În acest an (2021) s-au împlinit 10 ani de la moartea distinsului profesor Gheorghe Luchescu un om adevărat și o importantă personalitate a Lugojului. La sfârșit de secol XX au viețuit și au creat trioul format din prof. dr. Gheorghe Luchescu – scriitor și publicist, prof. Mariana Sperlea – poet și pictor, col. Nicolae Danciu Petniceanu – scriitor și publicist. Ei sunt creatorii societății culturală ”Sorin Titel”. Astăzi ei ne privesc din cer, iar noi ne amintim cu bucurie de momentele frumoase petrecute cu ei și ne rugăm la Bunul Dumnezeu să-i odihnească în pace.
Trecerea în veșnicie a cărturarului Gheorghe Luchescu a adus multă tristeţe în sufletele celor care l-au cunoscut și apreciat, care de abia acum realizează ce au pierdut şi pe cine au pierdut. Discret şi aristocrat, dascăl cu muncă de apostolat şi-a încheiat viaţa după ani de muncă tntr-o zi de sfârşit de toamnă, ca un înger; plâns dureros de toţi cei dragi, dar mai ales de distinsa şi scumpa sa soţie rămasă în singurătate. Personalitate polivalentă şi dinamică s-a manifestat în multiple domenii ale vieţii culturale: ziarist, prozator, eseist, monograf, conferenţiar, promotor cultural, director de instituţii locale şi judeţene, profesor şi profesor universitar, ceea ce îi asigură veşnicia în galeria marilor personalităţi ale neamului. Viaţa sa, plină de osteneli, s-a topit ca o lumânare, o candelă ce şi-a consumat tot săul. Ea a fost o jertfă, o permanentă renunţare şi dăruire pentru alţii. A fost un dangăd de clopot uriaş care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe, influenţând viaţa multor oameni, tineri şi bătrâni prin credinţa şi dârzenia sa, prin cuvintele sale de nuanţă filozofică şi profetică. A impresionat prin blândeţe, căldură sufletească, iubire şi bunătate care amintesc de acelea pe care le aveau bunicii noştri. A fost şi a rămas prin cuvânt, fapte şi operă o flacără care a luminat şi luminează în noaptea necredinţei opunându-le curentelor antiromâneşti. Şi-a ridicat sufletul, prin tot ce a făcut, deasupra nimicniciilor acestei vieţi. A fost şi este simbol al binelui, dăruit de istorie şi binecuvântat de Dumnezeu. La el s-a întâlnit o sete fiinţială după Binele Absolut. A fost un spirit viu, care a scris despre istoria noastră şi mai ales despre Lugoj, cu un extraordinar simţ al responsabilităţii şi şi-a dorit foarte mult să ne cunoaştem şi să ne respectăm trecutul pentru că aici se regăseşte seva poporului nostru. A fost o personalitate marcantă cu rol esenţial în cultura, civilizaţia şi spiritualitatea românească. A impresionat prin dârzenia şi curajul său, blândeţea şi răbdarea pe care le-a căpătat pe parcursul vieţii şi care l-au ţinut ancorat în adevăr. A fost o fiinţă care s-a jertfit atât de mult, cu spirit misionar, trudind din greu pentru împlinirea tuturor aspectelor din viaţa românilor. Prof. Gheorghe Luchescu a fost o binecuvântare pentru oraşul Lugoj, un izvor pentru viaţa culturală, făcând împreună cu prietenii săi, din oraşul Lugoj, un Olimp al vieţii spirituale şi culturale, o scară spre cer pentru neamul românesc. Blajinul înţelept de la Lugoj avea o putere de muncă de neimaginat şi un suflet mare. De-a lungul anilor a organizat şi participat la numeroase acţiuni culturale în Banat, în ţară şi afară, chiar şi la Prigor, de mai multe ori. A fost o memorie ieşită din miracol, la o personalitate cu delicateţe neobişnuită şi cu fineţe sufletească rară şi profundă, cu o bunătate ce vine din bunul simţ al poporului român din Banat şi cu o expresie însuşită de Sfânta Tradiţie. Sensibil şi discret, de o modestie proverbială şi o simplitate îngerească avea o lume proprie deschisă cu generozitate pentru oamenii adevăraţi. Îi plăcea să spună că omul trebuie să-şi stabilească înălţimea în raport cu ceilalţi, nu în raport cu proiecţiile unor funcţii trecătoare. Ieşit din înţelepciunea populară este un exponent al sufletului şi al cugetului românesc, coloană de lumină a civilizaţiei şi credinţei neamului nostru. A fost o personalitate de fundament pe care poporul român a avut-o şi o are în aceste vremuri de aprige contestaţii şi denigrări. Cu pasiune şi devotament a ridicat nivelul cultural şi şcolar al instituţiilor prin care a trecut şi pe care le-a slujit cu dragoste, fiind pentru toţi un profesor şi un dascăl model, cu o viaţă închinată binelui colectiv. S-a impus prin calităţi ca: neîntrecuta punctualitate şi sincera colegialitate. Pentru ceea ce a fost profesorul Gheorghe Luchescu, cuvintele sunt prea sărace, dar aşezate cu măiestrie, ele pot reda în linii mari chipul blând, îngeresc care inspira pace, simplitate şi profunzime, îmbina meseria de dascăl cu ştiinţa istorică, misiunea cu milostenia şi bunătatea cu bucuria. Era un luptător pentru păstrarea limbii, demnităţii şi identităţii neamului şi tradiţiei româneşti, Avea un mare dar al discernământului spiritual, al măsurii, al dreptei credinţe, al respectului pentru semeni, pentru muncă şi Marele Creator. De aceea el rămâne un om model și reper pentru urmaşi, purtător de sfinţenie şi speranţă pentru tinerime. Era la el cultul pentru prietenie, familie şi dragoste, un adevărat testament moral pentru viitor. Pe mine m-au impresionat acele dovezi concrete de respect şi iubire pentru oamenii de valoare, din care am învăţat ce înseamnă tradiţia şi calitatea umană. Toate aceste virtuţi m-au fascinat şi m-au făcut să-l iubesc. Vedeam în el sufletul nobil al ţăranului român. Frumuseţea unor astfel de oameni care-ţi pătrunde în adâncul sufletului, te face să-l pomeneşti tot timpul şi să-l ai în gând mereu. Sunt convins că toţi cei care l-au cunoscut îl vor păstra în suflet ca pe o candelă aprinsă. Cu acest prilej îi aducem prinos de cinstire profesorului, omului de cultură şi operei sale, mulţumire şi preamărire lui Dumnezeu, cel care a rânduit să fim alături de un astfel de Om.
Veronica TOPOR directorul executiv al Centrului Județean Hunedoara
Agenția de Plăți şi Intervenție pentru Agricultură (APIA) – după cum ne-a informat Veronica TOPOR (foto) directorul executiv al Centrului Județean Hunedoara – a autorizat la plată în cadrul Campaniei de plăți în avans pentru anul 2021, un număr de 627.043 fermieri, reprezentând 81,39% din numărul total al acestora eligibili la plata în avans.
Suma totală autorizată la plată este în valoare de 905.675.692 euro.
În ceeea ce privește Sprijinul cuplat în sectorul zootehnic precizăm faptul că până la această dată a fost autorizat la plată un număr de 9.170 fermieri, reprezentând un procent de 55% din fermierii care au solicitat sprijin în Campania 2021, iar suma autorizată este în valoare de 28.328.793,11 euro.
Plăţile finanțate din FEGAse efectuează la cursul de schimb de 4,9475 lei pentru un euro, iar plăţile finanțate din FEADR la cursul de schimb de 4,8683 lei pentru un euro.
Agenția de Plăți şi Intervenție pentru Agricultură, prin Centrele Județene, a autorizat la plată ajutorul de minimis aferent programului de susținere a producției de plante aromatice pentru anul 2021.
Suma totală autorizată la plată este de 1.012.502,92 lei și se acordă de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), pentru un număr de 50 de beneficiari eligibili, care au accesat această formă de ajutor de minimis.
Din numărul total de 88 de cereri depuse, 8 beneficiari și-au retras cererea de înscriere în programul de minimis, 30 au fost respinși în urma verificărilor privind respectarea condițiilor de eligibilitate, iar 50 de beneficiari eligibili au fost autorizați la plată.
Sprijinul financiar acordat prin schema de ajutor de minimis se exprimă sub forma unei subvenții.
Valoarea ajutorului de minimis se acordă beneficiarilor proporțional cu suprafața efectiv cultivată și este exprimată în lei, la cursul de schimb de 4,8725 lei pentru un euro, stabilit de Banca Centrală Europeană.
Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
În 12 noiembrie 2020 lingvistul Vasile C. Ioniță s-a stins în casa sa din Câlnic – Reșița, fiind vegheat de întreaga familie care a dus povara bolii alături de el și care l-a îngrijit cu răbdare și înțelegere până în ultima clipă.
Astăzi, la un an de la plecarea „în lumea cea fără de dor”, ni-l amintim cu drag pe maestrul Ioniță, pe „Moș Ioniță de pe Nergăniță”, pe filologul, lingvistul, profesorul Vasile C. Ioniță, personalitate cunoscută în toată țara.
Născut pe meleaguri sucevene, la Dolhasca, la 24 martie 1932, profesorul Vasile C. Ioniţă a fost unul dintre cei mai importanţi lingvişti ai Banatului, unul dintre lingviștii harnici și cu renume în Banatul Montan.
