La sfârșitul lunii august 2022 am avut bucuria să mă aflu în vizită la prietenii noștri din județul Timiș, mai precis în satul Ictar-Budinț din comuna bănățeană Topolovățu Mare, la familia Stroia.

Doru și Lia sunt oameni extraordinari și gazde minunate, bocșeni stabiliți în Timiș și trăitori în Germania, însă frumoasa gospodărie amenajată la Ictar-Budinț dovedește că nu peste mult timp prietenii noștri se vor întoarce definitiv acasă, în România, în Banat.

Vorbind despre una-alta de prin Bocșa noastră dragă, am ajuns la Aleea cu Tei de la Bocșa Izvor și, spre surprinderea mea aflu că și la Ictar-Budinț există o Alee cu Tei, mai mult, chiar o pădure cu tei, iar la capătul Aleii se află un bust al poetului Mihai Eminescu. Un bust recent inaugurat în satul Ictar-Budinț într-un spațiu de poveste, cu iz eminescian!

Bineînțeles că am plecat în căutarea bustului!

Satul se situează pe malul drept al râului Bega și se află destul de aproape de Recaș, localitatea cunoscută datorită viilor și cramelor de aici, de asemenea foarte aproape de Timișoara și Lugoj.

Satul Ictar-Budinț a luat naștere în 1968 prin unirea celor două sate, fiecare dintre ele având vechime considerabilă: Ictar atestată în 1365 și Budinț în 1444.[1]

De o parte și de alta a străzii principale pot fi admirate case vechi, care, deși modernizate în interior, exteriorul păstrează arhitectura veche, de o frumusețe cuceritoare.

Am străbătut ulița până la biserică, Biserica Ortodoxă Română cu hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, zidită în 1887 și târnosită de curând (în 2019) după ce s-au săvârșit lucrări de renovare și reabilitare la acoperiș, la exterior și la  sfântul altar, apoi, la răscruce de drum, am cerut ajutorul localnicilor care-și scuturau prunii. Aceștia m-au îndrumat spre o pădure de tei la poalele căreia curge lin râul Bega.

Într-un peisaj de basm am descoperit bustul poetului nepereche, care se ridică falnic spre un cer amețitor!  

Am căutat informații cu privire la autorul lucrării, la data inaugurării, dezvelirii monumentului. Nimic din toate acestea! Doar, în fața bustului se află o placă din piatră pe care sunt inscripționate următoarele cuvinte: „Fără Eminescu, nici o delegație românească la Înaltele Porți nu are nici o șansă la întregirea țării. Ioan, Mitropolitul Banatului”.

Frumusețea locului nu poate fi redată în cuvinte! Bustul e simplu, iar cărămizile așezate într-un anume fel îi dau o notă aparte. Cred că este unicat în țara noastră această lucrare: un bust Eminescu, într-un sat, pe o alee cu tei!

L-am întrebat pe părintele Nicu-Daniel de la Biserica „Sf. Gheorghe” despre acest bust, din păcate domnia sa e doar de puțină vreme în sat și încă nu cunoaște istoricul locului.

Totuși, prin intermediul internetului, am reușit să mă dumiresc cât de cât cu privire la acest recent bust al „luceafărului” poeziei românești răsărit în satul Ictar-Budinț din Banat.

În revista „Banchetul” nr. 55-56-57 (iulie-august-septembrie) 2020 apare un articol semnat de Diandra David, intitulat „Eminescu, chipul de aur”,  datat 28 august 2020 și înnobilat cu imagini reprezentând bustul Eminescu de la Ictar-Budinț. În acest articol autoarea vorbește despre bust, despre aleea cu tei și despre cărțile lansate cu prilejul inaugurării bustului „Aleea Mihai Eminescu” din Ictar-Budinț:        „Bustul său, fie că e înălțat la Montreal de artistul Petre Ilie-Birău, fie la Ictar-Budinț de Anonymus, păstrează în amintirea razelor crepusculare ale soarelui strălucirea cetății cu merele de aur, pe care un popor le primește spre hrană spirituală.”[2]

În urma articolului Diandrei David, mi-a fost mult mai simplu să găsesc și o altă informație, mai edificatoare:

„La Editura „Ardealul” din Târgu Mureș, a apărut, în plină pandemie, cartea acad. Alexandru Surdu Eminescu și filosofia. Întâmplarea a făcut ca la una dintre lansări, cea din data de 23 august 2020, în satul bănățean Ictar, com. Topolovăț din apropierea Lugojului, să fiu prezent, lucrarea fiind prezentată de profesorul Simion Dănilă, traducătorul Operelor complete, în șapte volume, ale lui Friedrich Nietzsche. Prilejul: dezvelirea unui bust Mihai Eminescu, într-un peisaj eminescian, evocând șirul plopilor fără soț, dar, de astă dată – în ipostaza atât de familiară a teilor eminescieni, străjuitori ai aleii. Bustul a ajuns la Ictar prin strădania neobositului împătimit de Eminescu, părintele Teofil Bradea, sprijinitor și al acestei apariții editoriale (vezi Prefața autorului, p. 12).[3](Theodor Codreanu)

Iată deci, bustul lui Mihai Eminescu de la Ictar-Budinț a fost realizat prin grija scriitorului preot Teofil Bradea și a fost dezvelit în 23 august 2020.

Ce nu înțeleg eu este faptul că presa nu a consemnat nicăieri acest eveniment, deoarece realizarea unui monument Mihai Eminescu este un eveniment! Cu atât mai mult cu cât acest monument se află într-un sat! Pe o Alee cu Tei…

---

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ictar-Budin%C8%9B,_Timi%C8%99

[2] https://en.calameo.com/read/0060770648a9458f446aa

[3] https://www.activenews.ro/opinii/ALEXANDRU-SURDU-EMINESCU-FILOSOFUL-164195

Recent, Inspectoratul Teritorial de Muncă Hunedoara – după cum ne informa consilierul CRP, Cristina CREȚ, (foto) – a desfășurat campania națională privind respectarea de către beneficiari sau împuterniciți ai acestora a prevederilor Legii nr. 52/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a normelor metodologice de aplicare ale acesteia, prin acțiuni de control cu caracter inopinat.

După cum stabilește Legea nr. 52/2011, zilierii sunt persoane fizice, cetățeni români sau străini care au capacitatea de muncă și care desfășoară activități necalificate cu caracter ocazional, pentru un beneficiar sau un împuternicit al acestuia, contra unei remunerații, activând în mai multe domenii, printre care agricultură, vânătoare și servicii anexe, silvicultură, pescuit și acvacultură, activități de alimentare (catering) pentru evenimente, restaurante, baruri, hoteluri și alte facilități de cazare, baze și cluburi sportive, grădini zoologice, botanice, întreținere peisagistică și spații verzi etc.    

Obiectivele campaniei au fost de a identifica beneficiarii care folosesc zilieri și de a aplica măsurile care se impun pentru nerespectarea de către aceștia a prevederilor legislației privind munca zilieră, identificarea beneficiarilor care utilizează munca tinerilor și a copiilor fără respectarea prevederilor legale, identificarea beneficiarilor care folosesc zilieri în condițiile în care se impunea încheierea contractelor individuale de muncă și luarea măsurilor care se impun pentru respectarea de către beneficiari din domeniile care fac obiectul campaniei.

Scopul campaniei a fost de a diminua consecințele sociale și economice negative rezultate din nerespectarea de către beneficiarii din domeniile controlate și determinarea beneficiarilor de a respecta obligația de a înființa, completa registrul de evidență a zilierilor și de a transmite un extras al acestuia la Inspectoratul Teritorial de Muncă în raza căruia se afla sediul societății.

S-a urmărit creșterea gradului de conștientizare a beneficiarilor sau împuterniciților acestora și a zilierilor care desfășoară activități cu caracter ocazional în domeniile stabilite de către legiuitor, în ceea ce privește necesitatea aplicării și respectării prevederilor legale în domeniul relațiilor de muncă și al securității și sănătății în muncă, stipulate de Legea nr. 52/2011

Cu ocazia acestei campanii, Inspectoratul Teritorial de Muncă Hunedoara a efectuat controale la un număr de 21 de beneficiari din județul Hunedoara, pentru care desfășurau activitate un număr total de 142 zilieri, din care 71 femei, 66 bărbați și 5 tineri sub 18 ani.

Pentru neconformitățile identificate, inspectorii de muncă au dispus 6 măsuri de remediere a acestora.

