(dialog cu prof. de limba și literatura română, Germina BREAZ <foto> – Colegiul Național „George Coșbuc”, Cluj-Napoca)

– Perioada liceului ați petrecut-o în orașul reședință a județului Hunedoara – Deva. Acum sunteți cadru didactic în municipiul Cluj-Napoca. Cum comentați această situație?

– Sunt descendentă dintr-o familie de dascăli: bunicul patern a fost învățător din perioada interbelică până în 1948, când preda la o școală din comuna Pecinișca, în apropiere de Herculane. Atunci a fost arestat și condamnat pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale” împreună cu alți șapte intelectuali ce alcătuiau „Mișcarea națională de rezistență”. A murit când eu aveam un an, dar sora mea mai mare a fost crescută de bunicul, supraviețuitor al temnițelor comuniste de la Timișoara, Lugoj și Aiud, în spiritul respectului pentru valorile culturale. Ea a fost prima din familia mea care i-a continuat misiunea de dăscăliță a bunicului, absolvind cea dintâi Liceul Pedagogic de la Deva. Cinci ani mai târziu am fost eu aceea care am promovat examenul de admitere la această școală de mare tradiție a învățământului românesc, în vara anului 1989, avându-l diriginte pe neuitatul nostru profesor de pedagogie și psihologie, domnul Ovidiu Vlad. În același an, după răsturnarea regimului ceaușist din decembrie, s-a reînființat Școala Normală de la Târgu-Jiu, de asemenea, o școală pedagogică de tradiție, ce-i poartă numele marelui om de stat și ministru reformator al învățământului românesc interbelic, Spiru Haret. Atunci părinții noștri au obținut aprobarea de a ne transfera în județul Gorj, mai aproape de casă, iar la Târgu-Jiu am avut privilegiul de a fi eleva unor profesori de excepție. Desigur, în alegerea carierei am fost influențată de personalitatea profesorului de limba română, domnul Eugen Velican, omul care a creat câteva venerații de absolvenți ai faculăților de Litere din toată țara (Timișoara, Craiova, București, Cluj). Numai din promoția clasei mele suntem, astăzi, cinci profesoare de limba română care predăm în licee de elită la Oradea, Târgu-Jiu și Cluj.

Tata a fost profesor de matematică, iar mama mi-a fost și învățătoare. Prin urmare, în venele mele, în mod ereditar, curge cerneala albastră moștenită de la cele două generații de dascăli, dar subțiată în laboratoarele celor două Școli Normale prin care destinul mi-a dat șansa să mă formez.

Cum nimic nu este întâmplător în viață, după absolvirea Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, am promovat concursul național de titularizare în învățământul preuniversitar și am primit repartiția la Colegiul Național „George Coșbuc”, liceu cu predare bilingv și matern germană. Aici am găsit-o cu bucurie pe aceea care timp de douăzeci de ani îmi va fi fost admirabilă colegă și coordonatoare a comisiei metodice la limba română, doamna profesoară Titiana Zlătior. Nu mică ne-a fost încântarea amândurora când am descoperit că suntem fostele eleve ale domnului profesor Velican, maestrul nostru de la Școala Normală din Târgu-Jiu și împărtășim aceeași viziune didactică pe care acesta ne-a insuflat-o.

Am prezentat periplul meu de la viața de elevă a Școlii Normale, apoi de studentă a Facultății de Litere, până la statutul de profesoară de limba română la un prestigios colegiu din Cluj-Napoca, pentru a descrie arcul ce se întinde uneori în mod direct între cei doi poli ai existenței noastre în traiectoria formării pe cale educațională: format și formator. Sunt profesoară datorită profesorilor mei, am în minte modelul acelor dascăli pe care i-am admirat și pe care încerc să-i urmez (fiind încredințată că e extrem de dificil să-i egalez), dar încerc zi de zi să-mi găsesc propria cale didactică. Sunt conștientă de uriașa răspundere pe care o port față de proprii mei elevi, oglindindu-mă pe mine însămi în fiecare dintre ei, înțelegând cât de mult poate influența la un moment dat destinul unui copil întâlnirea cu un anumit profesor.

– De ce profesor și nu altă specialitate?