Absolvent al Facultăţii de Filologie din Timişoara (1971), prof. Vasile C. Ioniţă a urmat un doctorat la Facultatea de Filologie din Cluj, iar din 1983 devine doctor în filologie (cu teza Cursul superior al Văii Timişului).
Dialectolog, etimolog, onomastician, toponimist, publicist, scriitor, Vasile C. Ioniţă și-a dedicat întreaga viaţă cercetării, studiului şi scrisului.
A deținut diverse funcţii şi a practicat, de-a lungul vieții sale, mai multe profesii/ meserii: la începuturi a fost învăţător, apoi profesor, redactor de ziar, inspector şi secretar la Comitetul de Cultură şi Artă din Reşiţa, lector la direcţia Generală a presei şi Tipăriturilor pentru judeţul Caraş-Severin, traducător din rusă şi franceză.
Ca publicist a debutat în 1949 în „Viaţa Buzăului”; apoi a colaborat la diverse publicaţii din ţară şi străinătate, publicaţii de specialitate şi nu numai. La ziarul „Timpul” din Reşiţa a susţinut o rubrică permanentă.
A debutat editorial în 1972 cu un Glosar toponimic Caraş-Severin, apărut la Reşiţa, la Casa Corpului Didactic; în 1975, în colaborare cu Octavian Răuţ, editează Studii şi cercetări de istorie şi toponimiesub egida Muzeului de Istorie; în 1976, sub egida Bibliotecii Judeţene Caraş-Severin, realizează o plachetă în 40 de pagini Banatul, parte integrantă şi individualitate distinctă în contextul istorico-geografic şi al spiritualităţii româneşti. Contribuţii bibliografice. 1 Graiul bănăţean; în 1982 apare la Timişoara la editura „Facla” – Nume de locuri din Banat – o amplă monografie a toponimiei Banatului prefaţată de Alexandru Graur. În 1985, tot la Timişoara, la editura „Facla”, apare volumul Metafore ale graiurilor bănăţene; în 1997, la editura „Timpul” din Reşiţa, apare eseul monografic Sabin Păutza; Monografia localităţii Câlnicdin Caraş-Severin apare tot în 1997 la editura „Timpul” din Reşiţa; volumul Capricii. – un volum de amintiri, file de jurnal şi corespondenţă – apare în 1999 la editura „Timpul” din Reşiţa; în 2002, la editura „Eurostampa” din Timişoara, apare primul volum de Contribuţii lingvistice. Onomastică. Lexicologie semnat Vasile C. Ioniţă; în 2004, la „Intergraf ”din Reşiţa apare cel de-al doilea volumul de Contribuţii lingvistice…; tot în 2004 coordonează volumul Uite cine, ce şi cum vorbeşte. Teste comentate privind limba română, volum apărut la „Intergraf” la Reşiţa; tot în 2004, lăsând la o parte preocupările lingvistice, publică un volum de proză – Aripi frânte – continuând astfel seria volumelor memorialistice, relatând fapte absolut reale; Oglinzi infidele, volum apărut în 2005, Reşiţa, „Intergraf”; Meandre este volumul care continuă cronologic Aripi frânte şi apare în 2005 tot la editura „Intergraf” din Reşiţa.
În 1990 prof. Vasile C. Ioniţă se pensionează, dar activitatea culturală a domniei sale continuă. Îl găsim colaborator al unor publicaţii, dar şi colaborator al unor instituţii. O foarte bună şi rodnică colaborare a avut-o cu Radio Reşiţa, Doru Dinu Glăvan, redactorul şef de la acea vreme, sesizând şi valorificând puterea de muncă a maestrului, priceperea, profesionalismul acestuia. Pe lângă faptul că deţinea o rubrică la acest post de radio, Vasile C. Ioniţă scria, desfăşura o activitate scriitoricească rezultând câteva volume apărute sub egida Radio Reşiţa: Dicţionar de evenimente şi personalităţi din Banatul istoric, vol. 1 apărut la Reşiţa, la editura „Banatul Montan” în 2007, iar volumul 2 – Memento. Evenimente şi personalităţi din Banatul istoric, a apărut în 2008; 30 de istorioare despre oameni şi vremi, volum apărut în 2008 tot la Banatul Montan; Lecturi interzise, apare în 2009, Reşiţa. Banatul Montan; Memoria cuvintelor, volum apărut în 2010 la aceeaşi editură din Reşiţa şi Crâmpeie dintr-un veac trecut este volumul care încheie, în 2011, într-un fel, colaborarea cu Radio Reşiţa, odată cu plecarea lui Doru Dinu Glăvan din radio, dar şi ultimul cu caracter memorialistic.
Din anul 2012 prof. Vasile C. Ioniță devine colaborator al revistei ”Bocșa culturală” și, tot în acest an, hotărăşte ca mare parte a bibliotecii sale să o dăruiască oraşului Bocşa, Bibliotecii Orășenești ”Tata Oancea”, având încredere în această instituţie şi în managerul ei. Să-și „mărite mândrele” la Bocșa, cum îi plăcea să spună. Astfel a început o poveste, cea a amenajării unei săli destinată acestui veritabil fond de documente, apoi povestea a continuat cu inaugurarea, în noiembrie 2013, a sălii care-i poartă numele, iar în 23 martie 2017, la aniversarea celor 85 de ani ai profesorului Ioniță, lansarea „Catalogului Sălii prof.dr. Vasile C. Ioniță” de la Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” din Bocșa (volum apărut la editura TIM din Reșița, dir. Gheorghe Jurma).
Povestea „încuscririi” a continuat cu susținerea rubricii „Povestea vorbei” în revista trimestrială „Bocșa culturală” și, probabil, va continua, pentru că „moș Ioniță de pe Nergăniță” (așa-i plăcea să se prezinte, deoarece așa l-a denumit mitropolitul Nicolae Corneanu) a lăsat manuscrise și cărți din care să poată fi susținută întotdeauna rubrica sa. Iubea revista „Bocșa culturală” și-și dorea să lase cât mai multe materiale ca „hrană pentru revistă și cititori”.
În 14 noiembrie 2020 lingvistul Vasile C. Ioniță a fost condus pe ultimul drum și înmormântat în Cimitirul din Câlnic, din păcate, de prea puțină lume, motivul fiind restricțiile impuse de pandemie.
În fiecare zi ne este dor de hazul și ironia dlui. Vasile Ioniță, de înțelepciunea domniei sale și de comentariile pline de savoare. Ne lipsește apelul telefonic al acestui om hâtru și fascinant prin darul său de povestitor. Ni-l amintim cu mare drag, iar, din povestitor, Vasile Ioniță a devenit astăzi personaj. Personajul principal al unor valoroase amintiri…
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Veșnică fie-i memoria!
Unul din ultimele Interviuri cu regretatul ziarist Doru Dinu Glavan, președintele UZPR , plecat în eternitate la 31 octombrie 2021
Motto: Cine este lipsit de memorie, de conștiința celor ce au fost până la el, nu va ști nicicând să prețuească timpul în care trăește și nu va fi pregătit pentru a păși în timpurile care vin., Vladimir Beșleagă, scriitor, Republica Moldova
Andrei Viziru – Stimate domn, Doru Dinu Glavan, Filiala UZPR din Republica Moldova a fost fondată cu contribuția D-stră nemijlocită, acum ați venit la Chișinău să încheiați noi colaborări, noi proiecte… Doru Dinu Glavan. – Da, de fapt, întodeauna vin cu mare bucurie acasă și am nu numai plăcerea, ci și satisfacția de a mă întâlni cu oamenii dragi, cu frații mei de sânge, indiferent unde s-ar afla ei. Desigur, mă refer, în primul rând, la cei care sunt și membri ai Filialei UZPR de aici din Chișinău, o filalială foarte puternică în cadrul Uniuniii noastre, ceea ce face ca această organizație de breaslă să fie tot mai puternică. Aceasta ar fi principala țintă pe care UZPR o urmărește să vină în ajutorul celor care, de o parte și cealaltă a Prutului, doresc să fim una și aceeași, adică o Românie altfel spus, Dodoloață, întreagă, pe cât e posibil. Am venit împreună cu Asociația Jurnaliștilor de Turism din România, care la rândul lor au aici parteneri de discuție pentru promovarea turismului pe ambele maluri ale Prutului, o altă formă de a conduce, de fapt la împlinirea aceluiași țel care să constituie o Românie, împlinită. A.V.. – Aici aș face trimitere la o expresie româneacă, mai bine o dată să vezi, decât de o sută de ori să auzi.. D.D.G.. – Așa este și chiar mi se pare foarte nimerită această expresie. Pentru că sunt sigur, sunt foarte mulți dintre acei care există în această comunitate aici, ca și cei care trăiesc în cealaltă comunitate mai mare românească, care nu se cunosc unii pe alții prea bine și probabil prin filiala UZPR de aici, prin demersurile noastre pe care le facem de dincolo încoace, precum dorim și invers să se întâmple, cred că ne vom cunoaște din ce în ce mai bine. Dar trebue să fie un proces rapid, să nu stăm prea mult și să așteptăm, nu știu de la cine învoire. Noi trebuie să grăbim procesul, care probabil se află într-un ciclu istoric care ne favorizează ca să acționăm acum. A.V.. – Există o înfrățire deja între uniunile de creație, există și înfrățiri timide, ce-i drept, dintre localități. Eu sunt, născut într-un sat de pe malul Prutului Costuleni, Ungheni, omonim cu altă localitate de pe malul drept, așezări care s-au împrietenit, dar legăturile firești se pare că au slăbit, să sperăm, temporar. Mult contează aici și de inițiativa liderilor locali, care ar fi cazul – cum spuneați – să nu mai aștepte permisiunea celor de la Moscova, București ori Chișinău, cum a fost și în cazul Podului de Flori… D.D.G.. – Ce am înțeles eu la întâlnirea cu membrii UZPR de aici, a filialei noastre, că există deja un demers început de a se face o valorificare a localităților care poartă același nume de o parte și de alta a Prutului. Sunt cel puțin peste 120 de localități care au același nume, fie dincolo de Prut, fie aici, adică au aceiași denumire. Cred că acest demers este foarte important și el contribuie la o mai bună cunoaștere a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Vă dați seama că dacă o comunitate de aici se înfrăţeşte cu alte șapte de dincolo, încep să se cunoască mai bine oamenii, să facă schimb de experiență, de valori. După care o să se simtă, exact așa cum spun eu de fiecare dată când vin aici, am venit acasă. Acasă la Chișinău, acasă la Ungheni, acasă la Soroca, oriunde vreți în această parte de pământ românesc. A.V.. – Precum a afirmat temerar și în Nichita Stănescu atunci când a venit pentru prima dată, în secolul trecut, în anii șatezeci, în Republică Sovietică Socialistă Moldovenească pe atunci, făcând parte din Uniunea Sovietică, zicând că vine de acasă, acasă… D.D.G.. – Chiar și mie îmi place să spun, tot așa, am plecat de acasă pentru puțin timp ca să vin acasă și să mă reîntorc pe urmă tot acasă. Este un sentiement extraordinar pe care noi, jurnaliștii, trebuie să-l promovăm. Noi avem o mare putere de a disemina aceste lucruri și atunci voi spune că UZPR a dobândit o izbândă extraordinară în Parlamentul României, recunoașterea jurnalismului drept domeniu de creație și de utilitate publică. Așa cum nicio altă organizație de creație nu are aceste două calități. Nu numai pentru membrii UZPR, ci pentru întreaga breaslă, în genere, este foarte important. Pentru că astfel poți aborda problemele unor proiecte, iar noi am intrat puternic de câțiva ani și acei din acest teritoriu să simtă același lucru în perioada când, prin proiecte, se poate trăi foarte bine. Proiectele sunt cele care ne dau substanță, ne dau voință, ne dau posibilitatea să ne organizăm mai bine.