Având în vedere complexitatea relațiilor de muncă, considerăm că acest tip de controale tematice reprezintă un cadru legal, coerent și preventiv de acțiune în vederea respectării legislației specifice de către toți angajații și angajatorii.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

În 30 septembrie 1997, la Bocșa, sub egida Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea”, la inițiativa primarului Victor Creangă și în coordonarea bibliotecarei Gabriela Tiperciuc, a apărut primul număr al periodicului „Bocșa 2000”. Nimeni nu s-a gândit în acel moment că acesta va fi primul pas în realizarea unei reviste de cultură la Bocșa!

„ «Bocșa 2000» dorește să prezinte în paginile sale realitatea cotidiană a unui oraș aflat în perioada sfârșitului de mileniu și care se confruntă cu problemele tranziției prin care trece țara noastră. Publicația se dorește a fi un buletin cu caracter informațional, venit în sprijinul cetățeanului preocupat de grijile existenței de zi cu zi, o punte de legătură între locuitorii orașului și oamenii aleși să-i reprezinte. În acest fel vor fi făcute publice hotărârile primăriei, intențiile acesteia ca instituție, dar și dorințele cetățenilor, sugestiile și opiniile lor. Nu ne rămâne decât să așteptăm urmările acestei colaborări, iar pe dumneavoastră, dragi cititori, să vă rugăm să ne primiți în fiecare casă prin intermediul distribuitorilor de presă.” Acesta era argumentul, cuvântul de început, al redacției  buletinului informativ „Bocșa 2000”, redacție constituită din tineri inimoși precum: Claudia Udoviță, Gabriela Tiperciuc, Patricia Stoica, Mircea Sorin Laslo, Laura Ion, Rodica Țene, Gheorghe Vesa, Ioana Cioancăș, alăturându-se, mai târziu, Marius Tötös și Daniel Melcescu.

Mai trebuie precizat că, încă de la început, echipa „Bocșa 2000” l-a avut alături, ca îndrumător și editor, pe maestrul Gheorghe Jurma. Gabriela Tiperciuc, cea care avea misiunea realizării unui periodic, habar n-avea de modul în care acesta se realiza, iar colaboratorii cei mai apropiați la fel. Așadar, a apelat din start la profesionalismul jurnalistului și editorului Gheorghe Jurma și de atunci această colaborare s-a dovedit a fi rodnică și de succes.

Bineînțeles că orașul Bocșa nu se afla la prima încercare de editare a unui periodic.

În volumul „Presa și viața literară în Caraș-Severin” (Reșița, 1978) și, mai târziu, în volumul „Panorama presei din Caraș-Severin”(Reșița, 2018) Gheorghe Jurma prezintă un istoric al presei bocșene, precum și importanța acestei localități ca centru de presă, de tipar, în Banat. Este redată o precizare din 1947 privind situația presei din Banat demonstrând aceste afirmații: „ În Banatul întreg mai apar astăzi trei gazete săptămânale: «Curierul Banatului» care apare la Timișoara sub direcția d-lui Iancu Cioncatu, fiind într-al XXVIII-lea an de apariție; «Răsunetul» de la Lugoj condus, de 25 de ani, de către inimosul tipograf Gh. Țăran și «Curentul nou», care apare de două decenii la Bocșa Montană, sub îndrumarea neobositului M. Velceleanu./ Trei făclii care au învins imposibilul, continuând să existe fără subvenții și fără fondurile partidelor politice. Trei tribune independente, cari au răzbit să trăiască pentru a lumina calea adevărului asupra Timiș-Torontalului, Severinului și Carașului.” (Const. Severeanu, Trei tribune bănățene, în „Curentul nou”, XIX, nr. 689, 1 iulie 1947.)

Citește articol întreg:

Un nou an școlar – după cum ne relata în exclusivitate prof. Nicolae Cîrstea în calitatea sa de director – a debutat mai repede față de anii trecuți, a sosit cu emoție și bucurie pentru elevii Școlii Gimnaziale Teliucu Inferior, care fremătau de nerăbdarea începerii cursurilor în școala care, parcă, se gătise și ea în așteptarea lor. La rândul lor, cadrele didactice, au fost copleșite de emoțiile care pluteau în aer.

Comuna Teliucu Inferior este situată în apropierea orașului care găzduiește maiestuosul Castel al Huniazilor, fiind străbătută de DJ 687D, care conduce călătorul spre pitorescul peisaj al ținutului pădurenilor. Elevii învață în clădirile recent renovate și dotate ale școlii, în urma implementării unui vast proiect de investiții inițiat de oameni inimoși care s-au mobilizat pentru a duce un suflu nou învățământului în comuna de pe malurile Cernei. Asftel, în urma unei colaborări fructuoase între conducerea Școlii Gimnaziale și persoanele din fruntea Comunei, primar Pupeză Daniel și viceprimar Modîrcă Mircea, cu sprijinul echipei de proiect condusă de Larisa Ienășescu, a prins contur visul copiilor de a învăța într-o școală „ca afară”.

Aceste emoții copleșitoare s-au accentuat, în momentul în care elevii au intrat în noile lor clase renovate, dotate cu mobilier nou și aparatură de ultima generație. Toate dotările ajutând noile generații să descopere o altă față a educației. O față mult mai practică și mai aplicabilă în viața de zi cu zi.

Trecând printr-o perioadă de reabilitare a școlii, dar și printr-o perioadă pandemică, în care orele online au permis cadrelor didactice să pătrundă mai bine în viața și în familia elevilor, acestea au înțeles mai bine nevoile și oportunitățile de care elevi au nevoie. Astfel, am creat un sistem de valori prin care ne dorim să punem mai mult accent pe părerea, sentimentele și emoțiile elevilor, dar și a cadrelor didactice. Creăm un mediu sigur, în care atât elevii, cât și profesorii să se poată dezvolta armonios și eficient. Avem ca și scop formarea deprinderilor, abilităţilor şi competenţelor ce permit încadrarea elevilor în normele societății moderne.

Un aspect foarte important pe care noi punem accentul este menținerea unui mediu motivațional și de încredere pentru toți elevii care îi trec pragul, lăsând o amprentă valoroasă în suflete, dar și în cariera pe care aceștia o vor urma. Un exemplu pertinent este chiar Ana C., fostă elevă a școlii, care, în prezent, s-a întors în postura de cadru didactic pentru a-și face meseria așa cum a învățat de la doamna învățătoare… ,,cu multă dragoste”.

Cine va trece pragul Școlii Gimnaziale Teliucu Inf., va descoperi ,,secretele” celei mai frumoase comunicări dintre elevi și profesori, va vedea munca și satisfacția care o depunem în mod unitar pentru a avea rezultate deosebite, pentru o comunitate de valoare.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

Miercuri, 28 septembrie 2022, va fi sărbătorită în cadrul unei Sfinte Liturghii festive în trei limbi, română, germană și maghiară, împlinirea a 245 de ani de la binecuvântarea primei biserici romano-catolice din Reșița. Celebrantul Sfintei Liturghii de la ora 19.00 va fi pr. pr. Veniamin Pălie (paroh, Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii” Reșița, arhidiacon al Banatului Montan). Înfrumusețarea liturgică muzicală a Sfintei Liturghii de hram va fi oferită de corul parohial „Harmonia Sacra”, dirijor: George Colța, la orgă: Christine Maria Surdu.

Conform datelor furnizate de dr. Claudiu Sergiu Călin, arhivist la Dieceza Romano-Catolică de Timișoara, istoria de început este marcată de:

• 29 iunie 1770: Este realizată lista cu primele 81 de suflete (50 bărbați, 12 femei, 14 copii și 5 servitori), credincioși catolici care se găseau la Reșița (Montană, așa cum se numește această parte a orașului, și astăzi), încă înaintea construirii primelor stabilimente industriale. Covârșitoarea lor majoritate era formată din germani, dar sunt înregistrați și câțiva cehi, maghiari și români;
  • 6 iulie 1770: Administrația montanistică din Oravița îi solicită episcopului Franz Anton Engl zu Wagrain să dispună ca unul dintre călugării franciscani din Carașova să vină la Reșița pentru a celebra, duminicile și în sărbători, Sf. Liturghie pentru credincioșii catolici aflați aici;
  • 3 iulie 1771: P. Michael Grozdich, călugăr franciscan, administrator parohial al Parohiei Carașova, binecuvântează primele două cuptoare de topire a minereului de fier, notând acest lucru în Matricola parohiei Carașova, volumul ce conține date despre botezuri, căsătorii și înmormântări pentru anii 1758 – 1773.
  • 1772: este întemeiată Parohia Romano-Catolică din Reșița, primul ei paroh fiind preotul diecezan Adam Pilzbach, care rămâne aici până în anul 1776, după care se transferă la Dognecea.
  • În 1776 Erariul (administrația financiară imperială-regală) recunoaște oficial întemeierea parohiei, fapt pentru care uneori acest an apare drept moment de început al pastorației catolice la Reșița. Cert este că între 1770 și 1772 franciscanii din Carașova au păstorit credincioșii din tânăra filială Reșița. În 1770 este binecuvântat și cimitirul catolic (azi Cimitirul Nr. 2 – 3).
  • 28 septembrie 1777: este binecuvântată prima biserică romano-catolică din Reșița. Ea avut încă de la început hramul cunoscut până azi: Sf. Fecioară Maria a Zăpezii. Celebrantul sfințirii a fost Pr. Joseph Ermon, paroh de Bocșa, delegat în acest sens de Vicarul General de atunci. Au participat: Adam Pilzbach, paroh de Dognecea, și Franz Somer, paroh de Reșița, împreună cu întreaga comunitate. Odată cu biserica au fost ridicate (între 1776 și 1777) casa parohială și o școală cu două clase, toate unele lângă celelalte.

