La Biblioteca județeană ,,Sorin Titel” din Timișoara, Filiala UZPR ,,Valeriu Braniște” a organizat un inedit Simpozion, prezentare de referate și recital de poezie patriotică dedicat ,,Zilei limbii române”. Conf. univ. dr. Mirela Ioana Dorcescu, profesor de limba și literatura română Sylvia Hârceagă – poetă și membră UZPR Timiș, dr. etnolog Maria Mândroane – poetă în grai bănățean, Nicolae Toma – poet și membru UZPRa Timiș, au fost protagoniștii unor dezbateri incitante și benefice pentru un auditoriu semnificativ și dornic de o călătorie de vis în istoricul milenar al limbii române.
Au mai rostit alocuțiuni reprezentanții Uniunii Bulgarilor din Banat prin prof. univ. dr. Vichente Maniov, Asociației Partida Romilor ,,Pro Europa” prin poetul și publicistul Ioan Mirescu, Asociației Culturale ,,Cârlibana” Dudeștii Noi, jud. Timiș, prin aromânul Victor Enache – istoric, poet și ziarist ,,Timișoara”, relevante prin conținut și prețuire pentru limba română.
În acest context de sărbătoare, moderatorul evenimentului Dumitru Buțoi, membru UZPR Timiș și președinte al Asociației Cultural Umanitare ,,Luceafărul de Vest” Timișoara, a decernat câteva distincții: Meritul Cultural – Eugen Dorcescu, un om cu sufletul risipit prin cultura română, Diplomă de Excelență – Mirela Ioana Dorcescu, Premiul trei – Maria Mândroane, pentru poezie în grai (Concursul de poezie ,,Eminescu, un vis în așteptare”), Diplomă de Excelență – Ingrid Vaștag, elevă (locul 4 – Concursul internațional de poezie ,,Centro Giovani e Poesia Triugio” organizat în Italia).
În încheiere au recitat poezie: Maia Velciov, elevă – Uniunea Bulgară din Banat, Ingrid Vaștag, Mirela Cocheci, Zorica Dan, Sylvia Hârceagă, Ioan Mirescu, Aurel Muntoiu.
De reținut și de reflectat la temele prezentate de Nicolae Toma, privind condiția umană de-a lungul timpului a fraților noștri stabiliți pe alte meleaguri, care scriu și plâng în limba română, precum și de Andrei Gorșcovoz – președintele Asociației Românilor Persecutați, Refugiați, Expulzați sau Deportați din motive etnice.
A fost o zi sărbătorită sub semnul armoniei, cu mare entuziasm și în spirit național românesc.

Text și foto: Grigore MÂINEA / UZPR Timiș

În ultima vreme întâlnesc, din pãcate, tot mai mulți concetãțeni, în special tineri, care spun, cu hotãrâre, fãrã nici o jenã sau remuşcare: “- Mi-e ruşine, cã sunt român!” Zilele trecute, aflându-mã la poştă, înaintea mea era un tânãr ca de vreo douãzeci și cinci de ani, care venise sã plãteascã o taxã cãtre o instituție oarecare. Oficianta i-a spus, respectuos, cã acea taxã trebuie plãtitã la ghişeul instituției respective, fiindcã poșta nu are contract sã preia plãțile de acel gen. Nimic mai civilizat, ca model de comunicare. Totuși, tânãrul a izbucnit, ca un cazan sub presiune: “- Sunt de doi ani în Germania, dar în viața vieților mele nu mai vreau sã aud de România oi de porcãriile de aici!” A fãcut stânga împrejur și a plecat, lãsându-ne pe toți, clienți și funcționari, stupefiați. Pe alții îi aud înjurându-şi țara, fiindcã sunt nemulțumiþi de anumite situații, de anumiți oameni, de anumite realitãți.

De câte ori asist la astfel de cazuri, am aceleaşi trãiri ca atunci când un fiu îşi înjurã sau își bate pãrinții, ca atunci când aud pe câte un rãtãcit înjurând de cele sfinte. Mã întreb mereu, de unde pânã unde atâta lipsã de respect, de dragoste de patrie, atâta indiferențã și duşmănie fațã de propria țarã? Parcã cineva din umbrã urmăreşte sã cultive în mod sistematic asemenea sentimente și atitudini. Parcã cineva promoveazã prin mijloacele de presã tot ce-i mai urât, mai reprobabil, în societatea româneascã, cineva scoate pe gard, în vãzul lumii, tot gunoiul, toate cârpele adunate de prin bãlegar, pentru a trezi repulsie, dispreț. Un hoț de buzunare prins în flagrant este mediatizat zile în şir pe aproape toate posturile de televiziune, în multe ziare, dar despre copiii olimpici, despre inventatorii români oi oamenii de culturã, de artã, de ştiinţă nu se spune mai nimic, încât ne vine sã ne întrebãm dacã aceştia mai existã în peisajul societãții româneşti.