Andrei Viziru, membru UZPR, Filiala din Republica Moldova
Copil fiind, voievodul Mihai a iubit Banatul de Munte și a ajuns cu diferite ocazii, alături de tatăl său regele Carol al II-lea, în zonă. Ba mai mult, în clasa palatină avea și colegi din zona Banatului, de la Petnic și Bocșa. Omul de cultură Nicolae Danciu Petniceanu povestește la Radio Reșița despre vizitele importante ale regelui Mihai în Caraș-Severin: ”Până-n război a fost de două ori în Banat. Prima dată pe când avea 11 ani îl însoțește pe tatăl său Carol al II-lea care fusese invitat de oficialitățile din Banat, din Caraș-Severin, să participe la dezvelirea și sfințirea statuii-monument Ferdinand, ( monument făcut de marele Romul Ladea) cel care ne-a făcut Marea Unire. Asta a fost la început de iulie 1932. Viitorul rege Mihai avea 11 ani, era elev la clasa pe care Carol al -II-lea o înființase la Mănăstirea Ardealului, cu copii deosebiți, copii de oameni avuți, de învățători, de preoți din țară pentru Mihai și între acești copii a fost și elevul Jurchescu Ioan din Petnic, fiul învățătorului Jurchescu Gheorghe. A doua oară a fost în vara anului 1938, când clasa palatină făcea excursii pentru documentare prin țară, ocazie cu care a ajuns și în zona Reșiței, cazați la Vila Klaus”. În anul 1938, principele Mihai, Marele Voievod de Alba Iulia, viitorul rege al României( născut la 25 octombrie 1921, decedat la 5 decembrie 2017) în drumul său spre cunoașterea Banatului, ajunge în zona Toplețului și pășește pe meleagurile acestuia. De aici începe o poveste foarte frumoasă rămasă în sufletele locuitorilor din comuna Topleț. Stând de vorbă cu Maria, fiica lui Ana Gogâltan, protagonista acestei povești, am aflat lucruri care mi-au curățat sufletul, acele vremuri rămân parcă pictate pe fruntea timpului, totdeauna tânăr: -Știu povestea de la mama mea, Ana Gogâltan, Nuța îi spuneau în sat. Mama mea a fost o femeie frumoasă și plină de voie bună, îi plăcea să joace și să poarte costumul național cu mare drag. În ziua aceea se făcuse joc la ”Monument”, în satul Topleț, era joc în costum național că așa erau vremurile, toată lumea purta costumul național. La un moment dat a apărut principele Mihai însoțit de garda sa, cu el era un bărbat înalt, frumos, care s-a recomandat ca fiind profesor, era profesorul principelui. Nuța, fata frumoasă, a văzut mulțimea aceasta de oameni străini și a rămas surprinsă, apoi l-a văzut pe viitorul rege, lângă ei erau patru câini mari, acești câini nu-i scăpau din ochi, erau mereu aproape. Formația de muzică populară fiind una dintre cele mai bune formații, se numea formația sau banda lui Blidariu, li se spunea ”țăranii”. Aceștia erau cei mai cotați din Banat. Mașina cu care veniseră era decapotabilă iar câinii foarte mari, principele a intrat în joc și imediat profesorul a luat-o pe fată, pe Nuța (Ana Gogâltan) și a dus-o să joace lângă tânărul Mihai. Odată cu marele voievod de Alba Iulia au jucat și gărzile de corp care veniseră în Topleț. Fetele din sat erau și ele încântate de sosirea acestor ”soldați” și radiau de fericire, iar frumusețea lor strălucea parcă peste lunci, dealuri, munți. Mama Mariei, mama Nuța, fata frumoasă, și poate cea mai strălucitoare, juca cu viitorul rege, avea emoții, sigur că avea. Era fericită că mâna ei era în mâna acestui tânăr, dar și acesta o ținea strâns. Clipe unice, clipe care au marcat-o toată viața, o amintire frumoasă dar totodată magică, o fată simplă din Topleț îl ținea de mână în joc pe regele Mihai. Când a fost întrebată dacă a vorbit ceva cu el, Nuța nu și-a mai amintit, a fost un vis, a fost realitate, a fost destinul, a fost o clipă care a ales-o pe ea, fata simplă și frumoasă, Ana Gogâltan. Ce își amintește totuși este momentul când a venit ”Profesorul” să o invite în joc pentru principe, acesta a întrebat-o dacă mama și tata sunt acolo cu ea, dar nu erau, aceștia erau acasă. -Mama ta, tatăl tău, sunt aici domnișoară? -Nu știu…i-am lăsat acasă! -Cum te cheamă? -Ana… -Și mai cum? -Gogâltan. ”Profesorul” a luat-o de mână și a dus-o lângă tânărul principe. În fața și în spatele acestora mergeau câte un soldat din garda sa personală, erau pur și simplu înconjurați de aceștia. Am întrebat-o pe mama mea: -Te-ai uitat la rege, cum era? -Era frumos, tare frumos!!! Când s-a terminat jocul, fusese o horă lungă apoi un brâu, acel profesor s-a uitat la Nuța, s-a uitat la rege, au vorbit ceva și regele a zis că dorește o poză cu fata cu care a jucat. După brâu a început să se cânte pentru jocul ”Ardeleana”, Regele s-a desprins din joc și s-a așezat pe treptele autobuzului cu care veniseră oamenii lui, de acolo se uita la toplicenii care jucau de mama focului, viitorul rege al României admira costumele populare, admira frumusețea acelor oameni, admira Toplețul, i se citea pe față bucuria locului, vraja. După o săptămână, directorul școlii a chemat-o pe Nuța și i-a făcut mai multe poze, erau poze pentru rege. Au pozat-o pe scaun, au pozat-o în picioare, dar o poză în care Nuța ține mâna la cap, a ajuns mai târziu tablou. Se spune că tabloul cu fata simplă și frumoasă de la Topleț stă la loc de cinste în Casa Regală. A văzut-o cineva din Topleț și a spus în sat, fata care a jucat cu regele este pictată și tabloul se află pe unul dintre pereții castelului. Pe Nuța o știau sătenii după numele Iovan, Nuța lui Iovan care era tata lui Maria, ei se ”trăgeau” de la familia Caraiman, sau mai bine zis a lui Ghițâviur. Nuța s-a căsătorit după câțiva ani, dar a divorțat, 4 ani a fost mariajul, a crescut-o pe Maria singură. Pe vremurile acelea în Topleț se făceau jocuri din două în două săptămâni, erau vremuri foarte frumoase. În momentul în care profesorul o duce pe Nuța în joc lângă rege, fata care era lângă Regele Mihai a fost dată la o parte, se numea Sofia Gheleșan, aceasta a ținut mânie mulți ani de atunci înainte și ca o ironie a sorții Maria, fata lui Nuța s-a măritat cu copilul lui Sofia, pe nume Ghiță.”GHEORGHE BĂLTEAN A STAT DE VORBĂ CU REGELE MIHAI
În ziua aceea Regele a fost însoțit pe Iorgovan de Dascălul Bălteanu, poetul Toplețului, astfel că G.B. le-a arătat locurile frumoase din comuna Topleț după care i-a însoțit la Petnic, acolo erau așteptați la masă. Iată cum marele nostru poet și dascăl a avut un rol deosebit în aceste momente foarte importante pentru satul, pentru comuna noastră, aceste clipe au intrat în istorie și acolo au rămas pentru totdeauna, toți toplicenii au auzit povestea aceasta adevărată și frumoasă, toți toplicenii se bucură de faptul că regele nostru care a iubit țara și poporul român a pășit pe pământul prietenos al Toplețului. Regele Mihai avea aproape 14 ani când a intrat în Topleț, această poveste a mers din gură în gură, îmi amintesc cu ce bucurie o povestea bunica mea Damșescu Maria, apoi mama mea Elena Tomescu, dar cum a povestit-o această minunată femeie, fiica lui Nuța, este de neegalat, ochii îi străluceau de fericire, trăia momentul mamei ei, trăia acele vremuri atât de frumoase, vremurile strămoșilor noștri. Ascultând povestea aceasta atât de cunoscută, însă de data aceasta spusă de fiica lui Ana Gogâltan, mi-am dat seama că noi, românii, ne naștem cu dragoste pentru pământ, cu dragoste pentru aerul românesc, suntem unici și iubim viața mai mult decât orice pământean, toate acestea vin din sângele nostru românesc, sânge curat, demn. Dascălul Bălteanu, poetul Toplețului, a avut cinstea și onoarea să-l însoțească în excursie pe Iorgovan pe Regele Mihai datorită faptului că era el un om de vază, un om foarte cunoscut și apreciat mai ales în lumea culturală, un om iubit de toată lumea. Doamna Maria a vorbit foarte frumos de Dascălul Bălteanu, mama ei îi povestise numai lucruri minunate, lucruri care au rămas la temelia Toplețului, pe buletinul acestui loc scrie în dreptul mamei și al tatălui: Dascălul Bălteanu. Iată de ce zâmbesc sau plâng oamenii din Topleț și nu numai când sunt întrebați de Dascălul Bălteanu, iubirea pentru acest consătean, prieten, poet, dascăl, este nemăsurată, lacrimile sunt de la fericire și zâmbetul de la nemurire!!!