COMUNICAT  DE  PRESĂ

AL  FORUMULUI  DEMOCRATIC  AL  GERMANILOR  DIN  JUDEŢUL  CARAŞ-SEVERIN

ŞI  AL  ASOCIAŢIEI  GERMANE  DE  CULTURĂ  ŞI  EDUCAŢIE  A  ADULŢILOR  REŞIŢA

Ziua Mondială a Inimii, 29 septembrie, marcată la Reșița din punct de vedere filatelic

Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița sărbătoresc Ziua Mondială a Inimii printr-o miniexpoziție filatelică a colecționarului reșițean Ioan Felmeth. Aceasta a fost pregătită la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ din municipiul de pe malul Bârzavei și va putea fi vizitată la sediul acesteia în data de 28 septembrie, între orele 15.30 și 18.00 și în 29 septembrie, între orele 14.30 și 16.00. Expozantul se ocupă de mulți ani de această tematică filatelică, reușind să câștige, de-a lungul timpului, importante premii.

De menționat este faptul că Ziua Mondială a Inimii este sărbătorită în fiecare an în 29 septembrie începând cu anul 2000, cu scopul de a informa populația de pe mapamond cu privire la principala cauză de deces, bolile cardiovasculare. Ziua Mondială a Inimii este organizată la nivel internațional de World Heart Organisation.

„De-aș avea un singur dor

Aș trăi-n lume ușor

Dar eu am multe doruri grele

Și nu pot scăpa de ele

Au, inimă, au…”

Cântecele Aureliei Fătu Răduțu sunt nemuritoare, cum vie-i este încă memoria în Bocșa Banatului unde s-a născut și de unde a pornit în viață. O viață dedicată muzicii, pe care a slujit-o cu pasiune și devotament până la moarte. O viață scurtă, dar intensă și plină de satisfacții. O carieră care-i asigură un loc distinct în istoria muzicii populare românești.

S-au scurs 50 de ani de la plecarea îndrăgitei interprete „în lumea cea fără de dor”, ani în care orașul Bocșa a păstrat vie memoria acesteia prin diverse activități cultural-artistice, cea mai importantă, firește, fiind cea intitulată Festivalul  cântecului popular bănățean ”Aurelia Fătu Răduțu”, eveniment inițiat în anul 1977.

Aurelia Fătu Răduțu s-a născut la Bocşa Vasiova în 12 iunie 1929, Caraş-Severin, şi s-a stins la Bucureşti în 27 septembrie 1972.

Interpretă de muzică populară, este prima cântăreaţă de folclor din Banat care a ajuns în Bucureşti, pe scenele capitalei.

A urmat cursurile şcolii din localitatea natală, apoi cursuri liceale la Reşiţa. Aici activează  în corul Ansamblului CFR unde talentul i-a fost remarcat de profesorul şi dirijorul Ion Românu. După terminarea liceului s-a angajat la Combinatul Siderurgic din Reşiţa. În scurt timp ia drumul capitalei; urmează cursurile Conservatorului “Ciprian Porumbescu”, iar din 1955 devine solistă la Ansamblul “Ciocârlia”, cariera sa evoluând fulminant. Urmează perioada de glorie a interpretei, turnee în ţară şi străinătate, premii, medalii, Titlul de “Artist Emerit”. A fost căsătorită (1950) cu Ion Răduţu, colonel de aviaţie, şi au împreună un fiu, Adrian, inginer.

„Cântăreață de muzică populară, o adevărată vedetă a podiumului de spectacole și concerte, a radioului și televiziunii mijlocului de secol XX, talentată și instruită, la Reșița i-au fost profesori de muzică Ion Românu și prietenul lui Dinu Lipatti, pianistul și dirijorul Miron Șoarec…” astfel o caracterizează Ioan Tomi în „Lexicon. Muzicieni din Banat” vol. I, ed. a II-a. Timișoara: Eurostampa, 2012.

Iar presa vremii scria că „Aurelia era o femeie frumoasă, cu o ținută statuară, cu păr negru și ochii căprui, tipul bănățencei, iradiind în jur siguranță și bună-dispoziție.”[1]

Despre frumusețea acestei talentate bănățence scria și colegul ei, Milan Petrovici, la superlativ: „Dacă era frumoasă Aurelia? Era fascinantă! Frumusețea trăsăturilor feței era accentuată de o privire care te-nvăluia cu bunătate. De fapt, din orice gest, cât de mic, iradia bunătate, generozitate, dragoste de semeni. Un om de cea mai bună calitate! Dacă atunci când o vedeai erai fascinat, ce-aș mai putea spune despre momentele  când o ascultai cântând! Era unică! Vocea, interpretarea, trăirea ei nu le-am mai întâlnit la niciun artist. Cânta într-un stil bănățean pe care  nu l-am mai auzit până la ea și nici de atunci încoace. Intransigentă cu ea, dar și cu ceilalți, muncea mult ca să iasă totul perfect. Nu era doar interpreta ci și creatoarea multora dintre cântecele sale.”[2]

S-a stins în plină ascensiune, dar prin talentul său, originalitatea personalităţii ei muzicale, prin dăruirea artistică, şi-a câştigat un loc special, distinct, în istoria muzicii populare româneşti. Foști colegi și prieteni își amintesc cu drag și cu mare placer de această Doamnă a Cântecului din Banat, de această voce de aur a cântecului bănățean:

„Pentru mine, Aurelia Fătu a fost și rămâne un model.”mărturisește îndrăgita interpretă Valeria Arnăutu în volumul „Aurelia Fătu Răduțu – vocea de aur a cântecului bănățean”(Reșița: TIM, 2009«Bocșa – istorie și cultură») „ Am fost fascinată de glasul și chipul Aureliei Fătu încă din copilărie. Ascultam ore-n șir, în casa bunicilor mei din Reșița, discul ei intitulat „La mină la Anina” – singurul pe care-l aveam – și îi priveam cu interes chipul atât de expresiv de pe coperta discului.[…] Chiar dacă Aurelia Fătu ne-a „părăsit” nedrept de timpuriu, ea trăiește prin cântecele ei în inima fiecărui bănățean.”

„Era o artistă de excepție, cu un repertoriu elevat, iar vocea era studiată. Aurelia avea ceva al ei și nu va putea fi imitată de nimeni” povestește una dintre prietenele sale, interpreta Maria Păunescu.

Taragotistul Ion Milu ne împărtășește, în același volum dedicat Aureliei Fătu Răduțu, câteva gânduri la plecarea interpretei: „ A murit la 42 de ani la spitalul „Victor Babeș” de lângă Foișorul de Foc. Noi eram în turneu la Brașov când am aflat că ea a murit. Șeful „Ciocârliei” de atunci, colonelul Zinca, a suspendat turneul și ne-am întors la București. E un episod foarte trist. […] S-a prăpădit așa de tânără, din păcate. Ar mai fi avut atâtea de făcut! Era o mare artistă și un Om cu suflet mare!…”

Altă colegă, doamna Angela Moldovan, remarca profesionalismul Aureliei Fătu Răduțu: „ Cred că cel mai important lucru care se poate spune despre Aurelia (l-am remarcat eu, care am cântat cu toți artiștii din România) este faptul că din punct de vedere profesional nu făcea rabat de calitate. A știut întotdeauna să respecte costumul popular și nu s-a abătut, nici n-a cântat altceva, decât folclorul ei bănățean. Și asta e de admirat. Îi făcea ansamblul costume, dar tot după cerințele ei. Se documenta în tot ceea ce făcea și nu greșea niciodată.”