Sã fie familia de vinã, fiindcã nu cultivã dragostea de patrie odraslelor? Sã fie şcoala de vinã? Sã fie autorii de manuale de istorie, cã nu fac din disciplina aceasta o poveste frumoasã, care sã înflãcãreze, sã trezeascã sentimente de mândrie oi de dragoste fațã de înaintaşi? Sã fie Biserica de vinã? Sã fie de vinã clasa politicã? Alte instituții? E greu de spus cã una dintre acestea sau toate la un loc. Tocmai de aceea, voi încerca, într-un modest serial de articole, sã analizez fenomenul, ca o datorie sfântã ce-mi revine în calitate de preot și de cetãțean. Este un semnal de alarmã, pe care vreau sã-l trag cãtre toți intelectualii români, cãtre toți oamenii de presã, cãtre toți oamenii politici, sã facã fiecare ce depinde de el însuşi, pentru a replanta oi a reclãdi în sufletul concetãțenilor noştri, în special al celor tineri, sentimental patriotic, dragostea de țarã, pentru cã altfel, într-un viitor nu prea îndepãrtat, țara și națiunea sunt în pericol. Ceea ce încã mai putem face azi, e prea târziu sã mai facem mâine.

Patria este mama, este tata, este bunicul, bunica, frații și surorile, rudele, prietenii de joacã, colegii de şcoală, colegii de muncã, cunoscuții, consãtenii, concitadinii, toți cei care trãim între granițele statului român, toți cei care suntem departe de fruntariile țãrii, dar pãstrãm în suflet dorul de cei scumpi rămaşi acasã, ori duşi spre alte zãri. Patria este casă pãrinteascã în care ne-am nãscut și în care am copilãrit, în care am trãit bucuriile și tristețile alãturi de cei dragi ai noştri, este curtea casei în care ne-am jucat la umbra nucului sãdit de strã-strãbunicul cu frații, cu vecinii, cu jucãriile noastre atâtea câte au fost, cu cãțelul, cu pisică, cu bunică. Patria este grãdina casei în care am vãzut primele flori, primele albine, din care am gustat primele fructe sau legume. Patria este pãrculețul dintre blocuri cu cele câteva bãncuțe și alei, pe care se joacã cei mici, se plimbã adulții. Patria este grãdinița în care învãțãm alfabetul vieții, colegii, bãncile, educatoarea, jucãriile de tot felul. Patria este şcoala cu toate treptele ei, învãțãtoarea, profesorii, colegii mai mari sau mai mici, clipele de bucurii și de necazuri inerente vieții de elev, de student. Patria este covorul de câmpii, de dealuri, de munți, de vãi și de piscuri împodobite de pãduri seculare, de livezi cu pomi, de podgorii de vii, de culturi de cereale de tot felul, de râuri și pâraie. Patria este Dunãrea și marea, este pãmântul cu toate bogãțiile ascunse în sânul lui, este cerul cu stelele, turmele de vite domestic și sãlbatice, pãsãrile și peştii. Patria este limba româneascã plãmãditã și adusã prin veacuri de multe-multe generații ca un cadou sfânt pentru noi și pentru urmaşii noştri. Patria este cântecul popular, este doina care ne răscoleşte sufletul, este portul românesc atât de minunat, este jocul nostru care ne avântã spre înãlțimi, este credința creştină, care ne-a dat speranța și tãria sã păşim prin veacuri. Patria este biserica din sat, din cartier, mânãstirea dintre munți, cimitirul cu crucile și amintirile din el. Patria este hora din vatra satului, sãrbãtorile, hramurile, nedeile, rugile. Patria este istoria noastrã de milenii, este lungul şir de eroi ştiuţi oi neştiuţi, care au sfințit cu sângele și oasele lor pãmântul țãrii.

Patria este slova cãrților, sudoarea ostenitorilor într-ale culturii și artei. Patria este poezia, muzica, literatura, pictura, sculptura, teatrul, ştiinţa româneascã și reprezentanții lor, care s-au înscris demult în universalitate. Cel care înjurã Patria, cel care spune cã-i este ruşine cã s-a nãscut român este un sãrman orfan, copil de prin canale, copil al nimãnui, sau, mai rãu, o brutã care-şi pălmuieşte Mama.

Pr. Al. Stãnciulescu-Bârda