(Material realizat de Maria Rogobete acasă la doamna Maria Gheleșan, în comuna Topleț, județul Caraș-Severin-2019) MARIA ROGOBETE
De ce ne doare așa de mult dispariția domnului președinte Doru Dinu Glăvan?
Unde ești, prieten drag?
Marea și excepționala sa calitate era iubirea, iubirea de oameni și iubirea de profesia sa. Ne transmitea și nouă marea sa dragoste de țară și dorea ca toți condeierii să facem o patrie a sufletului românesc. Când l-am văzut prima oară la o întâlnire cu scriitorii, m-a impresionat faptul că se vorbea despre el în șoaptă, cu mult respect, ca despre o mare personalitate. În discursul dumnealui ne-a spus că scriitorii trebuie să se implice prin tot ce fac în viața societății.
Avea respect pentru advăr și își asuma toate riscurile pentru a-l susține. Detesta orice compromis.
Știa să prețuiască valorile și încuraja pe cei ce aveau ceva de spus prin pana lor.
Când m-a primit în UZPR, am înțeles că am intrat într-o familie de prieteni dragi.
Și ce chip luminos avea la Târgul de carte de la Romexpo, când ne prezenta fericit, ca pe mari realizări, revista „Cronica timpului” și cărțile editurii!
Nu s-a temut că vor fi reacții distructive și a avut curajul să publice valoroase poezii ale lui Nicolae Labiș, în ediție română-franceză, eu realizând traducerea în franceză.
Mi-a propus un alt proiect: publicarea cărții mele, ediția a doua, „Prin luminile din Țara Luanei”, să facem mai bine cunoscut Geoparcul Munții Buzăului, propus pentru a fi în Patrimoniul Mondial UNESCO, cum pledam eu în introducere.
De ce i-am trimis un e-mail chiar în ziua plecării sale în alte constelații nici azi nu înțeleg… Poate avea nevoie de suflete prietene, să-i vină aproape, să-i ușureze suferința…
Pentru mine rămâne un prieten drag pe care îl voi prețui mereu, căci aparținem aceleiași familii spirituale. El rămâne icoană vie în sufletele multora.
Fundația Iancu de Hunedoara a fost cea care a realizat o bucurie zilele trecute Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin. La inițiativa ei, a dăruit organizației implicate anul acesta în mai multe proiecte dedicate împlinirii a 250 de ani de industrie la Reșița, o PLACĂ DE GRANIT care să amintească de acest jubileu peste ani și ani. Placa realizată în granit negru poartă următoarea inscripție:
La împlinirea a 250 de ani de industrie siderurgică la Reșița, aducându-ne aminte de aprinderea în anul 1771 a primelor două furnale reșițene, „Franciscus” și „Josephus”, aducem un omagiu oamenilor Reșiței, fără de care flacără nu ar fi luminat până astăzi, în anul 2021!
Placa va fi montată pe unul din pereții Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița, în curtea acesteia, și va aminti în viitor de multele manifestări care s-au desfășurat aici în acest an jubiliar care a marcat un sfert de veac de Reșiță industrială. Mulțumiri Fundației Iancu de Hunedoara, dr. ing. Romulus Vasile Ioan (manager TMK Reșița) și Andrei Bălbărău, inițiatorii și susținătorii acestui demers. Placa va fi dezvelită în data de 18 decembrie 2021, Ziua minorităților naționale din România.
DORU DINU GLĂVAN, s-a născut la 7 iune 1946 la Timișoara și a plecat dintre noi într-un sfârșit de octombrie recent, mai frumos ca oricând, de-acolo din orașul natal cu care se mândrea și pe care prin cuvântul scris ori transmis în eter l-a propulsat ca o emblemă printre orașele de referință ale României, în diverse domenii de activitate. Încă de când era elev la 14 ani, a început să publice în presa locală, consecvent vocației de a fi în slujba comunității la 18 ani devine oficial și colaborator în presa regională. Entuziasmul și profesionalismul său îl recomandă a fi cooptat ca și corespondent la 19 ani, al ziarului ,,Sportul popular” devenit după Revoluția din1989 ,,Gazeta sporturilor”. Calitățile sale de reporter sunt unanim apreciate și cunoscute, prilej de a fi angajat apoi cronicar sportiv al postului național de Radio, continuând în același timp să publice și în presa locală. Deasemeni din inițiativa și strădaniile lui împreună cu un grup de tineri iubitori de cultură, artă și nu numai înființează în 1995 la Reșița Fundația Radio Caraș Severin și tot datorită zbaterilor sale în 1996, Radio România Reșița , capătă statut oficial de Post Public Local al Societății de Radioteleviziune și emite pentru prima dată în eter. Un vis împlinit, în fața în fața căruia, Radio Reșița nu poți decât a te minuna,,Ce capodoperă este Omul”. Sub conducerea sa, ajunge în scurt timp cel mai important Post Regional Radio, cu mare audiență, cu acoperire nu numai a teritoriului cărășan , ci și a teritoriilor locuite de români în Voivodina și pe Valea Timocului. El a avea harul de a uni spirite și caractere de a înțelege durerea celor ce scriu și plâng ca și noi în dulce limba română! Dincolo de această biografie încărcată de o mulțime de evenimente, întâmplări fiecare cu doza de risc asumat specific jurnalistului de cursă lungă, dincolo de simbolul presei românești și reperul de moralitate și echilibru, eu l-am cunoscut pe OMUL cu sufletul risipit prin oameni în urmă cu vreo 7 ani la sediul din București , acolo unde m-a primit cu brațele deschise și generozitatea specifică bănățeanului. Se bucura de veștile aduse de la Timișoara, de acțiunile întreprinse în Vestul țării de Filiala UZPR ,,Valerui Braniște” la al cărei botez a fost prezent. A fost primul care m-a încurajat și susținut, a promovat pe SITE UZPR, Proiectul cultural-artistic ,,Eminescu un vis în așteptare” propus la nivel european de Asociația Cultural Umanitară ,,Luceafărul de Vest-Timișoara. Era un mare iubitor de Eminescu, poetul dar și jurnalistul. Îi mulțumesc din suflet, sper și am certitudinea că cei care l-am cunoscut și cei care i-au fost apropiați profesional vom scrie în continuare istoria clipei sau clipe istorice gândind la mentorul, prietenul și simbolul breslei noastre, DORU DINU GLĂVAN, și vom face ca ,,Pulsul Uniunii” să bată în continuare într-un ritm de minuni cotidiene benefice comunității. De-acum pe stadionul din Valea Domanului se va așterne tăcerea, orașul cu poeți, scriitori și jurnaliști, Reșița, citadela industriei românești, va fi mai trist cu un zâmbet va fi mai sărac cu o iubire pe care nicio o altă iubire nu o poate inlocui. DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE! DUMITRU BUȚOI, UZPR, FILIALA ,,VALERIU BRANIȘTE”TIMIȘ
O veste îngrozitoare mi-a pătruns la ceasul amiezii: a plecat la Ceruri DORU DINU GLĂVAN, om de o rară nobleţe sufletească, ziarist de excepţie.