La cinci ani după moartea acesteia, la Bocşa ia fiinţă Festivalul naţional Aurelia Fătu Răduţu, parte integrantă a Festivalului Naţional “Cântarea României”. Din 1987 acest festival se mută la Băile Herculane până în 1992. Se întoarce la Bocşa, după care se întrerupe. În 2010, după 18 ani, acest festival este reluat prin grija Bibliotecii Orăşeneşti “Tata Oancea” Bocşa. Tot prin grija acestei instituţii, în 2009 i-a fost conferit, post mortem, Titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Bocşa interpretei Aurelia Fătu Răduţu, a fost realizată o carte monografică – prima şi singura până acum -, un reportaj TV cu sprijinul TVR Timişoara, precum şi un eveniment de excepţie la casa natală a interpretei care se află în Vasiova, pe strada care îi poartă numele.

Scriitorul Vasile Bogdan, apropiat prieten al bibliotecii bocșene și cetățean de onoare al orașului Bocșa, s-a aplecat și asupra acestei personalități și a realizat câteva interviuri excepționale cu oameni ai locului care au avut bucuria și onoarea să o cunoască și să o aibă alături adesea pe Aurelia Fătu Răduțu, interviuri cuprinse și în volumele „Bocșa din inimă” (Reșița: TIM, 2010 și 2011). Între aceștia îi amintim pe: Doamna Cântecului Bănățean, Ana Pacatiuș și pe inconfundabilul interpret, Tiberiu Ceia. Mărturisirile celor doi sunt consemnate și în volumul dedicat „vocii de aur a cântecului bănățean”.

Doamna Ana Pacatiuș a beneficiat de sfaturile și îndrumările Aureliei Fătu Răduțu și are doar cuvinte de laudă la adresa acesteia: „Eu aș așeza-o alături de marii cântăreți ai României, alături de Ioana Radu, de Mia Braia, de Ion Luican, de Maria Lătărețu. După mine, a fost o voce extraordinară și un om minunat, care ridicase cântecul la rang de cultură. Astăzi nu o mai găsim pe Aurelia în niciun alt personaj.”

Iar Tiberiu Ceia, cel care a și cântat împreună cu Aurelia Fătu Răduțu, vine cu veritabile și pertinente completări la stilul și personalitatea acesteia: „Mie îmi plăcea foarte mult că în repertoriul ei a inclus cântecele vechi ale lui Luță Ioviță, care, dacă nu era Aurelia, poate rămâneau undeva sub colbul anilor, uitate. S-a aplecat asupra cântecului de la șes, asupra cântecului de la  deal, îl cânta îngrijit, în stilul în care cântau la noi țăranii de-adevăratelea, fără melismele  care au apărut mai târziu în cântecul de la deal, munte, când fiecare cântăreț se întrece în a scoate niște triluri care nu de fiecare dată sunt proprii unui cântăreț al satului. Deci, a cântat drept, clar, cu un limbaj care mie mi s-a lipit de suflet și s-ar putea ca de la ea să fi învățat eu să respect graiul bănățean în cântec de la cap la coadă…” 

Fiind atât de apreciată și de iubită, la momentul realizării unei cărți în memoria Aureliei Fătu Răduțu ne-au sărit în ajutor nu doar interpreți de folclor precum Valeria Arnăutu, dar și oameni simpli, care au cunoscut-o și îndrăgit-o pe Rori, cum o numeau ei acasă, la Bocșa, precum și autorități locale, adică primarul orașului Bocșa, dr. Mirel Patriciu Pascu: „ Apreciez că un volum precum cel de față, care să prezinte fragmente din viața și activitatea Aureliei Fătu Răduțu, nu poate fi decât  binevenit și de un real folos. Prin acest volum tinerii o vor putea cunoaște pe una dintre cele mai îndrăgite interprete a cântecului bănățean, iar cei care au cunoscut-o, își vor putea aminti prestigiul profesional pe care frumoasa bocșancă și l-a câștigat prin talentul cu care Dumnezeu a înzestrat-o.”

          Astăzi, la 50 de ani de la plecare, cântecele Aureliei Fătu Răduțu încă mângâie suflete, bucură inimi și trezesc sentimente: de dor, de iubire…

          „Vino iară, primăvară!”, „La mină la Anina”, „Hora bănățenilor”, „Titiană, nume mândru”, „Floare roșie ca focul”, „Răsai lună de cu sară”, „Mult mi-i dor și mult mi-i drag!”, „Somnu mi-i și nu mă culc”, „Dorule, copil pribeag”, „De-aș avea un singur dor”, „Pavele, Pavele”, „Vino bade când gândesc”, „De ce bade n-ai venit” sunt doar câteva dintre „șlagărele” care au contribuit la faima interpretei Aurelia Fătu Răduțu sau, cum spunea jurnalistul și poetul Nicolae Sârbu într-un articol publicat în ziarul „Flamura” din Reșița, în 11 martie 1986, ascultând cântecele Aureliei Fătu Răduțu „veți trăi o stare de sublim, când simțiți cum înflorește lacrima.”

Despre Aurelia Fătu Răduțu găsim referinţe în volume ca: Întoarcerea numelui. Oraşul Bocşa în timp/ Ioana Cioancăş. Reşiţa. Timpul. 1997; Oameni şi locuri din Bocşa/ Iosif Cireşan Loga. Reşiţa. TIM. 2005; Aurelia Fătu Răduţu – vocea de aur a cântecului bănăţean. Reşiţa. TIM. 2009; Cărăşeni de neuitat III/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă. Timişoara. Eurostampa. 2010; Istorie şi administraţie la Bocşa multiseculară/ Mihai Vişan şi Daniel Crecan. Timişoara. Mirton. 2011; Pe urmele „Doinei Banatului” și ale slujitorilor ei/ Ștefan Isac. Caransebeș, 2011; Muzicieni din Banat: lexicon/ Ioan Tomi.Timişoara. Eurostampa.2012; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/Gabriela Șerban.-Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); colecţia revistei Bocşa culturală.

Iată că se împlinesc 50 de ani de la dispariția acestei îndrăgite interprete născută în Banat, la Bocșa Vasiova, și trebuie să amintim că, în aceeași zi de 27 septembrie 1972, s-a stins pe scenă încă o mare stea a muzicii populare românești, a Olteniei, Maria Lătărețu. Ambele mari doamne ale folclorului, ne-au lăsat cântecele lor , care au devenit în timp cântecele neamului românesc!

Fie-le memoria veșnică! În veci pomenirea lor!

---

[1] Ștefan Isac. Pe urmele „Doinei Banatului” și ale slujitorilor ei. Caransebeș, 2011.

[2] Aurelia Fătu Răduțu – vocea de aur a cântecului bănățean. Coord. Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2009 (Bocșa – istorie și cultură)

AIKIDO este un stil de viață, o artă marțială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. Acest stil de viață are principiile de non-rezistență, utilizarea forței adversarului cât și emblema artei are legături cu stiluri de origine chineză și ajută enorm la educația, comportamentul și evoluția celor care practică această artă marțială japoneză. Trăim o perioadă ciudată, o perioadă în care răul a primit puteri supranaturale și vrea cu tot dinadinsul să învingă binele, ori acest lucru nu se întâmplă într-o lume în care domină armonia, curajul, cinstea, ordinea, demnitatea. Este foarte important să se știe că Aikido este o artă marțială japoneză care include, la nivel fizic, tehnici derivate din Jujitsu și Kenjutsu. Toți care doresc să fie practicanți de Aikido trebuie să știe că această artă marțială japoneză nu are ca scop lovirea oponenților cu pumnul sau cu piciorul, părinții mai ales trebuie să știe acest lucru pentru a-i îndruma pe copii pe această cale, ci mai degrabă are ca scop folosirea energiei atacatorilor pentru a obține controlul asupra lor, astfel că se pune accent pe armonizarea minții și a corpului individului cu activitatea tuturor lucrurilor din univers, mobilizare sau proiectare la distanță.

