și implacabilă”. Mă opresc aici, întrucât fiecare extracție din publicistica și epistolierul lui Pamfil Șeicaru induce un moment de analiză responsabilă și sugestie meditativă. Dar nu pot exclude următorul citat, despre menirea jurnalistului: ”Guvernele reprezintă principiul autorității; noi, presa, reprezentăm principiul libertății. Între principiul autorității și principiul libertății este un conflict permanent”. Poate citesc și ziariștii unor publicații de laudă necontenită ale gesturilor politice. Presa are rolul de a semnala derapajele, în vederea îndreptării lor.

Participând la susținerea publică a tezei de doctorat a lui Andrei Ando, îmi amintesc începutul referatului coordonatorului, Ionel Funeriu: „Mitul de ziarist de mare talent, dar șantajist și imoral, a creat în jurul lui Pamfil Șeicaru o nedorită crustă, care a acoperit cu totul calitățile și contribuția sa importantă în literatura română”. Ziaristul a estompat virtuțile sale literare, deși, postum, i s-a publica romanul Vulpea roșcată (1996), o biografie romanțată a celebrei Elena Lupescu, în care stilul ziaristic predomină. Andrei Ando identifică seria de opere literare în care ziaristul a fost luat ca model de personaj: Sectarii (Ion Agârbiceanu), Gorila (Liviu Rebreanu), Ai noştri, ca brazii, Aurul negru, Cheia visurilor, Vladim sau Drumul pierdut (Cezar Petrescu), Delirul (Marin Preda).

Pamfil Șeicaru a fost un ziarist de excepție, unul combativ și tenace, participant activ la viața politică a țării în perioada interbelică, posesorul unui discurs parlamentar constructiv, un analist implicat în treburile politice ale țării și ale Europei. Andrei Ando recuperează virtuțile care au predominat conștiința românească prin cultura și spiritualitatea sa.

Anton ILICA

Membru UZPR, filiala Arad

https://uzp.org.ro