A părăsit această lume, dar va rămâne acolo Sus, în galeria oamenilor care au făcut numai bine, în corul celor care au scris frumos, au vorbit răspicat, delicat şi pentru oameni şi nevoile lor, în concertul universal al celor care au luptat pentru adevăr şi libertate.
Un spirit viu, un Om care s-a dăruit şi a dăruit semenilor săi. Modelul celui care lupta pentru succes cu onoare si demnitate, un Om care lasă în tranziţia sa laică urme greu de șters.
A fost o persoană care şi-a iubit semenii, pe toţi colegii din presă, un om care a ştiut să preţuiască bunătatea, pe care a ridicat-o la rang de înţelepciune sufletească şi adevărată artă!
A realizat lucruri care nu stau la îndemâna oricui, a fost mereu dedicat profesiunii de jurnalist, pe care a cultivat-o şi îngrijit-o într-un stil unic, pasional, de nezdruncinat. A fost un om dedicat acţiunilor, venind mereu în sprijinul celor care aveau nevoie de ajutor. A fost un adevărat OM, care a fost aproape de Dumnezeu prin tot ce a făcut. Aşa va rămâne mereu, cu rugăciunile şi puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu, să treacă de mai multe ori prin încercări ale vieţii. De data aceasta, Dumnezeu a dorit să îl ia lângă EL, pentru a-i fi aproape.
Inegal ca trăire, creaţie, viziune asupra lumii, controversele critice care l-au urmărit de-a lungul vieţii exprimă acea stare de necuprins pe care o are un mare OM numit DORU DINU GLĂVAN.
Avea o viziune proprie asupra unei lumi în descompunere, asupra unei societăţi care subordonează virtuţile, corupţiei, barbariei, câştigului şi zeităţii banului, un întreg ritual aservit de astă dată ipocriziei şi interesului. Este greu să vorbeşti despre DORU DINU GLĂVAN la trecut.
Doru Dinu Glăvan a fost şi rămâne una dintre personalităţile Radio România care a dat oamenilor ceea ce este greu de găsit astăzi: Iubirea necondiţionată pentru profesie, pentru ascultători şi pentru România! Drum lin în lumină.
Acolo, SUS, DORU DINU GLĂVAN va fi mereu o Stea care va lumina întru adevăr şi pasiune! Fie-i calea lină, dreaptă, printre Îngeri! Dumnezeu să îl odihnească în Pace!
În existența noastră întâlnim, adesea, oameni speciali de la care avem ce învăța, oameni pe care-i admirăm și îi respectăm toată viața. Oameni pe care, în timp, îi pierdem, dar al căror nume va răsuna ca un ecou de-a lungul existenței noastre. Se spune că oamenii nu se întâlnesc întâmplător. În această complexă existență a noastră, orice întâlnire, aparent întâmplătoare, face parte, de fapt, dintr-un grandios plan desenat de destin pentru viața noastră. Nimic nu este „întâmpător”! Deși poate părea un clișeu afirmând acest lucru, viața a demonstrat – de multe ori – că există un sâmbure de adevăr în spatele acestei expresii. Pe parcursul călătoriei noastre prin viață, dăm peste tot felul de oameni, din diferite domenii de activitate, din diverse medii sociale și de diverse tipologii. Toți oamenii pe care-i întâlnim au un rol precis în viața noastră, într-un fel sau altul! În activitatea noastră, în dezvoltarea noastră, în….cotidianul vieții noastre! Unii aduc bucurie, alții durere, dezamăgire, dar, în oricare dintre cazuri, noi suntem în câștig pentru că, fiecare dintre aceștia va însemna o lecție care ne va spori perspectiva, ne va ajuta să prețuim mai mult ceea ce avem, ne va lărgi limitele și ne va „căli” pentru viitoare provocări. Există în viața fiecărui om o serie de „întâlniri semnificative”, și pentru o astfel de „întâlnire” îi voi fi mereu recunoscătoare poetului Nicolae Sârbu. În anul 2004, la Zilele Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” din Reșița, directorul Nicolae Sârbu avea să-mi prezinte doi profesori și cercetători timișeni: pe prof. Simion Dănilă și prof. Gheorghe Luchescu. Oameni de mare valoare, personalități de excepție și, totuși, atât de modești! A fost una din „întâlnirile semnificative”, legătura cu acești valoroși oameni s-a dovedit a fi una „magică”, iar colaborarea care urma a demonstrat că „nimic nu este întâmplător”! Profesorul și scriitorul Gheorghe Luchescu a devenit, în scurt timp, unul dintre cei mai dragi și apreciați colaboratori ai Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea” Bocșa! Ne apropiau inițiativele culturale, munca și entuziasmul, pasiunea pentru cărți și profundul respect pentru autorii cărților (scriitori, editori, îngrijitori etc.). Am inițiat și derulat proiecte culturale comune, fie la Bocșa, fie la Oravița, Doclin, Reșița, Lugoj sau Belinț, consolidând prietenia noastră oameni precum Simion Dănilă, Constantin Tufan Stan, Gheorghe Jurma, Nicolae Sârbu sau Ionel Bota. Așadar, „întâlnirea” cu prof. Gheorghe Luchescu a fost o bucurie! A fost un real câștig pentru mine ca om, ca tânăr slujitor al actului cultural, aflat abia la început de drum. Încrederea și aprecierile arătate de dl. prof. Luchescu, de această importantă personalitate culturală a Banatului, mi-au dat curaj și speranță. Din păcate, acest creator de cultură și iubitor de oameni dedicați și harnici, s-a stins prea devreme… Avea încă multe de spus, de realizat, de creat, în cultura Banatului! S-au scurs 10 ani de la plecarea profesorului și cercetătorului Gheorghe Luchescu. Revăd articolul de rămas bun din revista „Bocșa culturală” (o revistă pe care dl. Luchescu o aprecia și care a „crescut” și sub ochii săi) și citesc mesajul primit miercuri, 23 noiembrie 2011, ora 8:01 PM de la muzicologul Constantin Tufan Stan: „A murit Gheorghe Luchescu! Suferea de un morb greu (ficat sau pancreas, nimeni n-a știut precis, doar familia) de mai bine de un an. Boala l-a afectat treptat, până când a rămas țintuit la pat. În urmă cu două luni, a avut o tresărire de vitalitate și a început să se plimbe, agale, prin Lugoj, ajutat de soție. L-am întâlnit în apropierea școlii mele și cred că am dialogat aproape o jumătate de oră. Avea planuri culturale pentru anul în curs, frământânde-se cum să reușească să monteze o placă aniversară a ASTREI, cu tradiții atât de bogate la Lugoj, prima localitate bănățeană care a aderat la Asociațiunea transilvăneană, la 1896. Se gândea și la posibile apariții editoriale pentru 2012. Pentru Lugoj, Luchescu a fost un om providențial: a sprijinit activitatea corală și teatrală, a organizat simpozioane și manifestări prin care a cinstit memoria unor personalități lugojene, a montat numeroase plăci memoriale. Îți spun toate aceste lucruri, deoarece știu că l-ai prețuit, iar în multe privințe a avut tenacitatea și forța ta managerială. Înmormântarea va avea loc vineri, 26 noiembrie, la ora 12, la cimitirul ortodox de pe Cale Făgetului.” Mărturii ale aprecierilor acestui dedicat profesor și truditor pe tărâm cultural sunt consemnate și în revista „Banat”, nr. 11 din 2011, colegii lugojeni dedicând pagini întregi memoriei profesorului Gheorghe Luchescu. Prof. Pavel Panduru semnează un excepțional „portret” al cărturarului Gheorghe Luchescu, la trecerea acestuia în veșnicie, subliniind rolul pe care și l-a asumat, acela de „mărturisitor popular, asemeni apostolilor, simplu în expresie și credibil pentru prieteni și pentru toți cei care-l ascultau și pentru cititori. […]… el rămâne un om model și un reper pentru urmași, purtător de sfințenie și speranță pentru tinerime. Era la el cultul pentru prietenie, familie și dragoste, un adevărat testament moral pentru viitor. ” Soția și familia prof. Gheorghe Luchescu au păstrat vie memoria acestuia și s-au străduit să așeze această personalitate la loc de cinste pe harta culturală a Banatului. Ajutată de prieteni scriitori, dna. Cornelia a inițiat câteva proiecte cultural-editoriale în cadrul cărora au avut loc întâlniri, discuții și amintiri, dar, mai ales, slujbe de pomenire pentru omul Gheorghe Luchescu. Unul dintre aceste proiecte a fost realizat în colaborare cu scriitorii Gheorghe Jurma și Ionel Bota și a constat în realizarea unui volum dedicat operei lui Gheorghe Luchescu, volum intitulat „Mirajul provinciei: despre discursul identitar în opera lui Gheorghe Luchescu”, autor Ionel Bota, prefață de Gheorghe Jurma și postfață de Marcu Mihail Deleanu, volum apărut postmortem și realizat la insistențele dnei. Cornelia Luchescu. „Lugojean de frunte, Gheorghe Luchescu s-a ocupat de orașul de pe Timiș într-un șir de cărți importante, după ce a dat vieții culturale de aici – muzică, teatru, literatură – întregul său suflet.” aveau să consemneze autorii volumului. La un an de la moartea filologului Gheorghe Luchescu, familia, colegii și prietenii s-au întâlnit la Lugoj, la mormântul scriitorului, pentru o slujbă de pomenire. În semn de omagiu, Gheorghe Busuioc îi scrie și recită câteva versuri: „A plecat în lumea dreaptă/ A plecat de pe pământ/ Sus în ceruri ne așteaptă/ Lângă cei ce nu mai sunt.// Cât a fost pe lume-n viață/ I-a fost drag aici și lui/ Astăzi nemaifiind de față/ Stă la dreapta Domnului// Și se bucură în ceruri/Că-l cinstim spre pomenire/Mândru de aceste daruri/ Le primește-n nemurire// Mulțumind de tot și toate/ Ne zâmbește-acum de sus/ Ne urează sănătate/ El rămâne cu Iisus.” Iată că, la zece ani de la despărțirea de prof. Gheorghe Luchescu, amintirile cu acesta ne sunt încă vii și neprețuite, iar întâlnirile întru pomenirea memoriei sale sunt veritabile întâlniri de cenaclu, așa cum i-ar fi plăcut maestrului. Nu cred să existe om care să-l fi cunoscut pe dl. Luchescu și să nu-l prețuiască, să nu-i recunoască meritele, puterea de muncă și calitatea muncii sale, inteligența și tenacitatea. Cu mare drag îmi amintesc povețele sale, cuvinte care întotdeauna erau pline de înțelepciune; a fost un mare dascăl, avea calitățile unui veritabil dascăl! Niciodată nu m-am simțit criticată, ci doar îndrumată, sfătuită. Mă consider o norocoasă că am avut privilegiul să cunosc și să colaborez cu un asemenea om! La cinci an de la plecarea în „lumea cea fără de dor”, îi mulțumeam, în câteva rânduri scrise In memoriam , pentru onoarea de a-l fi cunoscut, pentru neprețuita prietenie și onoranta apreciere și pentru multele sfaturi înțelepte de care am ținut și voi ține cont întotdeauna. La zece ani de la plecare, mă închin cu respect și prețuire memoriei cărturarului Gheorghe Luchescu și-i mulțumesc, din nou, pentru toate vorbele frumoase, pentru toate clipele interesante pe care mi le-a dăruit și ni le-a dăruit la Bocșa sau oriunde în altă parte ne-am fi întâlnit. Veșnică fie-i memoria!
