Sediul UZPR “Valeriu Braniște” din Timișoara a găzduit luni, 21 martie anul curent, o veritabilă sărbătoare a cărții-eveniment “Plugova Contribuții monografice…” scrisă de Trifu-Titu Pervulescu, la care au participat profesori universitari, istorici, cercetători, scriitori, ziariști și redactori ai presei rurale, dornici să participe la acest moment cultural dedicat satului Plugova cu prilejul împlinirii a 580 de ani de atestare documentară, apărută sub semnătura unui vrednic și devotat fiu al satului, de profesie asistent medical la Băile Herculane. Cu aceeași pasiune cu care, cândva, își îngrijea pacienții, de data aceasta Trifu-Titu Pervulescu s-a aplecat cu migală asupra documentelor prăfuite din arhive și biblioteci pentru a scoate la lumină trecutul localității, faptele de ispravă ale înaintașilor, care au conferit strălucire acestor vechi meleaguri bănățene. Așa cum însuși autorul o recunoaște, cartea se dorește “o restituire pe baza multiplelor informații găsite dupa asidue căutări” în noianul de documente existente, urmărind mereu “imaginea înaintașilor și crâmpeie din trăirile copilăriei în satul drag și fără egal”. Această idee, obsedantă încă din tinerețe, se materializează mult mai târziu, la maturitate, când autorul găsește timpul necesar pentru cercetare și agonisește datele de care avea nevoie pentru a lăsa o monografie model între creațiile acestui gen literar. Bine structurată, cartea începe cu un cadru geografic natural al zonei, după introducerea de rigoare, continuă cu istoricul în detalii al satului și se oprește asupra spiritualității localității și a culturii sale, datorate bisericilor și școlilor, iar in final tratează capitole interesante despre administrație, profesii și personalități, toate având rolul lor bine definit și distinct în peisajul satului bănățean din zona de munte.
La tipărirea cărții și-au adus contribuția, după cum era firesc, Primăria comunei, în frunte cu inimosul primar ing. Grigore Barac, Consiliul local al comunei Mehadia, sponsori, profesori și alți intelectuali ai satului, care i-au furnizat date revelatoare despre localitate, în mare parte unicat, începând cu existența unor castre romane în apropriere, dar și alte vestigii concludente despre specificul acestei zone mirifice, încărcate de istorie, datini și obiceiuri, păstrate în bazinul Timiș-Cerna, amplasat în imediata vecinătate a celei mai vechi stațiuni balneare din țară- Băile Herculane. Această stațiune a oferit ospitalitate atâtor generații de intelectuali și oameni obișnuiți, veniți să-și găsească leacul în miraculoasele ape tămăduitoare ale lui Hercule, dar și în aerul puternic ionizat al stațiunii, după cum remarca fostul director al zonei, profesor universitar Ilie Cristescu, îndrăgostit de aceste meleaguri sfinte, care ține să ne convingă inclusiv prin cartea sa intitulată “Tezaurul Cernei”. Dacă tot am pomenit câteva nume, aș continua cu fostul meu amic încă din studenție, dr. Iancu Gogâltan, medic primar și fost primar al stațiunii și autor al unui cuprinzător ghid al Herculanelor. Cu manierele ospitaliere, specifice bănățeanului, m-a primit de fiecare dată și predecesorul său, Nicolae Izverceanu, care m-a invitat la camera de oaspeți a Primăriei Plugova, în calitate de corespondent pentru Banat al ziarului “România Liberă”, condus de regretatul om de cultură Octavian Paler. Aș menționa un alt nume apropiat mie, fost vecin și coleg la un doctorat, Ștefan Pârvulescu, tot din Plugova, fost procuror șef al județului Timiș, un om al legii, vertical și corect, în contradicție totală cu obediența specifică fostei “epoci de aur”. Dintre apropiații mei făceau parte și scriitorul Ion Florian Panduru, fost coleg de facultate, căruia i-am scris și o prefață la o monografie alcatuită de profesorul Ioan Nicolae Cenda, intitulată “Sub semnul muntelui”. Confidentă mi-a fost Mariana Drăghicescu, cunoscuta doinitoare a Banatului, care mă consulta tot timpul după debutul său muzical, ba m-a invitat și la nunta sa la un modern hotel din Herculane.