La început de an școlar, este foarte important să se știe în școli de această artă marțială japoneză Aikido, o artă care va ajuta atât psihicul cât și fizicul unui copil pentru a merge pe o cale bună, calea armoniei, așa cum se numește de fapt, vor găsi o tehnică eficientă de auto-apărare, o cale de iluminare spirituală, sănătate și pace interioară. De-a lungul anilor, am avut onoarea să îmi mulțumească foarte mulți părinți pentru evoluția pe care au avut-o copiii acestora, în special ordinea și disciplina. Tot ce se întâmplă în Aikido este benefic pe parcursul vieții fiecărui practicant, în școală, dar și la serviciu, beneficiile cursanților variind în funcție de personalitatea și stilul de viață al fiecărei persoane: stimulează corpul și mintea, foarte importante sunt exercițiile de respirație, efortul fizic are și el un rol deosebit de mare, se știe că respirația și efortul fizic sunt în strânsă legătură. Cunoașterea unei filozofii orientale este foarte importantă pentru intelect, de aceea spun că trebuie să ne dorim aceste beneficii, să sperăm la o lume nouă, cu respect, o lume mai civilizată decât lumea în care trăim, să le insuflăm copiilor noștri faptul că cel care se apără învață să se armonizeze cu energia de atac, să o controleze, poziția sa fiind folosită special pentru a –l menține pe uke (cel care a atacat) dezechilibrat. Sunt tehnici foarte importante pentru echilibru și dezechilibru și anume: acest uke, cel care a atacat învață să devină calm și flexibil când este în dezavantaj, sau învăță să își redobândească echilibrul. La sfârșitul lunii septembrie 2022, Clubul Wago-Kan de Aikido Lugoj, condus de sensei Rogobete Daniel, organizează Stagiul de Aikido-Aikikai la Lugoj, este al 16-lea stagiu de Aikido organizat de sensei Daniel Rogobete 5 DAN, la Lugoj, această acțiune extraordinară aduce nu doar tehnici noi ci și ambianță, prietenie, pot spune că legăturile care se fac între practicanți rămân pentru toată viața. Unii copii se înscriu și practică puțin timp, alții se înscriu și rămân pe o perioadă lungă în familia aikidocilor, dar mai sunt și care nu se mai despart niciodată de Aikido, însă toți au aceeași educație primită de la primele ore de cursuri, o educație pe care nu o vor uita niciodată și care îî ajută pe tot parcursul vieții. De aceea spun din toată inima că Aikido este un mod de viață extraordinar pentru om, Aikido înseamnă calea armonizării energiei, a fost creată în 1920 de către Morihei Ueshiba, un expert care a atins cel mai înalt nivel de măiestrie în artele marțiale japoneze clasice. Copiii, adulții, toți cei care vor să practice această artă marțială trebuie să știe că nu are competiție, nu participă la competiții, fondatorul interzicând orice formă a acesteia. În această lume armonioasă, instructorii și practicanții de Aikido organizează numeroase demonstrații prin care își dovedesc măiestria.

”Aikido se mai poate traduce și Calea Energiilor Unificate, în Aikido energiile se unesc, nu se ciocnesc precum în sporturile marțiale. În Aikido, apărarea nu este decât o continuare a atacului, cele două, atacul și apărarea, fiind elemente ale aceluiași întreg. Avându-și originile în tehnicile de luptă cu mâinile goale ori cu sabia sau sulița utilizate de samurai în Japonia medievală, Aikido utilizează proiectări, fixări, luxări și lovituri într-o măsură mai mică, însă cea mai mare parte din tehnici sunt creația maestrului Morihei Ueshiba.”

Sensei  Daniel ROGOBETE 5 DAN

CLUBUL DE AIKIDO WAGO-KAN LUGOJ

  22.09.2022

Dincolo de faptul că este un unicat pe plaja media din România, Revista UZP este o oglindă a breslei. Pentru că oamenii au vrut dintotdeauna nu doar să știe, ci și să înțeleagă. Aici intervin jurnaliștii. Revista UZP arată o dată mai mult tuturor faptul că jurnaliștii își fac treaba de a informa. De-a lungul numeroaselor sale ediții, dense, aplicate, profesioniștii din Uniunea Ziariștilor, care editează publicația, au scris în paginile ei despre inteligență artificială, despre Uniunea Europeană, despre informația avizată în lumea digitalizată, despre cenzură, despre marii înaintași din toate domeniile. Sumarul publicației cu numărul 27 este din nou foarte bogat și o continuă descoperire a nenumăratelor fațete ale jurnalismului.
Ediția curentă are în centru una dintre cele mai stringente teme ale actualității – schimbările climatice și efectele lor. În acest tablou vast, global, Revista UZP nr. 27/2022 detaliază implicațiile tranziției pe care urmează s-o cunoască omenirea spre sustenabilitate din perspectiva jurnaliștilor și a menirii lor de a informa cât mai corect, astfel încât publicul să poată trage concluzii avizate și să acționeze în consecință. De la editorialul semnat de Lavinia Șandru – „Ecologia – de la opțiune la singura opțiune” – până la articolul de sinteză semnat de cunoscutul jurnalist Dan Constantin – Tematica ,,eco” trece în prima pagină – și inclusiv cu un punct de vedere al unei reprezentante a tinerei generații de jurnaliști, Ruxandra Ceangu, studentă la Jurnalism, participantă la proiectul „Școala de jurnalism” CNR UNESCO – UZPR („Mediul înconjurător și responsabilitatea comună”), Revista UZP se vădește un nucleu de informație profesionistă, argumentată și care poate răspunde la întrebările cititorilor.
Publicația este și un univers al explicațiilor avizate, cu interviuri („După 1989, mass-media au căpătat o uriașă forță de influență asupra opiniei individuale și colective, datorită amplificării ariei de răspândire a informației”, interviu realizat de Ion Vasiu cu jurnalistul Șerban Cionoff), recenzii, relatare, analiză („Nu poate exista pace atâta vreme cât pilonii fundamentali ai dezvoltării durabile nu sunt sustenabili” – Madlen Șerban, secretar general al Comisiei Naționale a României pentru UNESCO), evenimente de ținută ale Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (Cenaclul „Ileana Vulpescu” al UZPR, articol de Mihai Maxim), cu deschiderea spre lume pe care o asigură filialele din Diaspora, cu ilustrarea pleiadei de preocupări prin care jurnaliștii membri ai UZPR sunt implicați în viața socială locală și națională („Vectorii matricei de neam care au amprentat genomul românesc”, semnat de prof. dr. Vicu Merlan, din Huși). Toate acestea sub semnul creației; jurnaliștii sunt scriitorii de fiecare zi, unii dintre membrii UZPR au alte profesii, dar a spune povești și argumentate, și rupte din realitate, care să fie și captivante, este o altă frontieră a vocației. Revista UZP îi vădește pe jurnaliști performând în condiții și vremuri de toate felurile, fără să oprească o clipă informarea, perfect capabili să organizeze simpozioane științifice, să fie implicați în proiecte culturale și, în același timp, cu o energie care se dovedește de nesecat, să fie susținători ai adevărului, ai publicului și ai presei.
Publicația este în același timp și un for de dezbatere al breslei, în care membrii Uniunii își expun punctele de vedere, și spațiul publicistic în care sunt evidențiate puternicele filiale ale UZPR.
Dincolo de a fi o oglindă a felului în care jurnaliștii profesioniști ai celei mai mari bresle din România continuă să „scrie istoria clipei”, Revista UZP nr. 27/2022 este un pilon de informare extinsă, în care condeieri de substanță, plurivalenți, relevă faptul că jurnalismul adevărat este atât de mult mai mult decât o profesie.

Roxana Istudor

O nouă întâlnire a conducerii Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România cu șefi ai filialelor din țară a avut loc la Constanța. După Galați și Călimănești, această nouă ocazie de trecere în revistă a actualității activității celei mai mari organizații de breaslă din țară s-a derulat sub aceleași auspicii ale unității. Conducerea Uniunii a evaluat, împreună cu membrii prezenți, „pulsul filialelor”, felul în are jurnaliștii profesioniști, membri ai Uniunii, depășesc vremurile complicate pe care le traversează România, Europa și lumea, jurnaliștii fiind cei dintâi chemați să informeze rapid și corect întreaga opinie publică.

Ședința care a marcat evenimentul a început prin cuvintele adresate de gazda reuniunii, comandor Ioan Damaschin, președintele Filialei Dobrogea „Vasile Canarache” a UZPR, care a remarcat prezența unor reprezentanți ai filialelor din toată Dobrogea (Mangalia, Tulcea, Medgidia), jurnaliști de calibru, care au făcut istorie în presă scrisă, precum și faptul că Filiala pe care o conduce își respectă pe deplin statutul de utilitate publică, atât în exercițiu, cât și în informare, prin implicarea într-o pleiadă de evenimente, de la volume importante în domeniul presei până la târguri de carte, festivaluri, evenimente culturale, alături de activitatea curentă a jurnaliștilor filialei la posturi de radio, de televiziune, în presa scrisă și online. Invitat să vorbească despre importanța acestor reuniuni pentru ideea de coeziune a UZPR, președintele Sorin Stanciu a remarcat că au ținut să fie prezenți alături de reprezentanții filialelor membri ai Consiliului Director al UZPR – Mădălina Corina Diaconu, secretar general, Dan Constantin, președintele Comisiei de atestare profesională, Mircea Pospai, președinte al Filialei Dolj, Maria Stanciu, președinte al Filialei Galați, Grigore Radoslavescu, președintele Filialei Iași, Cornel Cepariu, președintele Filialei Bacău, membrii supleanți Lavinia Șandru și Ovidiu Zanfir.