– Cum spuneam, în familia mea profesiunea de dascăl este o tradiție, dar alegerea acestui drum a fost asumată dincolo de „instinctul ereditar” ce mi-a fost transmis de la bunicul, de la tata, mama și de la sora mea. A fost o alegere făcută simultan cu inima și cu mintea. Chiar în clasa a XIII-a (căci la Școla Normală se făceau cinci ani de liceu) m-am pregătit asiduu pentru admiterea la Facultatea de Drept. Deși înțelegeam că o carieră de magistrat oferă o înaltă demnitate socială și satisfacții materiale, totuși, imediat după Bacalaureat m-am răzgândit brusc, spre marea nedumerire a părinților mei. Am abandonat brusc Dreptul, fugind ca o mireasă speriată de nunta „aranjată” și am alergat înapoi, în brațele primei iubiri: pedagogia și filologia. Într-adevăr, în anii de liceu fusesem olimpică la fazele județene și naționale ale Olimpiadei de Istoria Pedagogiei și la cea de Limba Română, așa încât profesorii mei au încuviințat alegerea carierei didactice în detrimentul unei ipotetice meserii de jurist. Părinții mei (mai ales mama) au fost neconsolați o vreme, dar nu m-au împiedicat să împlinesc acest vis de a deveni profesoară. De altfel, singura facultate din țară care la acea dată oferea dubla specializare, Pedagogie-Filologie, se afla numai la U.B.B. din Cluj-Napoca, iar familia mea m-a susținut necondiționat timp de cinci ani să studiez în orașul din inima Transilvaniei, la o distanță atât de mare de casă.

Pentru mine întrebarea existențială a fost „de ce profesor și nu magistrat?”. La optsprezece ani am dat un răspuns filozofic, în virtutea căruia am ales cu inima: „pentru că ideea de dreptate este relativă”! Acum, la cei douăzeci și trei de ani de profesorat aș adăuga și faptul că nu numai „ideea de dreptate este relativă”, așa cum ne-au învățat Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru și G. D. Ladima (eroii lui Camil Petrescu), ci însăși viața este precară, vulnerabilă și, uneori, de neînțeles. Sigurul lucru cert, inechivoc, ce oferă echilibru lumii mele este optimismul elevilor mei, strălucirea din ochii lor, dorința de a descoperi lumea, curiozitatea irepresibilă a copilăriei și, uneori, pofta de a învăța.

I-am iubit pe profesorii mei cărora le datorez ceea ce am devenit în viață, dar îi iubesc, la rândul meu, pe elevii cărora le datorez totul pentru devenirea lor. Aceasta este profesiunea mea de credință: lumea și societatea există grație acestui circuit subtil, afectiv între copii și adulți, între elevi și profesori. Iar deasupra tuturor veghează un singur Dumnezeu.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră, elevul?

– Așa cum Flaubert spunea că „madame Bovary c`est moi”, tot așa aș putea spune că „elevul sunt eu însămi”. Mă proiectez empatic în fiecare elev al meu, ca să-l pot cuprinde cu sufletul și, cunoscându-l subtil, să îl pot ajuta să se descopere. Fiecare copil este o provocare și o minune pe care încerc să mi-o apropii. Pe de altă parte, acum când suntem atât de brutal forțați de împrejurări să fim despărțiți fizic, să comunicăm doar prin intermediul ecranelor, la distanță, începem să conștientizăm acut cât de mult depindem sufletește unii de alții. Pentru mine, în perioada de izolare din primăvara nefastă a anului 2020, elevul a devenit rațiunea de a fi. Abia când după multe săptămâni de incertitudine, în care mă frământa anxietatea că nu o să mai pot lua niciodată legătura cu elevii mei, prima întâlnire on-line pe platforma Teams, pusă la dispoziție de școala noastră, a fost o revelație și o mare alinare: le-am auzit din nou glasurile, i-am simțit într-o revărsare de emoție sinceră și am știut că și ei au trăit aceeași temere că școala i-a abandonat. Un simpatic elev de clasa a XII-a, care era și mare vedetă a trupei de teatru, a exclamat patetic: „În sfârșit, o voce de profesoară!”. Dincolo de dramatismul momentului, atunci am înțeles cât de mult însemnăm noi, profesorii, în viața elevilor, dar în același timp m-am redefinit existențial în raport cu ei.