Revenind la monografia d-lui Trifu-Titu Pervulescu, aș mai preciza că izvoarele scrise, descoperite de autor, sunt împletite armonios cu fotografii de epocă, dar și alte simboluri, ce conferă un plus de inedit și autenticitate lucrării. Am mai notat cu toată satisfacția că discuțiile animate de la lansarea carții (deși, să recunoaștem, interesul pentru lectură este, oarecum, în dizgrație în zilele noastre!) sunt în ton cu emulația din zona Mehadiei ca fiecare sat să aibă monografie proprie. Organele locale și-au înțeles menirea de a lăsa în urma lor ceva trainic și folositor comunității, nu doar promisiuni și amăgiri politicianiste, atât de la modă astăzi! Iar pentru această optică sănătoasă și responsabilă merită toate felicitările, nu doar autorul cărții, iscusitul “cronicar” al Plugovei, ci și oficialitățile locale pentru orizontul lor clarvăzător și dătător de speranțe, care au sprijinit și susținut demersul lui scriitoricesc în folosul satului natal. Altfel, toată osteneala se putea duce pe gârlă, odată cu apele râului de pe culoarul Timiș-Cerna!…
În Ţara Almăjului – cetate a naturii, un izvor pururea reînteneritor, este o lume mai bună, mai aproape de cea în care ne-a vrut Dumnezeu, unde ca sursă a vieţii este duhul primordial al pământului, care poartă în sine un fel de a se întipări în fiinţele ce îl locuiesc. Este „expansiunea spiritului care dilată clipa pe dimensiunile veşniciei” (Cioran). Almăjul este un ținut care conservă cum nu se întâlneşte în altă parte, stratul de expresivitate naturală îmbinată cu „miraculoasa memorie a poporului” – numită Sfânta Tradiţie – ce nu a pierdut aproape nimic din profunzimea ei. Tradiţii precreştine care s-au adaptat, ori s-au contopit cu creştinismul, au devenit piloni ai identităţii noastre româneşti. Ele scot la iveală notele specifice felului de viaţă a românilor almăjeni. Tradiţii care s-au opus şi se opun şi astăzi mitocăniei, grosolăniei şi mârlăniei ce se manifestă în stradă, dar şi la unii oameni cu funcţii politice şi administrative, care nu au frică de Dumnezeu şi nici ruşine faţă de oameni. O parte dintre sărbătorile şi tradiţiile calendarului popular care se păstrează şi azi, îşi au originea în substratul autohton trac şi geto-dac. Acestor întruchipări mitice, arhetipuri care au supravieţuit până azi, le-au fost atribuite sarcini precreştine, străine bisericii, să alunge bolile şi spiritele malefice, să instaureze pacea şi armonia prin diverse acte rituale şi practici magice. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri româneşti de Lăsata secului debrânză, Zăpostât în satele din Valea Almăjului, este aşa numitul „Joc al cornilor”, un joc al vieţii ce răbufneşte în fiecare primăvară, reprezentând trecerea de la moarte la viaţă. Această sărbătoare populară, cu tineri şi oameni mascaţi îşi are origini străvechi precreştine. Oamenii mascaţi reprezentau spiritele rele, malefice pe care oamenii le alungă, pentru a putea sosi un an mai bun. Toate popoarele vechi sărbătoreau anul nou- Primăvara, când începea să prindă viaţă natura. Demult, nu era ceva organizat, ci totul era spontan. Oamenii mascaţi mergeau prin sat făcând giumbuşlucuri (glume), urmaţi de muzică (fanfară, tarat) , iar populaţia adunată pe uliţele satului îi alungă simbolizând alungarea spiritelor rele. Alaiul de măşti şi Jocul cornilor (maimuci) este practicat la o sărbătoare care celebrează înflorirea cornului, un arbust ce ocupă un loc special în culturile agro – pastorale, fiind un vestitor al schimbării de anotimp. Festivitatea populară, Lunea Cornilor, cu origini străvechi este un obicei cu funcţie socială bine