Gheorghe Luchescu s-a născut la 1 ianuarie 1937 în Sacoşu-Mare, comuna Darova, judeţul Timiş, și s-a stins în 23 noiembrie 2011 la Lugoj, județul Timiș. A fost profesor de Limba şi literatura română, Metodica predării literaturii române, Literatura pentru copii, gradul I, doctor în ştiinţe filologice. În perioada 1962-1982 a fost director Casa de Cultură “Ion Vidu” din Lugoj, Şcoala de Artă, Liceul Agricol; preşedinte al Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor “N. Ursu”, filiala Lugoj (1965 – 1982); inspector şi preşedinte al Comitetului Municipal pentru Cultură şi Artă (1968 – 1971); rector al Universităţii Cultural-Ştiinţifice Lugoj (1970 – 1982); preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice, filiala Lugoj (1980 – 1995); profesor la Liceul “Iulia Hasdeu” şi Şcoala Generală nr. 3 Lugoj (1982 – 1994); consilier teritorial-şef la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Timiş (1994 – 1997); consilier-şef pentru imagine şi relaţii la Universitatea Banatului, Timişoara, profesor de literatură, metodică şi practică pedagogică (1997 – 2003), Decan la Facultatea de Sociologie Psihologie din cadrul Universităţii Banatului, Timişoara, (2001 – 2003). A colaborat la reviste importante ale vremii: “Orizont”, “Drapelul roşu”, “Neuer Banater Zeitung”, “Szabad Szo”, “Caraş-Severinul”, “Banatskie-Novine”, “Gazeta învăţământului”, (“Tribuna învăţământului”), “Revista de pedagogie”, “Limbă şi literatură română”, “Mitropolia Banatului”, (“Altarul Banatului”), “Învierea”, “Îndrumătorul cultural”, “Renaşterea bănăţeană”, “Lugojul”, “Drapelul”, “Redeşteptarea”, “Semenicul”, “Filatelia”, “Muzica”, “Teatrul”, “Datini”, “Buletin informativ”, “Paralela 45”, “Vrerea”, “Înfrăţirea”, “Adevărul”, “Columna”, “Columna 2000”, “Tribuna”, “Paiadeia”, “Literatorul”, “Timisiensis”, “Anotimpuri literare”, “Timpul”, “Liceenii”, “Tempo”, “Timişoara”, “Îndrumătorul centrelor de radioficare”, “Copita”, “Coloana infinitului”, “Eminescu”, “Vestea”, „ Bocșa culturală”, “Monitorul bisericesc” etc. Semnează nenumărate studii și articole în volume colective: Interviu cu prof. univ. dr. doc. Aug. Z. N. Pop, în „Caleidoscop eminescian”, Bucureşti, 1967, p. 84-92; Un sondaj psihosociologic asupra a două cursuri ale Universităţii Populare din Lugoj, în „Cultura militans”, Lugoj, 1971, p. 31 – 37; Etapele studierii textului literar, în „Şcoala şi catedra”, Timişoara, nr. 4, 1973, p. 79 – 83; Cenaclul literar “Ion Popovici-Bănăţeanul”, în „Atelier al cercurilor literare”, Timişoara, nr. 4, 1973, p. 206 – 208; Cenaclul literar lugojean, în „Viorile cetăţii”, Timişoara, 1978, p. 3 – 7; Contribuţia folcloriştilor lugojeni la cercetarea şi valorificarea folclorului şi etnografiei din Banat, în „Tibiscus-Etnografie”, Timişoara, 1978, p. 255 – 267; Importanţa materialului local în predarea limbii române, în „Şcoala timişeană”, Timişoara, 1981, p. 31 – 34; Tradiţia unui cenaclu, p. 3 – 8, Patru oameni pentru o pasiune, p. 57 – 60, Folclorul publicat în presa lugojeană, p. 52 – 56, în „Permanenţa speranţei”, Timişoara, 1981; “Deşceptarea” şi “Drapelul” – ziare lugojene în slujba unităţii naţionale, în „Buletin informativ al Societăţii de Ştiinţe Filologice”, Bucureşti, 1981, p. 86 – 88; Convorbire cu Gheorghe Eminescu, ultimul urmaş al marelui poet, în „Magazinul literar”, Timişoara, 1982, p. 170 – 172; Mesager al artei româneşti. Teatrul popular din Lugoj la Londra, în Almanah “Tribuna”, Cluj-Napoca, 1983, p. 111 – 112; Participarea lugojenilor la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, în „Cartea Unirii” – 1918 – 1983, p. 74 – 80; Activitatea ASTREI în Banat, în „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice”, Bucureşti, 1983, p. 64 – 68; Şcoala lugojeană – factor activ al formării conştiinţei naţionale, în „Revista de pedagogie”, Bucureşti, 1986, nr. 10, p. 60 – 63; Reverberaţii ale ASTREI în Banat, în „ASTRA”, Sibiu, 1987, p. 175 – 185; “Gânduri înaripate” din Lugoj, în “Limba şi literatura română”, Bucureşti, nr. 2, 1988, p. 51; Ion Popovici Bănăţeanul – un scriitor neîmplinit, în “Limba şi literatura română”, Bucureşti, nr. 1, 1994, p. 43 – 46; Circuitul social al culturii. Modele ale difuziunii culturale în rândul tineretului, în „Tineretul şi dimensiunea sa valorică”, Timişoara, 1995, p. 155 – 160; Rolul presei lugojene în publicarea şi interpretarea folclorului literar, în „Studii şi comunicări de etnologie”, Sibiu, 1996, p. 75 – 85; Victor Vlad Delamarina (1870 – 1896), în „Literatura şi limba română”, Bucureşti, nr. 2, 1996, p. 42 – 45; Colectiv, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin, Reşiţa, 1998; Presa şi literatura bănăţeană până la 1918, în “Analele” Universităţii Banatului, II, nr. 1, Timişoara, 2000, p. 42 – 58; Colectiv, Mihai Eminescu, 1850 – 2000 (coordonator prof. univ. dr. Vasile Popa), Berlin, 2000 (în limba engleză); Marius Sârbu, Simion Teodorescu, Scriitori lugojeni, Timişoara, 2002, p. 18 – 32; Însemnări despre Mehadia, în „Mehadia – vatră istorică milenară”, Timişoara, 2007, p. 42 – 44; Vasile Ioniţă (coordonator), „Dicţionar de evenimente şi personalităţi din Banatul istoric. Istorie, cultură, civilizaţie”, Reşiţa, 2007; Ioan Traia, Lugojul, vatră cultural-folclorică (recenzie) în „Memoria satului românesc”, vol. VI , în “Anuarul Muzeului bănăţean”, Timişoara, 2008, p. 183 – 184. Lucrări publicate: Lugojul cultural-artistic. Tradiţie şi contemporaneitate, Timişoara, 1975; Un pantheon lugojean într-un cimitir istoric (în colaborare), Lugoj, 1993; Spiritualitate lugojeană (în colaborare), Timişoara, 1994; Lugojul – vatră a unităţii naţionale, Lugoj, 1994; Traian Grosăvescu (în colaborare), Timişoara, 1995; Din galeria personalităţilor timişene, Timişoara, 1996; Literatura pentru copiii de pretutindeni, Bucureşti, 2001; Anişoara Odeanu, Cluj-Napoca, 2001; Spaţii sacre. Protopopiatul Lugoj, Timişoara, 2004; Cântecul străbate lumea (în colaborare), Timişoara, 2006; Lugojul, vatră cultural-folclorică, Timişoara, 2008; Victor Vlad Delamarina şi familia sa. Contribuţii biografice (în colaborare), Timişoara, 2009; Anişoara Odeanu, Katinka sau fantomele de la Valea Lungă (roman), ediţie îngrijită şi cronologie de Gheorghe Luchescu, Prefaţa – Cornel Ungureanu, Postfaţă – Dorin Murariu, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2010; În durata veşniciei. Eminescu – Petöfi (în colaborare), Ed. Aegis, Dumbrăviţa, 2009; Volum la editură, în curs de apariţie: Spaţii sacre. Locurile de veci ale Lugojului; Au rămas în lucru: Membrii Academiei Române originari din Lugoj – Timiş; Corespondenţa A.O. la diverse publicaţii, fără „Viaţa”; Realizează interviuri cu diverse personalităţi: Augustin Z.N. Pop, Aurel Ciupe, Zeno Vancea (Convorbiri cu compozitorul Zeno Vancea, (1900 – 1990), fost vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor din România), Traian Filip, Gheorghe Eminescu, Mihai Brediceanu, Florica Orăviţan, Radu Theodoru, Dan Radu Ionescu, Filaret Barbu, Ion Oarcăsu, Ulrik Helveg-Larsen (ambasadorul Danemarcei la Bucureşti), Monica