De aceea, repet: elevii sunt rațiunea mea de a fi, modul meu de a mă defini ca profesor și ei reprezintă motivația de a trece peste toate obstacolele absurde ale pandemiei sau ale incapacităților politice și sociale pentru a-mi împlini datoria didactică.

– Ce satisfacții vă aduce activitatea de dascăl?

– Cuvântul acesta, „satisfacție”, poate avea un sens conotativ care înclină ușor spre latura egoistă a ființei noastre. Căutăm satisfacții în lucrurile mărunte, uneori meschine ale vieții și care, cumulate, conturează ideea de bună-stare interioară. Unii o numesc „fericire” și consideră că ține de opțiunea individuală, independentă de factorii exteriori. Poate că într-o anumită măsură „satisfacțiile” profesionale în meseria de dascăl sunt suma unor bucurii mărunte care ne luminează viața și ne motivează să nu abandonăm, să mergem zi de zi la clasă încărcați cu energie pozitivă, să apărem în fața elevilor zâmbind.

Nu le-aș numi „satisfacții”, ci mici bucurii pe care le putem gusta doar unii dintre cei privilegiați: aceia care suntem capabili de atenție și sensibilitate, încât să receptăm anumite întâmplări ca pe niște semne sacre manifestate în cotidianul vieții școlare. O compunere expresivă și „curată”, fără greșeli de ortografie; un eseu original, în care se întrezăresc mugurii unei gândiri critice, autonome; manifestarea interesului pentru o carte despre care am adus vorba tangențial, ca să „întind o nadă”; versurile compuse pentru un exercițiu creativ în care descopăr cu uimite un potențial poet; veselia stârnită de un joc de rol care trezește instinctul actorilor din clasă – sunt toate încântări ale vieții unei profesoare de română, privilegiile pe care cred că mai ales disciplina aceasta ni le poate oferi. Mai mult decât orice altă materie, limba și literatura română este un nesfârșit prilej de dezvoltare personală atât pentru elevi, cât și pentru profesor.

Nu în ultimul rând, satisfacția de a lucra în mijlocul copiilor și al adolescenților nu este egalată de nicio altă meserie. Mediul tineresc în care intrăm zilnic, energia continuă care ne obligă să ținem ritmul mereu este marele nostru câștig, unul care suplinește în mare măsură amărăciunile inerente ale statutului de dascăl într-o țară în care niciodată nu a fost alocat învățământului acel procent din PIB prevăzut de lege.

– Sunteți și dirigintă. Pe ce puneți accent în formarea moral-cetățenească a elevilor din clasa pe care o conduceți, în acest sens?

– Da, sunt fericita dirigintă a unei clase a X-a, real, profil științele naturii, cu predare în limba germană maternă. Este a șasea generație de-a lungul carierei mele pe care am preluat-o și pentru care sunt responsabilă în cel mai înalt grad, înțelegând cât de importantă este influența dirigintelui în privința formării conștiinței cetățenești a tinerilor.

În tot ceea ce întreprind cu clasa mea urmăresc formarea unor calități pe care o societate sănătoasă ar trebui să se dezvolte: responsabilitatea și asumarea consecințelor faptelor proprii, toleranța față de cei din jur, spiritul de echipă, implicarea în proiectele de voluntariat care privesc îmbunătățirea tuturor aspectelor ce țin de viața cetății. Pe de altă parte, cultivarea gândirii autonome critice, susținerea punctelor de vedere argumentat în fața celorlalți, tăria opiniilor și dezvoltarea convingerilor personale în acord cu valorile democratice europene. În acest sens îi încurajez să aibă spirit de inițiativă, să se implice activ în forurile elevilor, atât la nivel de instituție, cât și pe județ. Chiar la sfârșitul anului trecut, în urma alegerilor pentru ocuparea funcției de președinte al Comitetului de Elevi pe școală, unul dintre elevii mei a câștigat competiția electorală prin implicarea entuziasmată în campanie a tuturor colegilor săi de clasă. Deja el este unul dintre reprezentanții Comitetului de elevi din județul Cluj și este un factor dinamic pentru toți ceilalți elevi din școală. Împreună organizează diferite acțiuni de inters comun: au inițiat un târg de carte pentru cei mici, s-au implicat în Olimpiada sportivă „Fair-play”, atrag sponsorizări pentru dotarea cabinetelor, fac acțiuni de colectare și donare de carte pentru bibliotecă etc. Sunt de o eferfescență încântătoare atunci când se mobilizează să pună în practică idei ce vin în sprijinul comunității pentru care au un puternic sentiment de apartenență.