Sorin Stanciu, președinte UZPR:  „De aproape un an, de la acel moment trist când l-am pierdut pe Doru Dinu Glăvan, am reușit să ducem mai departe ceea ce începuse și proiectase – să fim o mare echipă. Această echipă unită continuă planurile și programele ambițioase ale elaborate de UZPR. Știți cu toții ce face Uniunea, manifestările importante în care este implicată, ca organizator, co-organizator sau partener, inclusiv această iniţiativă de a ne reuni de fiecare dată când participăm la un eveniment de anvergură. Gândul meu permanent este de păstrare a acestei unități, pe care o promovăm și o prețuim, și a coeziunii care ne-a ajutat să trecem peste vremuri și evenimente dificile”. Totodată, președintele UZPR a reînnoit apelul către membrii UZPR de a direcționa cele 3,5 procente din impozitul pe venit către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, sume de care vor dispune chiar filialele, în conformitate cu o decizie UZPR în acest sens, precum și propunerea de a se constitui la nivelul Uniunii un fond de solidaritate.

Mădălina Corina Diaconu, secretar general al UZPR: „Vă propun să punctăm împreună, la nivel de filiale și, dacă ne unim forțele, și la nivel național, trecerea unui an de la dispariția lui Doru Dinu Glăvan, întrucât mulți dintre șefii de filiale pot rememora lucruri realizate prin implicarea celui care a fost președintele UZPR. În ce privește activitatea noastră jurnalistică, ne dorim cu toții mai multe dezbateri pe teme de presă, iar dumneavoastră, șefii de organizații din țară, știți mai bine reperele actuale ale deontologiei la nivel local. M-aș bucura să primim la site-ul UZPR, la Revista UZP și la Radio UZP aceste idei, propuneri, dezbateri legate de jurnalism. Radio UZP, acest podcast dedicat jurnalismului, vă așteaptă în continuare pe toți cei care aveți experiență, care aveți ceva de spus în domeniu și aveți o voce avizată. Membrii UZPR trebuie să se facă auziți pe toate platformele. Cu ajutorul dumneavoastră, podcastul Radio UZP poate deveni singurul din lume care tratează strict și exclusiv teme jurnalistice. Menționez și cursurile de jurnalism realizate de UNESCO cu implicarea UZPR ca pe un proiect relevant pentru latura care ne definește ca profesioniști și ca uniune de creație și la care vă așteptăm, cu întreaga dumneavoastră expertiză, începând cu 2023”.

Dan Constantin, președinte al Comisiei de atestare profesională a UZPR: „Pandemia ne-a învățat cum să comunicăm fără multă cheltuială. Dezbateri jurnalistice se pot organiza online. Chiar dacă problemele și abordările sunt diferite între București și restul țării și depind de instituția de presă respectivă, problema nu este că oamenii nu sunt interesați de acest tip de dezbatere, ci că nu sunt suficiente posturi în mass-media pentru toți doritorii care și-ar dori să se îndrepte către televiziune, către presa scrisă etc. Din analizarea dosarelor care vin la Comisia de atestare profesională, am concluzionat că membri UZPR vin nu doar din profesia propriu-zisă. Consider că, plecând de la realitatea pe care n-o putem schimba, trebuie să manifestăm o deschidere cât mai mare. Așa cum din jurnalism se poate pleca spre alte profesii, și profesioniști din alte domenii pot activa în jurnalism”.

Lavinia Șandru, membru supleant al Consiliului Director: „Mă bucur că reușim să facem evenimente de anvergură în țară. Este important să ne întâlnim, să comunicăm față în față, pentru că așa suntem mai aproape unii de alții. Experiența Festivalului WonderFest, cu cea mai mare participare a elevilor înregistrată vreodată în România, ne-a dat ocazia să constatăm că la Constanța sunt elevi foarte bine pregătiți și foarte talentați. UZPR are un viitor foarte bun aici. Sperăm să fim tot mai mulți, pentru că toți jurnaliștii merită să fie membri ai unei organizații care le susține interesele și luptă pentru ei, iar aceasta este UZPR”.

Ovidiu Zanfir, membru supleant al Consiliului Director: „Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România evoluează. Dacă rămânem optimiști și continuăm atragerea tinerilor și adaptarea Uniunii la necesitățile jurnalistice actuale, vom duce organizația mai departe, cu ajutorul dumneavoastră, al celor cu experiență. Suntem o organizație cu aproape 4.000 de membri, iar iar președinții celor 54 de filiale din toată țara și din Diaspora – suntem pe cale de a mai înființa câteva, pe considerente profesionale – știu ce au de făcut pentru implicarea crescută a acestor membri în organizațiile locale. Cu atât mai mult cu cât viitorul Uniunii va trebui să implice cât mai multe proiecte, pe lângă cele pe care le știți deja și pe care le derulăm. De asemenea, membrii noștri au la dispoziție Radio UZP, disponibil pe site-ul Uniunii, o emisiune specială pe teme de jurnalism la TVR Moldova, care a devenit post cu acoperire națională, avem revistele oficiale ale Uniunii – Revista UZP și „Cronica timpului” – și site-ul Uniunii, care în curând va avea o nouă față”.

Dumitru V. Marin, președinte al Filialei Vaslui: „Publicația pe care am fondat-o, Meridian Cultural românesc, în care am semnat peste 2.000 de editoriale din anul 1996 încoace, are aproape 1.000 de colaboratori din toată lumea și poate fi considerată un reper al presei culturale, segment pe care s-a dezvoltat și îl reflectă. Parcurgem una dintre cele mai negre perioade din evoluția spirituală a acestei nații și una dintre temele care trebuie să fie de permanentă dezbatere pentru noi, jurnaliştii profesioniști, trebuie să fie atragerea și reformarea profesională a tineretului, pentru ca jurnalistica – folosesc acest termen din respect pentru jurnaliști, dintre care fac parte – să nu dispară în neant. Chiar și noi, reprezentanții unei anume epoci, trebuie să găsim căile de a face un nou tip de jurnalism, care să ajungă la societatea actuală, diferită. Nu în ultimul rând, domnule președinte Stanciu, nici nu știți cât este de important să ne adunați așa, ca astăzi, ca să curgă ideile bune”.

Maria Stanciu, președinte Filiala Galați: „Suntem la cea de-a cincea ediţie a unui concurs pentru copii – anul acesta a avut tema «Ospitalitate și generozitate la români». Este o coincidență fericită că putem găsi deschidere și spațiu pentru a stimula una dintre concurente publicând-o în revista UZP, care este atât de frumoasă și de serioasă. De altfel, am putea continua acest demers în revistele Uniunii – o dată pe trimestru sau la semestru să găsim spațiu pentru tinerii jurnaliști. Intenționez să facem la Galați și un concurs de fotoreportaj, la care să participe copiii care au fost voluntari la Liceul Tehnic. Mi se pare extraordinar că în cadrul unui liceu există o clasă de fotoreportaj – acești copii vor deveni regizori, operatori, jurnaliști ai acestui segment media. Vreau să inițiez un concurs pentru cele mai bune lucrări ale acestor tineri la nivelul municipiului sau al județului. Un alt proiect care a fost întrerupt de pandemie și pe care îl vom relua este cel despre rescrierea poveștilor de la Dunărea de Jos”.

Cornel Cepariu, președinte al Filialei Bacău: „Am reușit la Bacău să facem la Universitatea «George Bacovia» un curs opțional de jurnalism economic și administrativ cu mare succes, pentru că foarte mulți studenți, inclusiv de la universitatea de stat, au început să vină la acest curs. Și asta pentru că sunt rezultate: dintre acești tineri, unii au avut opțiunea de a lucra în presă – la ziarul «Capital», de pildă, sunt oameni care au absolvit acest curs opțional de la Bacău”.

În cadrul reuniunii de la Constanța s-a mai propus instituirea de către UZPR a unei burse pentru tinerii care doresc să urmeze acest domeniu și, în măsura în care va fi posibil, organizarea unei școli de vară pentru jurnaliștii în formare, s-a punctat prezența importantă a tinerilor în presa de limbă română din Serbia, consolidarea colaborării dintre UZPR și Asociația Română de Istorie a Presei, continuarea eforturilor de promovare a folosirii corecte a limbii române în jurnalism.

