Într-adevăr, o zi specială, atât de specială încât am rămas o vreme cu gândul la oamenii care au fost odată cu inima și sufletul adevărat, fără limite, la România, țărișoara noastră frumoasă și iubită de natură în special. O zi de miercuri, 9 Martie 2022, am intrat în Municipiul Caransebeș. O trupă pusă pe cunoaștere, iubitoare de locuri istorice, importante, doamna Daciana Vuia-director Muzeu Istorie și Etnografie Lugoj, un om calm, o armonie în prietenie, Terezia Berghe-un om care promovează turismul, frumusețile Banatului, Banatului de Munte și Clisura Dunării de Caraș-Severin, din 2015 membru plin în BVGD, Oliviu Gaidoș-muzeograf, un om foarte bine pregătit pe care îl ascult întotdeauna cu interes la fiecare activitate a Muzeului, Dan Timaru-jurnalist, dornic de a cunoaște și a promova minunatul Banat, eu-un om foarte curios și prietenos, dornic de cunoaștere, o ființă fericită pentru toate clipele zilei și neobositul, inegalabilul, omul bun la toate, cum îl știu mulți, eu spun indispensabilul, domnul Gheorghe Oniga, iubitor de prietenie și un bun cunoscător, multilateral dezvoltat, chiar spun adevărul, o trupă cu gânduri pline de viață pentru a păși în locuri știute poate, dar nevăzute. Într-adevăr am rămas puternic impresionați. Am ajuns la Centrul Național de Informare Turistică-Parcul General Ioan Dragalina unde am fost întâmpinați cu zâmbete în ochi de bucurie și anume două fete frumoase pe nume: Florica Humita și Roxana Novacovici, cu obrajii rumeni și sclipiri în priviri, cele două fete din Banat ne-au introdus în lumea vie a culturii, acolo unde oamenii sunt deschiși, acolo unde există îmbogățire spirituală. Și am pornit la pas prin Caransebeș, cele două fete, pentru noi ghizi, ne-au luat de mână și fără să ne dăm seama am intrat în Biserica Romano-Catolică, Biserica Catolică, Catedrala Ortodoxă Învierea Domnului sau Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, Sinagoga Beit El, Colecția Muzeală-Episcop Elie Miron Cristea, Muzeul de Etnografie al Regimentului de Graniță, ne-au fost prezentate clădiri istorice, Tribunalul, Clădirea Primei Clinici, Poșta, Cinematograful LUNA. Am fost mândră de faptul că sunt româncă în momentul în care am intrat în Primăria Caransebeș, Doamne, cât de impresionată am fost de cele trei tablouri amplasate în Sala 1 Decembrie 1918, un tablou îi reprezintă pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria, unul pe Episcopul Miron Cristea- viitorul Patriarh al României și unul pe dr. Cornel Corneanu.

Am simțit iubirea lui Dumnezeu în Catedrală, parcă cineva m-a luat în brațe și m-a dus prin toate etapele vieții, m-am regăsit în toată splendoarea mea ca ființă umană. De fiori reci și clipe puternice am avut parte în Sinagoga Beit El, cu o acustică deosebită m-a impresionat cuvântarea domnului Schwartz, dar și orga, glasul ei m-a trimis în timpurile Holocaustului, lumea aceea care a trăit ororile, mi-au dat lacrimile ascultându-l pe domnul Ivan Bloch. Nu trebuie să mai dăm voie unor oameni să provoace asemenea tragedii, o societate sănătoasă este o societate în care trăiește armonia și iubirea. Parcă și pereții aceia îmi vorbeau, mâini flămânde de trăiri mă înfășurau, mi-a venit în minte experiența trăită de mine la Zidul Plângerii în Israel, atunci când am pus palmele pe acest Zid și am strecurat scrisorica mea între două pietre. Da, Dumnezeu mi-a citit scrisoarea!!!