– Cum stați cu propria pregătire profesională?

– Cu pregătirea profesională nu îmi permit „să stau” deloc! Un profesor care predă literatură trebuie să citească neobosit, să fie mereu la curent cu aparițiile editoriale, să înțeleagă direcțiile în care evoluează scrisul de astăzi. Pe de altă parte, odată cu schimbarea paradigmei educaționale introduse de noua Lege a învățământului, conținuturile prevăzute în programa limbii române sunt fundamental modificate. Toată lumea a aflat despre așa-zisa „nouă gramatică” pe care profesorii a trebuit să o cerceteze și să și-o asimileze în cel mai scurt timp, deoarece valul schimbării produse în programe, manuale și ghiduri a venit ca un adevărat tsunami de la un an la altul.

Programele de pregătire profesională care să vizeze concret schimbările de conținut apărute în aspectele abordării moderne a gramaticii au lipsit aproape cu desăvârșire. Ceea ce am reușit să facem în cercurile metodice ale disciplinei, la nivel de municipiu și de județ, a fost să ne consultăm mai degrabă colegial, dar simțind lipsa unui specialist care să ne formeze după un program sistematic. Nu puține au fost confuziile științifice și șovăielile aplicării noii gramatici în primii trei ani de la intrarea în vigoare a programelor reformatoare!

Mult mai bine „stăm” în privința programelor de pregătire didactică pe care le putem alege dintr-o bogată ofertă a CCD-ului în parteneriat cu ISJ Cluj. Eu am participat timp de doi ani la cursurile de formare pentru evaluările la examenele naționale și la concursurile de definitivat și pentru ocuparea posturilor în învățământul preuniversitar a cadrelor didactice. În urma unui program inițiat anul trecut de către M.E.N., am fost admisă în corpul național de evaluatori.

La acestea se adaugă participarea anuală la Simpozionul Național de Didactică a Limbii Române organizat la Cluj de către organizația profesională a profesorilor de limba română, ANPRO; un minunat prilej de întâlnire cu toți metodiștii din țară în ateliere, conferințe și work-shop-uri, dar avem prilejul de a audia comunicări ale unor personalități academice din domeniul Literelor, al Psihologiei, Sociologiei, Științelor Comunicării și chiar al Filozofiei. Emblematică a rămas figura marcantă a academicianului Solomon Marcus, cel care după prezența la o ediție din anul 2010 a simpozionului, a întemeiat o nouă mișcare a cercurilor de lectură, numită „Școala solomonarilor”.

– Ce aveți înscris în agenda de lucru privind activitatea extrașcolară a elevilor?

– De puțină vreme sunt coordonatoarea comisiei metodice din Colegiul Național „George Coșbuc”, misiune care mă onorează, dar mă și obligă, mai ales în privința organizării activităților extracurriculare în catedră, deoarece acestea se adresează simultan elevilor din toate clasele, indiferent de nivel sau de profil. Sarcinile sunt împărțite de toate doamnele profesoare, dar colaborarea este unanimă. Astfel, pentru clasele gimnaziale avem un cerc de creație poetică, „Haiku” în paralel cu o revistă a elevilor, „Exploratorii Fantaziei”. Pentru clasele de liceu, cercul de creație literară se combină cu activitatea cercului de lectură intitulat „Un cenaclu de joi”. Producțiile originale ale cerchiștilor se materializează în articole ce participă la concursul național, „Lecturiada elevilor” și se publică în revista școlii, „Țaitung”.