definită, care are loc în fiecare an aproape de venirea primăverii, la Zăpostât şi se desfăşoară în două zile – duminică şi luni. Ea este aşteptată cu nerăbdare şi mare bucurie de toată suflarea comunităţii din satele almăjene. Pe parcurs „Lunea cornilor” a devenit regizată, îndeosebi în satele Rudăria şi Bănia, azi fiind pregătită sub forma unei nunţi la Putna, Pătaş, Borloveni, Prilipeţ, Rudăria, Bănia şi Dalboşeţ. La Rudăria (Eftimie Murgu) sărbătoarea are loc numai luni. Aici, mascaţii se mai numesc şi maimozi, iar în celelalte sate li se spun corni, ori maimuci. Ritualul se desfăşoară asemănător în toate satele, cu mici diferenţe. Astăzi doar în satele Bănia şi Eftimie Murgu se mai organizează asemenea ritualuri – anual şi uneori la Prigor. La Bănia sărbătoarea se desfăşoară pe parcursul a două zile şi este organizată aproape ca o nuntă. Duminică, la „tocma cornilor” nu se poartă măşti, ci doar haine tradiţionale şi nu lipseşte porcul fript în brucă şi buriul cu răchie. Astăzi, în mijlocul unei lumi in care mișună poftele necurate și voința crâncenă de înavuțire și putere la Bănia de Almăj, întreaga comunitate, păstrează Sfânta Tradiție ca sens al existenței omului în scurta trecere pe pământ, depășindu-se întunerecul ignnoranței. Sub auspiciile autorităților locale, bănienii au organizat un minunat spectacol de ”ziua cornilor”. A impresionat curățenia hainelor populare, albul imaculat, dar și curățenia sufleteasca a tinerilor implicați în spectacol. Ca și înaintașii ei luptă pentru identitatea neamului prin demnitate. O notă specială pentru fanfară. Așa se păstrează cultura (cântec, joc și port). Acești tineri sunt demni de înaintașul lor Dobromir Hîrcilă. Ei apreciază valorile cultural-spirituale nu cele hedoniste. Luni, nunta cornilor are o participare mai mare şi ca orice nuntă are miri, naşi şi nuntaşi. La fel ca la o nuntă mireasa împarte daruri la naşi, socri, rudele apropiate şi pentru toţi sătenii. Darurile sunt, de fapt, strigături şi obiecte prin care se satirizează anumite persoane pentru faptele pe care le-au făcut, în cadrul comunităţii, în politică sau în administraţie. Ele sunt prezentate foarte subtil, pentru a nu se crea duşmănie şi adesea pot fi înţelese doar de către cei cărora le sunt adresate, dar nimeni nu se supără. Darurile de la „Lunea cornilor”erau şi sunt strigate de persoane care au un pic de talent şi erau oameni de bază în sat, cum au fost Hînda Nicolae şi Petru Creangă. Pentru ascultarea darurilor se adună tot satul. Vin şi mulţi străini. Strigăturile aveau drept scop îndreptarea unor manifestări şi apucături în comunitate. Scrisorile cu daruri sunt introduse de oameni în prealabil într-o cutie metalică sudată într-un stâlp de beton. Ele nu puteau fi prezentate aşa cum erau scrise, de aceea o comisie le aranja şi le stiliza pentru a putea fi prezentate publicului: Exemplul de daruri strigate: -„Lu Pavel Crițan, naşul cornilor, mireasa îi dăruieşte un trailer cu păsui; -Lu Ioţa Pera, cornii îi dăruiesc o cutie cu unsoare că s-ovătămat de când poartă clopotul junilor; -Lu un politician mireasa îi dăruieşte un caiet în care să noteze – pentru a nu uita promisiunile” . În fiecare an la Zăpostât se ţine şi Ziua Cornilor. Pe la ora 14, oamenii merg să se mascheze. Hainele sunt pregătite din timp. Se maschează mireasă, mire, stăgar, stăgăriţe, cumnat şi alţii, care de care mai urâţi, mascaţi. Se strâng toţi mascaţii la capul satului. Toţi nuntaşii însoţiţi de muzică – participă la cununie – sub o salcă în care este agăţat un clopot. De la cununie nuntaşii şi muzica merg la plimbare prin sat. Cât merg aleargă copiii şi