A fost o zi plină, istorie, cultură, tradiție, credință, în microbuzul domnului Oniga îmi tot spuneam: Am trecut de multe ori prin Caransebeș, în drumul meu spre Topleț, cum de nu am știut de clădirea aceea, sau locul acela…dar nu am stat mult în gândurile mele că vocea domnului Oniga m-a scos din ele: mergem să vizităm Ruinele Orașului Roman de la Jena?

Da, normal că mergem!

Și iată că pășeam în MUNICIPIUL ROMAN TIBISCUM. Aici au locuit familiile primilor coloniști în anul 106 d.Chr.

E adevărat, a fost o zi specială cu oameni speciali cărora le mulțumesc!!!

Mia ROGOBETE/UZPR

Corespondenții de război Radio România Actualități în Ucraina, întorși recent în țară, au povestit o parte dintre întâmplările pe care le-au trăit în războiul din țara vecină. Ilie Pintea, Mario Balint și Alexandru Buzică s-au aflat, timp de zece zile, în zona de conflict, scrie Hotnews.
Ilie Pintea: „Când am plecat de acasă, m-am rugat la Dumnezeu: Doamne, dă-mi niște oameni care să mă ajute pe acolo, că mergeam într-un loc unde chiar nu cunoșteam pe nimeni. Mi-am făcut câteva contacte de acasă, dar ele puteau să funcționeze sau nu. Dar așa s-au întâmplat lucrurile, că fiecare om cu care m-am întâlnit m-a ajutat cu ceva.
Am ajuns foarte aproape de Kiev, cât de aproape se putea, la 130 de km. Am avut aparate cu mine, în meseria asta trebuie să fii destul de mobil, practic tot ce foloseam intra în buzunare. Tehnologia din ziua de azi ne ajută. Eu am lucrat singur, a fost o experiență un pic dificilă. Am avut și experiența a cinci deplasări în Afganistan, știam cum să ne organizăm. Frica este esențială, pentru că te ține în viață, este vorba despre ce riscuri îți asumi și până unde ești dispus să mergi cu riscurile acestea. Nu am acționat orbește.
Am ajuns și în Jîtomîr, alături de un convoi umanitar pe care îl escorta armata. Am fost într-un cartier în care au fost uciși oameni, într-un loc distrus efectiv de bombe, unde muriseră două fetițe și mama lor. Oamenii nu dădeau semne de disperare, dimpotrivă, erau determinați să lupte, să reziste și să își apere țara.
Avioanele zburau atât de jos, încât ferestrele sparte de la blocuri cădeau pur și simplu
Mi s-a întâmplat să relatez, într-o zi, chiar din fața școlii care fusese bombardată cu o seară înainte și povesteam, în direct, la radio, ceea ce văd. Am închis telefonul după intervenția de la radio și m-am apucat să filmez ceea ce vedeam. În momentul ăla, am auzit alarma care era cât se poate de reală.
Vera, ghidul care era cu noi, ne-a direcționat către cel mai apropiat adăpost: era un atelier mecanic, undeva la subsolul unei clădiri. Am filmat acest moment nu ca să creez panică acasă sau să arăt ce jurnalist de război sunt eu și în ce pericol mă aflu. Voiam doar să vadă cei de acasă cum arată un fragment din ăsta, de viață – cum e adăpostul, care e reacția oamenilor. În timp ce eram în adăpost, avioanele treceau atât de aproape, încât ferestrele sparte de la blocuri (erau sute de geamuri sparte) cădeau pur și simplu, iar eu le auzeam căzând. Când ajungi acolo, trebuie să respecți regulile, să spui cine ești și ce vrei.
În momentul în care apari cu reportofonul sau cu o cameră de filmat, trezești interes, chiar suspiciuni. M-am acreditat la Ministerul Apărării din Ucraina, iar două pagini din declarație erau numai despre faptul că ești pe cont propriu – că ei nu îți asigură protecția, că nu trebuie să dezvălui informații sensibile legate de dispozitivele militare, toate acestea le-am învățat și la cursurile de corespondenți de război.
Asta nu înseamnă că te cenzurează cineva, ci sunt reguli elementare într-un astfel de conflict. Regula esențială de supraviețuire era să calci doar unde sunt urme. Dar regulile locului sunt mai importante decât cele pe care le înveți la curs”, a mai spus Ilie Pintea.
Când auzeau că suntem din România, veneau la noi și ne mulțumeau
După momentul în care am spus că suntem din presă, a urmat momentul în care am spus că suntem din România. Ei, aici a fost surpriza. Când 