Proiectul meu de suflet, pe care l-am inițiat în urmă cu 17 ani, este cercul dramatic al trupei de teatru pentru liceeni, „Față-n față”, proiect pe care îl coordonez alături de regizorul Ruslan Bârlea, actor titular la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Împreună am pus în scenă de-a lungul timpului aproape 23 de piese, în spectacole pe care le-am jucat atât în Sala Festivă a liceului, cât și pe marile scene din municipiu, în serbări școlare și în festivaluri județene și naționale adresate tinerilor. Am abordat toate genurile dramatice: comedie clasică, drama modernă, farsă, teatru medieval etc., apropiindu-ne de textele unor autori celebri precum W. Shakespeare, Carlo Goldoni, I.L. Caragiale, Marin Sorescu, dar cel mai provocator a fost pentru copii să scrie scenarii originale pentru piese cu totul noi.

În 2017 am realizat cel mai spectaculos proiect artistic, primind provocarea de a participa la cea de-a IX-a ediție a concursului european „Euroscola”, competiție lansată de Parlamentul European de la Strasbourg, în parteneriat cu M.E.N. din România. Tema concursului a fost „Emigrația într-o Europă a valorilor”, iar concurenților li se cerea să scrie scenariul unei piese de teatru inspitată din drama emigranților sirieni, apoi să pună în scenă această piesă și să o prezinte într-un cadru cât mai larg pentru comunitate. Împreună cu elevii ce alcătuiau trupa de teatru am realizat un film de scurt-mertaj (15 min) intitulat „Umanitate și prejudecată”, film care spunea povestea fictivă a unui adolescent sirian rătăcit în liceul nostru. În cadrul unui alt proiect educațional inițiat de C.J.R.A.E, am prezentat producția noastră artistică la sala Cinema Victoria, pentru un public numeros alcătuit din liceeni ai tuturor școlilor clujene. Copiii s-au implicat cu pasiune în acest proiect, iar răsplata a fost pe măsură: obținerea premiului I pe țară în competiția „Euroscola” și invitația de a participa pentru ziua de 17 mai 2017 la lucrările oficiale ale Parlamentului European de la Strasbourg, alături de echipaje de liceeni din toate țările membre U.E.

Aș mai adăuga faptul că această minunată experiență am repetat-o și în anul școlar 2019, când am câștigat pentru a doua oară un loc eligibil în concursul „Euroscola”, ediția a XI-a, prilej cu care am realizat o amplă campanie de presă pentru promovarea proiectelor strategice regionale cu finanțare europeană, desfășurate în oraș. Am ales să promovăm proiectul Casino, Centru de Cultură Urbană și Parcul Central „Simion Bărnuțiu”, prin articole în presa locală și cea transilvăneană, prin emisiuni la postul local al TVR și, mai ales prin evenimente artistice desfășurate chiar în incinta Casino-ului, din care nu a lipsit nici performanța trupei de teatru „Față-n Față”. Ca urmare a calificării la ziua parlamentară de la Strasbourg, echipa pe care am coordonat-o a participat pentru ultima oară înainte de căderea „cortinei de fier” a pandemiei de corona-virus, la ședința tinerilor parlamentari europeni, în 10 dec. 2019.

Deși vremurile sunt vitrege, încercăm și în acest an reluarea activității la trupa de teatru, la care s-au strâns mai mulți amatori ca niciodată. Proiectul ambițios este punerea în scenă a piesei integrale „Visul unei nopți de vară”, de W. Shakespeare.

– Cum vă vedeți viitorul în activitatea de dascăl?

– Ultimii doi ani ne-au făcut mult mai înțelepți. Viitorul îl voiesc doar în limitele normalității, fără alte ambiții decât speranța să ne păstrăm umanitatea, sănătatea mintală și trupească, dar mai ales inima deschisă unii față de alții: profesori, elevi și părinți!