fetele, le „mânjesc” cu căneală. Când ajung în centru, merg la pod, la râu, şi aduc o vadră cu apă şi se spală pe mâini mirele şi mireasa. În vadră sunt puşi bani. Vadra este răsturnată şi se întrec care să ia banii. În această înbrânceală cad şi în apă, scăldându-se îmbrăcaţi. Ies la drum şi încep să joace pe pod până în centru. Lângă maimuci se prind şi fete mari, în horă. După ce termină jucatul, strâng darurile. După terminarea darurilor, fetele şi băieţii merg la bal până dimineaţa. La Eftimie Murgu (Rudăria) „Lunea Cornilor” (Zăpostitul) era pregătită din timp de naşul cornilor, Ulian Fulga şi Ana, soţia, iar mai târziu de Dumitru Vela. Pregăteau hainele şi măştile care să reprezinte toate categoriile sociale din comunitate: miri, naşi, cumetri, preot, miliţieni, ţigani, ţărani etc. La Bozovici de lunea cornilor, tinerii (numai bărbații, femeile participau doar ca spectatoare) se transformau în maimuci (mascați) cu o leoarfă din țesătură pe față (leoarfă = mască) îmbrăcânu-se cât strident posibil, dar și expresiv. Astăzi obiceiul s-a pierdut.(Ignea Alimpie) La Prigor naş era Gheorghe Calin şi Ion Mărincu, Nicolae Călin apoi Toma Rădovan şi Gheorghiţă Calin, Tudor Măciucă. După ce se îmbrăcau la naş porneau în sat însoţiţi de muzică – taraful lăutarilor lui Emil Vlădia la Rudaria, iar la Prigor taraful lui Zaharia Stan – Tănănacu şi apoi Ion Stan – Tănănacu și Sandi Pufaică. Se mascau tineri între 18 şi 30 de ani în toate satele. Pe drum mascaţii se opresc şi joacă pe la porţile oamenilor, iar aceştia le dau de băut. După ce au ocolit tot satul, dintr-un capăt până la celălalt, merg la „naşul cornilor” – de unde au plecat. Aici cântă, joacă şi beau. De aici merg iarăşi spre centru satului unde joacă şi se pregătesc pentru daruri şi îşi scot măştile. Darurile şi strigăturile satirizau apucăturile oamenilor din anul trecut. Ex: Cei leneşi primeau un lămpaş să ajungă la colibă; Salariaţii primeau o roată de bicicletă să nu întârzie la serviciu; Se făceau şi propuneri – „Pentru Franţi Ungar – să ţină şi pomana porcului la şase săptămâni” . În toate satele festivitatea se încheia cu baluri toată noaptea. La Dalboşeţ se organiza Balul maimucilor şi se organiza concursul măştilor, primele trei fiind premiate. Este interesant de precizat că în satele Lăpuşnicu Mare şi Prigor se organiza şi ritualul înmormântării. Unul din mascaţi – în femeie, era aşezat pe o masă şi în jurul ei se desfăşura toată procesiunea. În satele Putna, Pătaş şi Borloveni se mascau şi la zăpostâtul mic – cu o săptămână înainte. Erau mascaţi copii în jur de 14-15 ani, care alergau prin sat reprezentând duhurile rele ce trebuiau alungate. La Borlovenii Noi se mascau câţiva tineri în fiecare zi, între Zăpostitul mic şi Zăpostitul mare. Copiii strigau după mascaţi: „Maimuca lui Cinciric Dă cu nasul de băgic”¬ (Borlovenii Noi)
Măimuca, păpuca, cicloada Ne mănâncă coada” (Pătaş) Țara Almăjului a rezistat cu eroism o bună bucată de vcreme impactului modernității. Că jocul cornilor sau al măimucilor a supraviețuit este încă un miracol (Ion Marin Almăjan) În Ţara Almăjului satul a tezaurizat o mulţime de valori spirituale, morale şi culturale. Cunoaşterea şi perpetuarea acestor obiceiuri ale înaintaşilor crează o trăire personală care duce la transfigurarea şi umanizarea fiinţei umane devenind Om adevărat. Amăjul este un model nu doar pentru spațiul Românesc, dar și pentru cel European.(Alexandru Nemoianu)
Bibliografie Surse:
Panduru Pavel, Valori naţionale în Valea Almăjului, Revista „Reflex” 7-8-9-2007-, Reşiţa.
Nicolae Andrei, „Monografia Localităţii Bănia”, Editura TIM, Reşiţa 2007.