auzeam că suntem români, acționau ca la Hagi: Heeeei, sunteți din România, mulțumim că ne-ați ajutat!
Și când aflau că ești de la presa din România și că vrei să relatezi adevărul de acolo, deja era altă deschidere. Erau recunoscători României pentru ajutorul oferit. A venit comandantul militar al regiunii Jîtomîr cu două bucăți din bombele care căzuseră la spital, ca să ni le arate și să ne convingă de faptul că ceea ce anunțase Ministerul rus al Apărării, că a lovit o unitate militară, este o dezinformare crasă.
Ei se folosesc de presa străină ca să arate că așa stau lucrurile, de fapt. Apăruse atât de multe informații false, e un fel de convenție – ei se folosesc de tine ca să își promoveze adevărul lor, până la urmă, iar tu te folosești de deschiderea lor ca să culegi informații cât mai veridice, pe care le vezi cu ochii tăi.
Oricum, declarațiile oficiale din ambele părți trebuie privite cu rezervă, trebuie verificate. În ceea ce privește informarea ucrainenilor, lucrurile sunt foarte bine organizate: există canale online, eu m-am abonat la mai multe canale pe Telegram (ei folosesc mult serviciul ăsta) și acolo sunt centralizate informații din toate părțile.
Este un canal în engleză foarte bine pus la punct și care funcționează în timp real. Este un fenomen despre care am învățat doar în facultate – suprainformarea. Nu mi-am închipuit așa ceva: avem prea multe surse de informare, iar oamenii ajung să nu mai discearnă, acumulează foarte multe informații să rămân așa, nu mai analizează nimic.
Cernăuți este un centru logistic la care ajung toate ajutoarele. Am ajuns la un centru de refugiați în care erau mai mulți copii care desenau. Toți desenau case, unul dintre ei mi-a arătat desenul și mi-a spus: „Uite, asta e casa mea”. Sunt foarte marcați”, a adăugat Ilie Pintea.
În Ucraina e război crunt, dar nu e panica aia care se transmite la tv
Mario Balint: „Întotdeauna îmi e dor de soția și de copilul meu când sunt plecat și toate alarmele din jurul tău care sună te fac să te gândești dacă merită sau nu să fii acolo. Îmi asum rolul de a fi un tip nesuferit, dar aș vrea să știe toți cei care ne privesc sau ne ascultă acum că situația în Ucraina este cumplită, este un război, se moare pe bune, oamenii au pierdut agoniseala de-o viață pe bune…însă nu este panica aia care se transmite prin televiziuni.
Oamenii sunt îngrijorați, nu panicați. Cel mai bine este să ai surse independente, care să îți confirme sau nu o informație oficială. Eu am avut aceste surse independente in regiune. Dacă tu nu o poți verifica personal, ar fi bine să rogi pe altcineva să o facă, cineva în care ai mare încredere. Asta e singura soluție pentru a decela informația pentru că apar fake news-uri și de o parte, și de cealaltă.
În sudul Ucrainei, sunt echipe de voluntari care adunau pachetele de la cei care voiau sa ofere ajutorul. Nu toți poartă armă și mulți dintre ei slujesc țara și în alte feluri”, a mai spus Mario Balint.
Alex Buzică: „Eu sunt mai tânăr și a fost un șoc să vad civili înarmați și m-am întrebat ce am face noi dacă am intra într-un război. E ușor să te uiți la televizor și să îți spui părerea, dar e foarte greu să ajungi acolo și să spui ceea ce vezi. pentru că nu mai e o părere, trebuie să spui cum e realitatea. Pe 16 martie, mă voi întoarce în Ucraina, alături de colegul meu, Ilie Pintea”.