Rohan, Laurian Jivan, Ionică Stepan, Doru Popovici ş.a.; a participat la sesiuni de comunicări ştiinţifice: Lugoj, Timişoara, Bucureşti, Făget, Alba-Iulia, Deva, Şiria etc.; Are importante colaborări la diferite emisiuni culturale la radio şi televiziune: Lugoj, Timişoara, Bucureşti, Novi-Sad, Spaichingen, Londra, Bagdad etc., precum și participări la manifestări cultural-artistice în străinătate: Debreţin, Ungaria (1962); Vârşeţ, Iugoslavia (1965); Novi Sad, Iugoslavia (1967); Hronov, Cehoslovacia (1970); Schwartzwald, Germania (1971); Varna, Bulgaria (1973); Niş, Iugoslavia (1980); Londra, Marea Britanie (1982); Torac, Coştei, Iugoslavia (1994); Babylon, Irak (1995); Berna, Elveţia (1996); Paris, Franţa (1996); Milano, Italia (1996); Beijing, China (1996); dar și participări la seminarii internaţionale (ca şi consilier şef al judeţului Timiş): Copenhaga, Danemarca (1995), Beijing, China (1996); Se bucură de numeroase cronici apreciative despre lucrările apărute, precum și de referințe excepționale în volume și presă. Amintim doar: Personalitățu române și faptele lor 1950 – 2000 de Constantin Toni-Dârțu, Iași: Editura Anglodac, 2001; Scriitori lugojeni de Marius Sârbu și Simion Todorescu, Timișoara: Mirton, 2002; Personalități de marcă din Timișoara la Timișoara și noi la ele acasă de Pavel Petroman și Ion Petroman, Timișoara: Eurostampa, 2008; Mic atlas al județului Timiș de Dinu Barbu, Timișoara: ArtPress, 2010; Mirajul provinciei. Despre discursul identitar în opera lui Gheorghe Luchescu de Ionel Bota, Reșița: TIM, 2011; Enciclopedia Banatului. Literatura. Timișoara: David Press Print, 2016. Ca prefațator, semnează în lucrări ca: Victor Lăzărescu, Lugojul şi lugojenii de altădată, Lugoj, 1993; N. Pârvu, M. Crişan, Mariana Drăghicescu, Timişoara, 1996; Mihai Moraru, Sărbătoarea ulciorului, Timişoara, 1998; Nicolae Ghinea, Prin cancanurile vieţii cu Eugen Gangan, Lugoj, 1998. De asemenea, ca un veritabil cercetător și harnic scriitor, Gheorghe Luchescu realizează nenumărate articole pentru presă sau volume colective, antologii, simpozioane, comunicări științifice etc. Pentru muncă și dăruire, profesorul Gheorghe Luchescu a fost onorat, de-a lungul vremii, cu ordine și distincții, între cele mai reprezentative fiind: Ordinul “Meritul Cultural” conferit prin Decretul nr. 914, din 22.09.1967; Profesor evidenţiat; Om al Anului 2002; Diplomă de excelenţă pentru contribuţia deosebit de valoroasă adusă la desfăşurarea Simpozionului omagial „Ioan Slavici – scriitor naţional şi european”, Şiria, 3 septembrie 2005; Medalia Jubileu ASTRA 150 de ani (Asociaţiunea Transilvaniei pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român), Blaj, 2011; Medalia Asociaţiunea Transilvaniei pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român ASTRA 1990 – 2010, Sibiu; Medalia Simpozionului Internaţional Columna 2000, ediţia a XII-a, Timişoara, 30 noiembrie 2006 şi ediţia XIX-a, Timişoara, 13 mai 2010; Medalia: Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt – 500 de ani de la trecerea în veşnicie 1504 – 2004, canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 2 iulie 1992; medalia S.A. Pichard, Franţa; Medalia jubiliară „60 de ani de la înfiinţarea companiei de pompieri Timişoara”, Timişoara, 01.06.1996; Medalia concursului Formaţiilor Teatrale Muzical-Coregrafice de Amatori de la Oraşe şi Sate, 23 august 1974; Medalia săptămânalului „Agenda” – 10 ani, Timişoara, 2000; Medalia A.N.V.R. Filiala Timiş Eftimie Murgu, 1996; Medalia „British Theatre Association”, iunie 1982; Premiul „Dosoftei” pentru lucrări documentar-eseistice, la concursul „Lumină lină 2009”. „Gheorghe Luchescu a realizat lucruri de excepţie legate de cultura Lugojului, care au pus în evidenţă personalitatea oraşului. (…) Cine va scrie despre Lugoj va trebui, inevitabil, să folosească şi lucrările profesorului Gheorghe Luchescu. Este evident că minunatul om de cultură lugojean are o prodigioasă activitate de istoric şi critic literar, eseist, istoric al culturii, pedagog. Această activitate, pusă în slujba Lugojului, este cunoscută şi apreciată peste hotare.” Scria regretatul poet Constantin Buiciuc.
La zece ani de la plecare, ținând cont de restricțiile impuse de pandemie, Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa, Caraș-Severin, realizează o expoziție de carte, în perioada 8 – 12 noiembrie 202, In memoriam prof. Gheorghe Luchescu, pentru a promova cărți și valori ale acestui fabulos Banat istoric și cultural, dar, mai ales, pentru a menține vie memoria unui veritabil creator și slujitor al culturii bănățene, unui model de dascăl, de om, un model de patriot în cel mai curat și frumos sens al cuvântului, un model de bănățean, întărind, parcă, faimoasa zicală ”Nu-i român ca bănățanul, bănățan ca lugojanul…”
De câteva zile vorbim despre Doru Dinu Glăvan la timpul trecut. Dar numai fizic. Așa cum se întâmplă în cazul persoanelor care devin personalități pentru că transformă gândul în faptă, Doru Dinu Glăvan continuă.
Regretatul președinte al UZPR merge mai departe prin proiectele pe care le-a edificat. A coagulat viziuni, a gestionat crize, a impulsionat, a inspirat, a lucrat suflecându-și mânecile, fără emfază inutilă și știind exact cine este și de ce este în fruntea unei organizații pe care a purtat-o acolo unde puțini și-au imaginat că ar putea ajunge.
Doru Dinu Glăvan a pus UZPR mai presus de sine, a deschis-o spre întreaga lume a informării, de orice fel ar fi ea, purtând-o instinctiv, dar orientat și cu pași siguri, spre viitorul în care jurnalismul, iată, are o certă componentă cetățenească.
Regretatul președinte al UZPR nu a cedat, nu s-a oprit, nu s-a sfiit să lupte, a pus mănușă de catifea peste mâna de fier și a condus un organism care s-a dezvoltat până acolo unde are cu adevărat relevanță pentru breaslă.
Doru Dinu Glăvan merge mai departe prin toate elementele componente ale Uniunii pe care și-a transformat-o în gând și faptă.
Am aflat, cu stupoare de moartea, cu totul neașteptată, a lui DORU DINU GLĂVAN, personalitate marcantă a presei românești contemporane, care s-a stins din viață la Reșița, orașul său natal, în urma unor complicații generate de infectarea cu COVID-19.
Doru Dinu Glăvan a intrat în presă de foarte tânăr. La 14 ani, a început să publice, iar la 18 ani, a devenit colaborator în presa locală și regională. În 1965, la 19 ani, a fost corespondent al ziarului Sportul popular. Cronicar sportiv al postului național de radio, a publicat concomitent și în presa scrisă. Radio București l-a delegat să transmită și să comenteze Jocurile Balcanice, Campionatele și Cupele Mondiale de atletism, natație și gimnastică, Jocurile Olimpice de Iarnă de la Sarajevo,difuzate în România din Europa, Asia și Austria.
Din inițiativa sa, a luat ființă, în 1965, la Reșița, Fundația Radio Caraș-Severin, care, din 1906, a căpătat statutul oficial de post public local al Societății Române de Radiodifuziune. În câțiva ani, sub conducerea sa, Radio Reșița ajunge cel mai important post regional de radio.