O dată în plus, s-a constatat că UZPR continuă pe același drum al unității și al coeziunii și că diversitatea abordărilor, opiniilor, manierelor de lucru, multitudinea de segmente pe care le acoperă membrii care alcătuiesc cea mai mare organizație de breaslă din România nu fac decât să confere dinamism și o certă componentă de utilitate publică prezentului și viitorului UZPR.

Departamentul Comunicare

Posted On 24 sept. 2022

Marți, 20 septembrie, 2022, ora 18.00, la Casa Bredicenilor din Lugoj, a avut loc un eveniment deosebit de frumos și spectaculos, pot spune chiar inedit. Spun aceste lucruri cu o bucurie sufletească imensă, o strălucire planetară parcă ne lumina mințile și toată ființa noastră dansa în ritm de speranță. Expoziția de Artă Plastică, pe nume EFEMERIDE, a dat culoare sufletelor lugojenilor participanți la acest eveniment, a fost o gură de aer proaspăt pentru această perioadă de haos în care lumea se întreabă: oare cine mai suntem și de ce existăm? Dar iată că în această seară nemaipomenită în Casa Bredicenilor, oamenii au simțit regăsirea, au gustat din nou clipa adevărată și au înțeles că trebuie să își trăiască viața la intensitate, cu bune, cu rele, cu nebunii și spontaneități, dar neapărat cu frumusețea artei, dar oare nu oamenii formează arta acestui univers? Artista Maria Hadiji, profesor doctor, omul care a încântat invitații acestui eveniment, a vorbit cu sufletul despre operele sale, lacrimile stând să spargă barierele sentimentelor, unele transformându-se în fata morgana…lacrimile au dat năvală apoi și în ochii curioși și radioși ai spectatorilor, în surdină se auzea o muzică divină. Impresionant!!! Felul cu care a descris operele, măiestria, trăirile imprimate în exponente, au făcut o seară excepțională în orașul de pe Timiș, la Brediceni, totul fiind la superlativ! Directoarea Bibliotecii Municipale Lugoj, Henrieta Szabo, a fost moderatoarea acestui eveniment, astfel că a dat cuvântul de deschidere criticului de artă conf.univ. dr. Gabriel Kelemen, vicepreședintele UAPT după care a urmat dr. Steluța Guțin, președinte Asociația Prezent. A continuat etnograful Marius Matei și la final, Maria Hadiji. Au fost clipe încărcate emoțional, criticul de Artă Gabriel Kelemen ne-a amintit de noi, pur și simplu. Acest artist a trezit fiorul, a fost o surescitare si deodată inimile au ars paiele de pe pământul uscat, pereții ființei noastre au picat si din noi am ieșit adevărații noi, dar curățați, sculptați, pictați, frământați de mâinile ce ne vorbeau, mângâiați de bunătatea ochilor ce ne priveau, ne transformasem într-o sculptură cu gânduri și speranțe, toți într-un singur glas ce spunea: renaștem, oameni buni, renaștem, noi suntem anotimpul primăvara, noi suntem ghioceii cu piciorușe verzi și căciuli țuguiate. Acest minunat artist, Gabriel Kelemen a primit numele de ”Omul timpului”, am vrut să mă smulg din brațele acelei clipe, dar nu am putut, erau prea multe emoții care mă țineau de mâini și de picioare și am rămas în voia acestui om al timpului. Evenimentul a răscolit copilăria tuturor celor de față, ochii ne trădau pe toți, era un amestec de bucurie, reîntoarcere, dăruire, speranță și mult, mult curaj, primisem exact ce în ultima vreme pierdusem și anume nădejdea în noi. Câteva secunde m-au dus cu gândul la strămoșii noștri din Topleț, acolo unde a copilărit artista Maria Hadiji, am înțeles că talentul acesteia a primit un imbold de la culoarea Iorgovanului, povestea și faptele lui, stropii Cernei pierduți în maluri puternice, apoi Sfinxul Bănățean, sculptura unei lumi ce nu se pierde niciodată, pentru că există acest monument al naturii în minunata comună Topleț, pentru că acolo se macină timpul, în acele mori de apă, acolo în bârnele bătrâne sunt cele mai frumoase tablouri ale vieții, acolo a copilărit talentul fior al Mariei, acolo în parfumul florilor de liliac.
Numele expoziției- EFEMERIDE-, are o mare importanță pentru realizările artistei. Descoperind-o pe Efemerida, Maria Hadiji a înțeles cu emoție că efemeridele nu sunt doar tabelele care conțin pozițiile planetelor din Sistemul Solar, la anumite date calendaristice fiind utilizate în astronomie și astronautică, ci și ființe care trăiesc atât pe pământ cât și în cer și ce este mai interesant și de știut, efemeridele trăiesc doar o zi pe pământ, ele fac adevărate spectacole pentru cei care le privesc…în copilărie știam de ele pe numele de Rusalii. Povestea efemeridelor, povestea Mariei Hadiji, cuvintele miracol  sorbite din gura artistei, trăirile din acest loc încărcat cu istorie, operele de artă, lacrimile ce se nășteau și mureau în ochii obosiți ai oamenilor spectatori, au format pictura din care ieșeau, intrau iubirea, renașterea, bucuria de a trăi, am simțit universul în palme și l-am frământat…
În a doua parte a acestui eveniment s-a vorbit despre activitățile de valorificare a Colecțiilor Muzeului Satului Bănățean Timișoara-studii și cataloage de colecție, profesor doctor Maria Hadiji, muzeograf-etnograf Marius Matei, conf.univ.dr. Gabriel Kelemen, prof. Steluța Guțin. Recenziile fiind făcute de Daciana Vuia, manager al Muzeului de Istorie și Etnografie Lugoj, moderator fiind manager  Henrieta Szabo.
Felicitări, Maria HADIJI!

Maria ROGOBETE/UZPR

25.09.2022

,,Vreau să mă caracterizeze profesionalismul, demnitatea și credința strămoșească”

(dialog cu Daniela Crișan asistent medical – Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu ” Hunedoara)

– Este plăcută activitatea de asistent medical?

– Am știut de la început ce vreau să profesez. Am studiat la Școala Postliceală Sanitară din Hunedoara, cu dorința de a avea o profesie frumoasă prin care să ajut oamenii suferinzi și a mă forma un bun asistent medical. De fapt ce este mai util decât să ajuți oamenii bolnavi la nevoie, să fii mereu alături de ei, încurajându-i și tratându-i.

– Ce înseamnă pentru dvs. pacientul?

– Este un „suflet” îmbrăcat în haine de om pe care unii nu-l înțeleg, nu-i simt durerea. Este omul suferind care vine și-mi povestește probleme de sănătate și chiar unele personale. Eu îi trăiesc durerea, uneori îmi cad lacrimile, dar încerc să îi readuc zâmbetul pe buze, optimismul.

– Care vă sunt abilitățile față de acesta?

– Îl ascult cu atenție, mă transpun în suferința lui, îl încurajez, îi dau sfaturi profesioniste privind tratamentul prescris de medic și îi răspund cu drag la orice întrebare.

– Sunteți mulțumită de destinul dvs.?

– Da, sunt. Cred că Dumnezeu m-a ajutat și mă ajută. El știe cel mai bine care trebuie să fie destinul meu uman și profesional.

– Punctați-ne o satisfacție din activitatea dvs. profesională.

– Nimic alta decât atunci când pacientul pleacă din cabinet mulțumit, cu zâmbetul pe buze și optimist.

– Ce faceți în timpul liber?

– Îl petrec împreună cu familia și prietenii, dar mă și procupă continua pregătire profesională prin studiu de specialitate.

– Ce credeți, vă iubesc pacienții?

– Sunt convinsă că mulți din ei mă apreciază, sunt bucuroși că-i ajut răspuzând cu drag solicitărilor pe linia dorinței lor de însănătoșire.

– Evaluați-vă imaginea profesională.

– Îmi iubesc profesia aleasă, îmi respect cu strictețe sarcinile din fișa postului. Colaborez bine cu membrii colectivului din care fac parte și încerc să fiu mereu alături de pacienți și suferințele lor.

– Sunteți o femeie fericită?

– Da. Nu pot spune că nu am și momente în care sunt dezamăgită, uneori obosită, dar mulțumesc lui Dumnezeu pentru binefacerile care mi le oferă și viața frumoasă de care mă bucur.

– Care vă este țelul vieții?