Au consemnat, Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

„Munciți! Cetiți! Călătoriți!”
(Tata Oancea)

„Mi-e drag verbul «a călători», pe care îl așez, într-un top, după «a citi».” mărturisea într-una din cărțile sale profesorul Ioan-Nicolae Cenda.
A călători înseamnă a cunoaște. A descoperi locuri noi despre care doar ai auzit sau ai citit. Cu toții, cred, suntem pasionați de călătorie! Cu toții ne dorim să descoperim noi locuri, să cunoaștem acele obiective despre care doar am citit sau am auzit, să vedem „pe viu” ceea ce știm doar din paginile unor cărți și albume. Uneori, pornim în călătorie doar ca să ne clătim ochii cu frumusețe, liniște, armonie, stări după care tânjim în vârtejul evenimentelor de zi cu zi. Alteori, pornim într-un fel de călătorii inițiatice, cu sens moral și religios, constând mai mult într-o vacanță pentru suflet, de reculegere, de liniște și pace interioară. Dar, sub orice formă, călătoria înseamnă bucurie, înseamnă cunoaștere, înseamnă trăire!
Ascultând, parcă, îndemnul lui Tata Oancea din Vasiova, prof. Ioan-Nicolae Cenda de la Oravița și-a drămuit timpul citind, muncind și călătorind. Apoi scriind, lăsând în urmă valoroase volume care cuprind consemnări din aceste călătorii, impresii, emoții și trăiri.
Avea plăcerea de a călători în oricare dintre fascinantele colțuri de lume, mai apropiate sau mai îndepărtate, să descopere și să cunoască locuri, eventual culturi, povești, obiceiuri, informații care transmit cumva un parfum, o aromă specifică fiecărui loc.
Povestea călătoriilor profesorului Cenda a început într-o vară din copilărie cu o excursie prin țară, atunci s-a „îmbolnăvit” de dragul excursiilor, „boală” de care nu s-a mai tămăduit toată viața.
Și, da! Mai târziu, s-a bucurat de acele „călătorii- daruri” venite din partea copiilor stabiliți în străinătate, „acea nouă generație de aur care va reașeza România în Europa vremelnic scoasă de către unele puteri.”
Pentru profesorul Ioan-Nicolae Cenda călătoriile erau „un dor fără sațiu”, ducându-mă cu gândul la îndemnul citit undeva: „Umple-ți ochii de minuni, trăiește precum o să mori în zece secunde, vezi lumea! Este cu mult mai fantastic decât orice vis realizat sau plătit în fabrici!”
Într-o prefață a sa, prof. Cenda mărturisea:
„Călătoriile își au un timp al lor, ele vin spre tine, te seduc mai întâi cu parfumul vag al depărtărilor, cu nume exotice, cu amintiri de altădată, lecturi, fotografii, filme, lucruri crezute uitate, dar care îți rămân undeva în memorie, nealterate, pregătite oricând să iasă la iveală. Pentru mine, spunea Ioan-Nicolae Cenda, călătoria a devenit o necesitate, un ceva fără de care nu mai pot respira, o nevoie permanentă de a mă raporta la ceva nou și neobișnuit, nevăzut și, nu la dispoziția oricui. Nu dintr-o nevoie neapărată de originalitate, de a mă da important, ci pentru a-mi testa limitele, pentru a mă defini cu exactitate pe mine însumi. Iar călătoriile prin țară au fost, din acest punct de vedere, un util început de drum.”
Într-adevăr, călătoriile au tendința de a ne intensifica toate emoțiile, iar scriitorul Ioan-Nicolae Cenda alege să-și mărturisească aceste emoții în câteva cărți-jurnale de călătorii: „Jurnalul călătoriilor fără vârstă”, în colaborare cu prof. Maria-Mariana Cenda (Timișoara: Marineasa, 2003); „Fascinația călătoriei: din satul lui Paul Iorgovici în țara lui Voltaire”, vol. I, de asemenea, în colaborare cu prof. Maria-Mariana Cenda (Reșița: TIM, 2005); „Însemnări despre două capitale cu mii de fețe” (Oravița: Tipo-Art, 2012); „Fascinația călătoriei: din satul lui Paul Iorgovici în țara lui Voltaire”, vol. II (Oravița: Tipo-Art, 2013); „Jurnalul unui călător prin țara lui Shakespeare” (Timișoara: Eubeea, 2015); „File din jurnalul unui călător în căutarea «fascinației călătoriei»” (Caracal: Hoffman, 2017).