Vasile Pistolea, Sărbători religioase şi datini la români, Editura Marineasa, Timişoara, 2006. Informatori: – Zăvoianu Stana, 82 ani – Popovici Vasile, 82 ani – Motorga Vichente, 60 ani – Prof. Gheorghe Lopătiţă – Prof. Băcilă Nistor Ion. Prof. Pavel Panduru Se pare că obiceiul s-a păstrat cel mai bine la Rudăria, dar el exista și în celelalte localități din Almăj. Iată câteva date suplimentare față de excelentul material al prof. Pavel Panduru, date pe care le știu de la Bozovici și Rudăria. La Bozovici, obiceiul s-a pierdut; după cum povesteau cei bătrâni, Lunea Cornilor se ținea la zăpostât și era ziua nebunilor (corn = prost, nătâng, nebun – numai în Banat!), fără a avea legătură cu arbustul corn care prin florile galbene, vestește venirea primăverii. De lunea cornilor, tinerii – numai bărbații (femeile participau doar ca spectatoare) – se transformau în măimuci (mascați), cu o lioarfă din țesătură pe față (lioarfă = mască, probabil din latină, larva = mască), îmbrăcându-se cât mai strident posibil, dar și expresiv. La Rudăria, după ce se formează procesiunea măimucilor, merg la râu unde îngroapă moartea, adică iarna, ca să lase loc venirii primăverii, apoi merg în centru unde se încinge hora și, în final, se fac strigăturile, de regulă, cu caracter satiric. Oricum, obiceiul nu cred că a fost preluat de la catolici (fărșangul) așa cum susțin unii cercetători, deoarece populația din Almăj nu a fost în contact cu nemții decât târziu, iar originea cuvintelor specifice, amintite mai sus, se pierde în negura timpului. Prof.dr.ing. Alimpie Ignea
În data de 16 martie 2020 apărea Decretul nr. 195 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României. Motivul? „Situația epidemiologică internațională determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 la nivelul a peste 150 de țări, în care, aproximativ 160.000 de persoane au fost infectate și peste 5.800 au decedat, precum și declararea Pandemiei de către Organizația Mondială a Sănătății, la data de 11.03.2020, … luând act de evoluția situației epidemiologice pe teritoriul României și de evaluarea riscului de sănătate publică pentru perioada imediat următoare, care indică o creștere masivă a numărului de persoane infectate cu coronavirusul SARS-CoV-2…” Atunci eram speriați, nu știam ce se va întâmpla, cum va evolua situația în România, în Europa, în lume… Acum, la mai bine de doi ani de zile de atunci, ne aducem aminte de toți cei care au sprijinit combaterea pandemiei, de cei care au salvat vieți omenești, fiecare în domeniul său de activitate și după responsabilitatea dată, de acei care au stat alături de cei bolnavi, mângâindu-le suferința, oferindu-le speranța într-o nouă zi mai bună… Sunt mii și mii de oameni care au făcut tot posibilul ca să trecem mai ușor de această stare de pandemie, înfruntând virusul, încrezători fiind că Bunul Păstor este alături de noi, de suferința noastră comună sau individuală… Lor, cu toții, trebuie să le mulțumim! Din păcate, fără a putea întoarce timpul înapoi, tragem astăzi împreună linie și constatăm că am rămas în această perioadă mai săraci deoarece oameni apropiați nouă, părinți, bunici, frați, membri ai familiei, prieteni, colegi, cunoscuți, au pierdut lupta cu virusul ucigător… În județul Caraș-Severin, primul deces asimilat Covidului a fost înregistrat în 2 aprilie 2020, conform datelor emise de DSP Caraș-Severin. Anul trecut, la inițiativa președintelui Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin și al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița și a dr. Felicia Quint (președinte pe zona 2 vest a Districtului 124 România, membră a Clubului Lions Onix Reșița) s-a derulat un proiect al societății civile din municipiul Reșița, prin intermediul căruia s-au organizat mai multe manifestări cu caracter spiritual și laic spre a ne aduce aminte de toți concitadinii noștri care au trecut pragul spre veșnicie din momentul începerii pandemiei până la acea dată. Fiecare în parte a fost membru al unei familii de-a noastre, iubit, apreciat, iar în momentul plecării, a lăsat un loc liber, definitiv neocupat, urmat de lacrimi, de durere sufletească… Iată că anul acesta, pe 2 aprilie, se împlinesc doi ani de la primul deces asimilat Covidului în județul nostru. Conform datele statistice primite de la Direcția pentru Sănătate Publică Caraș-Severin, în perioada 2 aprilie 2020 – 1 aprilie 2022, au decedat din cauze Covid un număr de 1.256 bolnavi infectați. Anul acesta, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin împreună cu Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița au realizat, ca de altfel și anul trecut, un plic filatelic ocazional care amintește de decesele asimilate Covidului și, având aprobarea CN Poșta Română SA și a Federației Filatelice Române, s-a realizat și o ștampilă ocazională de zi, cu care se obliterează întreaga corespondență trimisă de Oficiul Poștal Reșița 1, în data de 2 aprilie 2022.
UZPR CARAS SEVERIN 