– Să fiu sănătoasă și să mă bucur de respect din partea pacienților care trec pragul cabinetului și a tuturor colegilor cu care am tangență pe linie profesională. Vreau ca mereu să mă caracterizeze profesionalismul, cinstea, omenia, demnitatea și credința strămoșească.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

Vineri, 16 septembrie 2022, Liceul Teoretic „Tata Oancea” din Bocșa a fost gazda unui nou eveniment literar, promovându-și, deopotrivă, dascălii și elevii.

De altfel, Liceul Teoretic bocșean ne-a obișnuit cu astfel de evenimente cultural-literare, iubitorii de carte și cultură din Bocșa fiind invitați adesea pentru a se bucura de întâlnirea cu personalități culturale și cunoscuți oameni de condei din „imediata noastră apropiere” sau de mai departe, întâmplări datorate, în primul rând, tânărului și inimosului director, Dragoș Vasile.

De astă dată, personajul principal a fost un cadru didactic, dna. prof. Carla Florentina Cioca, iar personajele secundare, eleve ale Liceului Teoretic „Tata Oancea”: Denisa Papuc și Denisa Stoianov.

Evenimentul a fost unul de suflet, adunând laolaltă colegi și prieteni apropiați autoarei Carla Cioca, talentat dascăl care, la împlinirea vârstei de 50 de ani, și-a făcut cadou o carte! O carte care cuprinde versuri și eseuri mai vechi și mai noi, carte intitulată „Balada romanticului întârziat”, prefațată de prof. Silvia-Gabriela Almăjan și ilustrată de fosta elevă, actualmente studentă, Denisa Papuc. Volumul a văzut lumina tiparului la editura timișoreană „Eurostampa” și constituie debutul editorial al profesoarei Carla Cioca.

Carla Florentina Muntean, actuală Cioca, s-a născut în 21 martie 1972 la Bocșa, județul Caraș-Severin. Este absolventă a Universității de Vest din Timișoara, promoția 1997. A fost profesor titular de Limba și Literatura Română la Școala Gimnazială Ocna de Fier în perioada 1997 – 1999, apoi, din 1999 până în prezent, la Liceul Teoretic „Tata Oancea”Bocșa.

A debutat cu poezie în revista „Vasiova”, serie nouă, mai 1990 (Bocșa) și a publicat în reviste precum „Bocșa culturală” (Bocșa), „Drum Nou”(Bocșa, serie nouă) și „Școala caraș-severineană” (Reșița). De asemenea, a făcut parte din colegiul de redacție al revistelor „Drum Nou” (serie nouă) și „Aripi de adolescent” îndeplinind misiunea de corector.

În revista „Bocșa culturală” nr. 7 din septembrie 2000, prof. Dimitrie Costa o prezenta cu încredere pe Carla Florentina Muntean ca pe un nou talent al orașului Bocșa și un dascăl dedicat, care poate propune la rândul său tinere talente:

„Vă propun un nume, nu întrutotul nou, fiindcă autoarea a debutat acum 10 ani în primul număr al revistei „Vasiova”, serie nouă – 1990, când era proaspătă studentă la Facultatea de Litere din Timișoara, continuând colaborarea la revista „Orizont”, apoi retrăgându-se din viața literară în perioada cât a fost profesoară de limba și literatura română la Ocna de Fier și Liceul Teoretic din Bocșa unde funcționează și în prezent.

Revine în poezie cu un registru tematic mult mai bogat și o expresie poetică pe măsură, ce anunța, nu peste mult timp, nădăjduim, debut în volum.”

Din păcate, debutul în volum prevăzut de prof. Dimitrie Costa nu s-a produs atât de repede, deoarece Carla Florentina Muntean, pe lângă munca la catedră, în această perioadă și-a întemeiat o familie. S-a căsătorit devenind Carla Florentina Cioca, a născut un fiu, a făcut o casă și, probabil, a sădit un pom, așa cum se spune că trebuie să facă orice om într-o viață.

Din fericire, prof. Carla Cioca a rămas colaboratoarea revistei „Bocșa culturală” și, pe lângă versuri și eseuri proprii, a debutat în paginile revistei tineri talentați ai Liceului Teoretic „Tata Oancea”. De asemenea, în cadrul Concursului Județean de Creații Literar-Artistice „Gânduri către Dumnezeu”, a propus și promovat tinere talente, între care și pe Denisa Papuc, cea care astăzi a ilustrat atât de frumos și de sugestiv acest proaspăt volum.

Perioada de pandemie și de lockdown i-a oferit Carlei Cioca prilejul de a-și aduna poeme și eseuri mai vechi și mai noi și, la îndemnul colegei sale Gabriela Almăjan, să le publice. Mai ales că, în martie 2022, a împlinit o vârstă rotundă, o vârstă a maturității – 50 de ani – o vârstă pe care a dorit să și-o răsfețe cu o carte plănuită cu 22 de ani în urmă.

Astfel a luat naștere volumul intitulat „Balada romanticului întârziat”, o autodefinire a autoarei mărturisită încă de la prima pagină:

„Orice poezie este pentru mine o eliberare, un prieten, o pagină de jurnal, în care încifrez toate frământările cotidiene și le transform în simboluri. Și, dacă viața nu e decât o melodie, lăsați-mă, ca măcar pentru o clipă, să vă cânt și nu aruncați cu pietre într-un romantic întârziat!” Apoi redăpoemul care denumește volumul – „Balada romanticului întârziat” – poem datat 30.01. 2003.

„M-am săturat să mai fiu un om normal,

mi-am dat jos mascași-am început să plâng

pentru fluturi, pentru îngeri, pentru suflete…

M-au arătat cu degetul,

eu le-am strigat:

„Lăsați-mă în viață!”

„Lăsați-mă să cânt!”

Sunt doar un romantic întârziat!”

Volumul cuprinde poeme, în mare parte, dar și câteva eseuri apărute în prealabil, fie în „Bocșa culturală”, revista orașului, realizată de Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” de 23 de ani, fie în „Drum Nou” serie nouă, săptămânal fondat în anul 1924 de protopopul Mihail Gașpar, care a apărut până în anul 1929, iar în anul 2014, Parohia Ortodoxă Bocșa Montană, prin pr. Ciprian Costiș, se încumetă să reia acest periodic, de astă dată cu apariție lunară, într-o nouă serie, care, din păcate, nu are viață lungă.

Cartea beneficiază de o excepțională prezentare făcută de prof. Silvia-Gabriela Almăjan, prefață prin care dorește „a puncta anumite elemente evidente ale particularităților textului” afirmând că „volumul mustește într-adevăr de romantism, de sentiment, de zbucium, de căutări. Temele predilecte ce se pot regăsi în acest volum nu sunt noutăți – omul, iubirea, viața, moartea, sufletul, zbuciumul, nimicnicia, însă modul în care sunt abordate este cu totul inedit.”Iar, „cele câteva esuri așezate în finalul tomului subliniază delicatețea unui suflet zbuciumat, căutarea unui sens, frământările unui profesor pasionat de ceea ce face.” și conchizând: „ Un volum de debut în care rezonează poezia cu pictura, relația elev-profesor, preocuparea pentru taină, adevăr și frumos, toate laolaltă conturând imaginea unui «romantic întârziat».

Poeziile Carlei Cioca sunt  veritabile mărturisiri care emană un iz de tristețe, de nostalgie și multă sensibilitate. Sensibilitate și talent remarcate și de publicul participant la evenimentul din 16 septembrie 2022 de la Liceul Teoretic „Tata Oancea” Bocșa.

Despre carte, dar mai ales despre autoare s-au spus cuvinte alese rostite de directorul Dragoș Vasile,  de absolventa de drept, fostă elevă a liceului bocșean, Sybile Jaba, de studenta Denisa Papuc, de primarul orașului Bocșa, dr. Mirel Patriciu Pascu, prezent și în calitate de fost elev al acestui liceu, dar și fost coleg al autoarei, de directorul Bibliotecii Publice, Gabriela Șerban și, evident, de moderatorul întâlnirii, directorul Casei de Cultură Bocșa, dar, mai ales, apropiat prieten de familie, Dan Ioan Liuț.

O întâlnire frumoasă, înnobilată de recitalul de versuri din volumul prezentat, dar și de recitalul muzical al flautistei Denisa Stoianov, de asemenea elevă a Liceului Teoretic „Tata Oancea”Bocșa.

Și voi încheia redând poemul meu preferat din acest volum frumos și sensibil al prietenei și colaboratoarei Carla Cioca: „Descoperirea” datat 21.02. 2021.

„Fericirea mea e-n fiecare floare

pe care-o sărut în primăvară,

în cerul cu nori de zăpadă,

ce se-ncaieră în zile senine,

în sunetul apei,

pe piatra pictată de timp.

Fericirea mea

e-n fericirea ta,

iubire!”