Iar, pentru că, cele două mari pasiuni ale sale erau inseparabile, le dedică o carte intitulată „A citi… A călători…” (Oravița: Tipo-Art, 2010).
„Adept al binelui, frumosului, al lucrurilor de calitate, ignorant al superficialității, al umbrelor bolnave și imaginilor care ar putea știrbi frumusețile pământului, Ioan-Nicolae Cenda ne propune, într-o carte de călătorie, câteva capitole, poate chiar câteva lecții, despre felul în care ar trebui văzută imaginea unei lumi despre care se vorbește tot mai puțin. Ne vorbește despre catedrale cu și fără sfinți, muzee cu exponate plictisite de așteptări, scriitori despre care copiii de azi nu mai știu aproape nimic și palate în care au mai rămas doar pașii creatorilor de istorie de altădată. Pleacă din Vărădia natală, ajunge prin Franța și Elveția, ducând cu el speranța că într-o zi vom intra în normalitate.” consemnează scriitorul Nicolae Pătruț și recomandă, cu căldură, cele două volume „Fascinația călătoriei: din satul lui Paul Iorgovici în țara lui Voltaire.”
„ Era capabil să scrie o carte-eveniment în urma unei banale excursii, care te fascina de nu-ți mai venea s-o lași din mână până nu o citești. Triada a citi, a călători, a scrie funcționa perfect, ca un mecanism intelectual de natură să-i învioreze energiile creatoare și să-i împrospăteze forțele pentru a o lua de la capăt.” povestește prof. Ion Medoia în volumul „Cărășeni de neuitat” partea a XXXIV-a, realizată de prof. Constantin Falcă (Timișoara: Eurostampa, 2017), volum dedicat in memoriam profesorului Ioan-Nicolae Cenda.
Despre locurile pe care le-a vizitat și bucuria (sau „fascinația”) care l-a cuprins de fiecare dată, mărturisește însuși scriitorul și călătorul Ioan –Nicolae Cenda într-unul dintre volumele sale: „Călătoria pentru mine este cel mai mare dar al vieții. Dumnezeu mi l-a oferit de mic (…pe la 13-14 ani…) și de atunci am conjugat verbul derivat. Visele cu ochii deschiși au devenit realități. Am pășit prin Paris, Londra, Roma, Viena, Budapesta, Praga, Geneva, Veneția, Padova, Belgrad,… am bătut bulevardele și străduțele „micului Paris”, … am colindat țara, Moldova, Maramureș, Ardealul, Dobrogea, Banat…, am fost veri de-a rândul pe Litoralul românesc și am admirat mirifica Deltă. Timișoara, inima Banatului , are rang de iubită. Ea este „dragostea mea” și am iubit-o în toate anotimpurile […] …m-aș declara un om bogat (nu în bunuri materiale, bani, ci în „déjà vu”!)”
Referindu-se la scriitura profesorului Cenda și insistând pe jurnalele de călătorie bogate în informații din diverse domenii (mai ales literatură!), prof. Pavel Panduru ni-l prezintă ca: „…eminent dascăl, intelectual dedicat locului, om simplu, dar model inconfundabil de omenie și moralitate, spirit curat, […] scriitor, publicist, editor și eseist, respectat și urmat de colegi și elevi, Ioan-Nicolae Cenda și-a impus statura „uriașă” în epocă și, cu siguranță, lumina lui va folosi românilor și peste veacuri, deoarece a scris o literatură de zidire sufletească și povățuire, eseistică de îndrumare, cu note de umanitate și distincție morală.”
Iar, pentru poetul și jurnalistul Nicolae Irimia, „prietenul Ioan-Nicolae Cenda este o personalitate „de neuitat” a Țării Cărașului (vorba universitarului Constantin Falcă din Răcășdia), în care continuă să se împlinească două mari vocații: cea de dascăl și cea de scriitor, om de cultură și de istorie spirituală, ambele coexistând sub semnul unui nobil îndemn. O profesiune de credință pe care venerabilul scriitor Petru E. Oance (Tata Oancea) din Vasiova Bocșei o tipărea pe frontispiciul revistei sale, în perioada interbelică, compusă din trei magice și esențiale cuvinte ale vieții: «Munciți, cetiți, călătoriți!»”