Doru Dinu Glăvan era la al treilea mandat de președinte al UZPR, organizație pe care a propulsat-o până la statutul de cea mai mare din țară și pentru care a reușit să obțină statutul de „uniune de creație de utilitate publică” și căreia i-a dedicat activitatea sa neobosită, până în ultima clipă.
De altfel, ultima întâlnire profesională la care a participat (la Filiala din Buzău a UZPR), împreună cu Miron Manega, și de unde a contactat virusul, i-a fost fatală. El și-a sacrificat viața în slujba adevărului, a unui ideal patriotic, a muncit neobosit, cu modestie, dar cu perseverență, a participat la toate întâlnirile profesionale cu filialele din țară, a îndemnat mereu la unitate și solidaritate de breaslă. a unit generații diferite, tineri și oameni mai în vârstă. El a contribuit imens la întărirea prestigiului UZPR.
Doru Dinu Glăvan a produs o adevărată resurecție a acestei bresle. Într-o perioadă în care domină dezbinarea și izolarea, orgoliile și ambițiile, el a reușit să-i unească pe ziariști într-o mare organizație profesională, să impună valori.
De numele lui sunt legate evenimente importante, cum ar fi: Cerntenarul UZPR, Gala Premiilor UZPR pentru anul 2020,desfășurată duminică, 25 iulie 2021, la TVR-3, un spectacol de mare ținută, unde, printre alții, au fost premiați și jurnaliști din Diaspora (Dana Opriță, redactor-șef al revistei „Destine literare”, Theodor Damian, director al revistei „Lumină Lină”/„Gracious Light”/New York), organizarea unor concursuri tematice pentru ziariști, cum ar fi :„Sens și contra sens în mass-media”, „Pandemie și Patriotism”, Seratele „Eminescu, jurnalistul”, unde au fost invitate personalități de seamă ale culturii și literaturii române, Balul ziariștilor, Revista UZP, Revista Cronica Timpului, Teatrul NostruM, întâlniri cu personalități importante din Republica Moldova, China, Austria.
Chiar revista „Destine literare”, din Montreal, Canada, apare sub egida UZPR și e tipărită pe hârtie la Editura UZP.
Doru Dinu Glăvan avea cultul prieteniei. El a fost un om simplu, modest, bun, avea harul de a descoperi la alții calități și talente, pe care le stimula și le promova pe site-ul UZP.
Mie, personal, mi-a propus o temă foarte importantă – PERSONALITĂȚI MARCANTE ALE PRESEI ROMÂNEȘTI – ilustrare a unui calendar cu același titlu, care a cuprins 120 de personalități, al căror profil a fost prezentat pe site-ul UZP.
La propunerea lui, eu am deschis seria TV UZP ON LINE cu o scurtă prezentare a lui Tudor Arghezi, jurnalistul.
Om de o mare bunătate, modestie, simplitate și sinceritate, devotat cauzei pentru care și-a sacrificat viața, Doru Dinu Glăvan a fost omul providențial, Omuil „care sfințește locul” și care și-a înțeles pe deplin menirea și destinul de a sluji adevărul și dreptatea, de a construi și uni breasla ziariștilor într-o uniune de creație de mare forță.
El a înfrânt opoziții și răutăți și a reușit să adune în jurul său oameni de valoare, de încredere, lăsând în urma sa o operă durabilă și proiecte care se cer continuate cu credință și devotament, ca suprem elogiu al unui OM, model de comportament și de dăruire.
În nemiloasă vreme de seceriș năprasnic, nu de spice, ci de făpturi umane, prin care trece azi a noastră viață, a dispărut nedrept și dureros, ca un falnic stejar, doborât de furtună, cu regretul că din a sa stirpe nobilă tot mai puține brațe noi apar.
În locul acestuia a rămas doar umbra copacului, un pustiu de tristeți și neliniști, ca o mare învolburată, purtând în vremuri de stihie o corabie fără cârmaci. A plecat subit, rămânând în urma sa un abis de necuprins, din al cărui adânc doar amintiri răzlețe mai pot să ostoiască această amarnică veste: DORU DINU GLĂVAN, dragul nostru Președinte, Doru cel Bun, nu mai este, ne-a părăsit definitiv!
Aflându-ne printre cei care l-au cunoscut îndeaproape, în calitate de cronicari ai evenimentelor organizate de DORU DINU GLĂVAN și „ctitoria” sa de suflet din ultimii ani, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, am realizat că destinul ne-a privilegiat să fim contemporani cu un suflet de o rară noblețe sufletească, iubitor de țară și de adevăr, sclav al cuvântului dat, dușman declarat al nedreptății, protector și binefăcător al celor slabi și fără ajutor și, mai ales, amic credincios.
Aprecia prietenia, ca un „drag și scump cuvânt”, prețuită numai de aceia care „știu a fi omenoși cu oamenii”.
Incontestabil, DORU DINU GLĂVAN avea afinitățile unui sentimental. Suspina de fiecare dată când, ascultând versurile scrise de cel mai bun prieten al său, poetul și jurnalistul Miron Manega, – Imnul Jurnalistului – medita la sensul profund al adevărului cum că jurnalistului i-a fost dat și i-a fost lăsat să fie „martor al clipei”, căreia îi pune zălog doar conștiința sa de creator, de ziarist.
Cu blândețe înțeleaptă și o profundă înțelegere a sacrificiilor profesiunii de gazetar, își îndemna adesea confrații: nu așteptați recompense pentru adevărul consemnat, prin ceea ce ați redat în scris, întrucât doar istoria vă va răsplăti efortul.
DORU DINU GLĂVAN, cel mai longeviv Președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, s-a identificat cu simbolul adevăratelor virtuți cerute unui conducător: drept, generos, altruist, luptător până la ultima suflare, folositor semenilor prin opere nepieritoare, vrednice de laudă.
Credincios vocației de cronicar al clipei, acesta a intuit magistral că în condițiile actuale, singura șansă de supraviețuire a presei este abordarea domeniului cultural, cu profesionalism și dedicație.
Nu credeam vreodată că vom vorbi despre DORU DINU GLĂVAN, cel care a dăruit presei 60 de ani din viața sa, la timpul trecut… Făcând parte din specia nobilă de jurnalist, deja este de acum încolo un capitol nepieritor al istoriei presei românești.
Acolo, sus, unde este acum, DORU DINU GLĂVAN va face probabil o celestă Uniune, împăcându-și confrații, invitându-i la o Serată a Eternității.
Plecarea lui Doru Dinu Glăvan, în contextul în care crize de tot felul ne macină societatea șubrezită de agresiunea imposturii în mai toate planurile, ieșirea sa într-un mod atât de dramatic și cu totul imprevizibil din toate funcțiile pe care i le-a hărăzit destinul său tumultuos, inclusiv din aceea a unei vieți liniștite și presărate cu bucurii, lasă în urmă complexitatea unei moșteniri greu de gestionat. Și nu mă refer la partea materială a acestei moșteniri, în care cei în drept vor descâlci, nu mă îndoiesc, cu pioșenie și respect pentru memoria inegalabilului OM, tot ce ar fi de limpezit și pus pe făgașul firesc al normalității onorabile, ci la moștenirea apăsătoare din spațiul profesional, mai exact spus mă gândesc la încărcătura moral-etică și spirituală cu care a acoperit activitatea sa de președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Dovedindu-se a fi cel mai eficient și mai pragmatic dintre toți cei pe care breasla noastră i-a avut în fruntea ei în întreaga-i existență care, după cum se știe, a împlinit un secol cu câțiva ani în urmă, Doru Dinu Glăvan a imprimat viitorului acesteia un itinerar nobil, măreț, luminos, pe care nu avem voie să-l abandonăm. Dimpotrivă, cred că e de datoria noastră să strângem rândurile, să estompăm până la anihilare tresăririle de orgoliu nejustificate și egoiste, să dăm întâietate altruismului, așa cum proceda Doru Dinu Glăvan, să punem deasupra mărunțișurilor de fiecare zi, mai mult sau mai puțin zgomotoase, silențiozitatea armoniei, a bunului-simț și măsurii în evidențierea și urmărirea țelului comun, a tot ceea ce ne dă energia necesară continuității. Consolidarea câștigurilor obținute sub conducerea lui Doru Dinu Glăvan se face nu prin negări arbitrare, nu prin atacuri nedrepte și nedemne, nu prin ipocrizie și meschinărie, nu prin intenții distructive, demolatoare, mascate laș sub falsa perdea a interesului major și responsabilității de paradă, cei care l-au ținut în palmele urii lor viscerale fără nicio noimă, ani la rând, sper să se liniștească, ci prin punerea umărului, onest și demn, de către toți cei capabili s-o facă, la continuarea proiectelor și obiectivelor pentru împlinirea cărora președintele nostru cel mai bun a luptat cu întreaga sa Ființă.
Vreau să subliniez, așadar, o realitate de necontestat: moștenirea lăsată de Doru Dinu Glăvan nouă, celor ce am crezut în el și i-am fost alături, este uriașă, complexă, cu forță dinamizatoare fără egal. Iar cea mai importantă componentă a ei îl constituie spiritul său impregnat în conștiințele propriilor noastre existențe. Spirit care ne supune, implacabil, unui exercițiu de autoevaluare, introspecție și analiză. Exercițiu în urma căruia constatăm, cu uimire, că distanțele dintre ce vrem să fim, ce părem a fi și ce suntem în realitate, sunt, uneori, uriașe.
UZPR CARAS SEVERIN 