Destinul a fost generos cu prof. Ioan-Nicolae Cenda oferindu-i șansa de a călătorii și în afara țării, călătorii pentru care nu uită să mulțumească în fiecare din jurnalele sale: „Copiii mei, aripa franceză, băiatul, dar, în special, aripa engleză sunt călători cu «mari state de funcționari» care au depășit demult pe tata. De fapt, o parte din lumea mare, am văzut-o grație lor!…”
Însă, profesorul Cenda era îndrăgostit de țara lui și suferea întotdeauna făcând diverse comparații, așa cum procedează orice călător pe alte meleaguri: „România este una dintre cele mai frumoase țări de pe pământ. Cu adevărat, cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea, Grădina Maicii Domnului. Este extraordinar de bine așezată, forme de relief de toate felurile, o varietate, munte, mare, câmpii, deltă, ai ce să vezi. Pentru ochi este o minune tot ce există la noi. De fapt, toate călătoriile mele prin Europa s-au încheiat aici prin revederea peisajelor țării mele. De aici a pornit deschiderea mea către călătorii, aici găsesc lumea întreagă ca într-un ghioc fermecat. A pleca prin lume înseamnă a reveni mereu acasă.”
Din păcate, în anul 2017, la doar 66 de ani – mult prea devreme! – prof. Ioan-Nicolae Cenda a plecat într-o ultimă călătorie, fără întoarcere…
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „moartea este cumplită și înspăimântătoare pentru toți cei care nu cunosc bunătatea și înțelepciunea lui Dumnezeu, care nu cunosc viața viitoare, care privesc moartea ca pe sfârșitul existenței lor; pentru ei, desigur, moartea este cumplită și însuși numele ei este înfricoșător. Dar, pentru noi, care din mila lui Dumnezeu am învățat a cunoaște înțelepciunea Sa tainică și, care privim moartea ca o călătorie, ca o ușă prin care trecem din viața asta temporară în viața veșnică, nu trebuie să tremurăm, căci mergem la o altă viață cu neasemănare mai bună, care este nesfârșită”.
Dl. prof. Ioan-Nicolae Cenda s-a născut în 11 aprilie 1951 și a plecat „în lumea cea fără de dor” în 11 aprilie 2017.
În acest an – 2021 – ar fi trebuit să-l aniversăm la o sumă rotundă; cu siguranță, copiii domniei sale i-ar fi dăruit o călătorie într-un loc de poveste, despre care profesorul Ioan-Nicolae Cenda ar fi citit înainte, pentru a se pregăti, a se documenta, iar, la întoarcere, scriitorul ar fi scris cu nesaț. Iubitor de autenticitate culturală, ne-ar fi împărtășit și îmbogățit cunoștiințele cu noi și veritabile informații, nu doar despre locuri vizitate, ci indicând și surse de informare, prezentând figuri de personalități care s-au perindat prin acele locuri sau au povestit despre obiectivele turistice. Mai mult, ne-ar fi stârnit interesul și pofta de a călători!
Paulo Coelho spune că indiferent cât de multe cunoști, este mereu mai mult de învățat, iar călătoria nu este niciodată o problemă de bani, ci de curaj. Prof. Ioan-Nicolae Cenda era curajos și altruist, iar prin cărțile și mărturisirile sale ne îndeamnă la un astfel de curaj: „Cartea aceasta cu însemnări de călătorie am scris-o pentru a retrăi clipele, a revedea de pe pânza memoriei locuri și oameni, pentru fascinația călătoriei. Poate că vreun călător își va alege un itinerar similar sau, ajuns în vreo metropolă, va trece și prin locurile prezentate de mine…”
Ne vom aminti întotdeauna cu mare drag de Omul Ioan-Nicolae Cenda și vom spune precum poetul „El nu e mort! Trăiește-n veci, E numai dus…”; iar, bucuria călătoriei și consemnarea impresiilor și trăirilor, le vom mărturisi, la rândul nostru, urmând îndemnul lui Tata Oancea „Munciți, cetiți, călătoriți!” alăturând și îndemnul profesorului Cenda „Citiți, călătoriți, scrieți!”