Hramul Bisericii Romano-Catolice„Maria Zăpezii” din Reșița

Duminică, 8 august 2021, a fost sărbătorit în cadrul unei Sfinte Liturghii festive în trei limbi, română, maghiară și germană, hramul Bisericii Romano-Catolice „Maria Zăpezii” din municipiul de pe Bârzava.
Celebrantul principal al Sfintei Liturghii de la ora 10.30 a fost păr. János Varga, reșițean prin naștere, astăzi slujitor la Arad / Centru, care cu acest prilej și-a sărbătorit 25 de ani de preoție / Sfânta Liturghie de Argint. Au concelebrat alături păr. Veniamin Pălie, preot-paroh al bisericii sărbătorite și decan al Decanatul de Caraș, păr. Attila Puskás, parohul Bisericii romano-catolice „Preasfânta Treime” Reșița – Govândari și nu în ultimul rând, păr. Mihail Titi Dumitresc din Lugoj, arhidiaconul Banatului Montan.
La începutul Sfintei Liturghii, păr. Veniamin Pălie a dat citire salutul episcopului diecezan de Timișoara, mons. József Csaba Pál, care i-a trimis preotului jubiliar și o medalie de argint în amintirea acestei Sfinte Liturghii de Argint. Predica a fost rostită de păr. János Varga (în maghiară), păr. Attila Puskás (în română) și păr. Mihail Titi Dumitresc (în germană).
Înfrumuseţarea muzicală a Sfintei Liturghii a fost realizată de corul „Harmonia Sacra” şi de corul de tineret „Fiamma”, ambele ale parohiei aflate în sărbătoare.

În continuare, explicaţii despre sărbătoarea „Maria Zăpezii”:

SFINŢIREA BAZILICII SF. MARIA DIN ROMA

Pentru a-şi arăta cinstirea şi iubirea faţă de Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, încă din primele veacuri, creştinii au înălţat lăcaşuri de închinare şi le-au dedicat ei, dându-le diferite titluri care exprimau laude aduse Maicii Domnului, sau împrejurării legate de construirea respectivei bisericii. Roma creştină i-a închinat Fecioarei Maria peste o sută de biserici, multe dintre ele fiind construite pe locul unor temple şi clădiri ale Romei păgâne. Astfel, Biserica „S. Maria Antiqua” – „Sfânta Maria din Vechime” este reclădită din templul Minervei, în forul roman; „S. Maria dei Martiri” – „Sfânta Maria a Martirilor” a fost Panteonul roman, închinat cinstirii tuturor zeilor, transformat în lăcaş de cult creştin în secolul al VII-lea.
Între bisericile cele mai vechi închinate Maicii Domnului în oraşul Roma este şi Bazilica „Santa Maria Maggiore” – „Sfânta Maria cea Mare”. După cum spune şi numele, este mai mare decât celelalte monumente mariane; s-a numit şi „Bazilica Liberiană”, deoarece se află pe locul şi pe temeliile bazilicii zidite de Papa Liberiu (352 – 366), pe ruinele unui vechi templu păgân.
O scriere apărută mai târziu spune că, în noaptea de 5 august a anului 352, Maica Domnului s-a arătat concomitent papei Liberiu şi unui patrician roman şi le-a cerut să construiască o biserică acolo unde în dimineaţa următoare vor găsi pământul acoperit cu un strat de zăpadă. A doua zi, o ninsoare neobişnuită, miraculoasă, acoperea o suprafaţă întinsă de pământ pe vârful colinei Exquilino. Papa şi bogatul patrician s-au apucat de lucru şi au început construirea primului mare sanctuar marian, căruia iniţial i s-a dat numele de „Sancta Maria ad Nives” – „Sfânta Maria a Zăpezii”. Un secol mai târziu, papa Sixt al III-lea, pentru a ridica un monument în amintirea Conciliului din Efes (431), la care a fost definită maternitatea divină a Mariei, a reconstruit biserica, dându-i dimensiunile actuale. Din această primă construcţie se păstrează navetele cu şirurile de coloane robuste în stil roman şi treizeci şi şase de mozaicuri admirabile, care împodobesc nava principală. La stabilirea formei actuale şi înfrumuseţarea bazilicii au contribuit mulţi papi, de la Sixt al III-lea, care a putut să ofere „poporului lui Dumnezeu un monument mai mare”, închinat cinstirii Fecioarei Maria, căreia credincioşii îi acordă un cult, „mai mare” (hiperdulie) decât cel acordat sfinţilor (dulie), până la papii din epoca noastră. Bazilica se mai numeşte şi „Sancta Maria ad praesepe” – „Sfânta Maria a presepiului”, deoarece, în secolul al VI-lea, au fost aduse în ea scândurile unei iesle, considerată a fi rămase din ieslea în care a fost culcat Pruncul Isus în peştera din Bethleem.
Credinţa, arta şi istoria au făcut din Bazilica „Santa Maria Maggiore” un model şi un simbol al evlaviei creştine faţă de Preacurata Fecioară Maria. Pentru acest motiv, în anul 1568 s-a introdus în calendarul roman comemorarea sfinţirii, ca o chemare şi un îndemn la cultivarea şi adâncirea devoţiunii către Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu. Mai mult decât splendoarea monumentală a bazilicii, istoria străveche ne destăinuie taina acestei devoţiuni; chiar şi în timpul călduros al verii, Sfânta Maria face să apară stratul de zăpadă imaculată, adevărata temelie a lăcaşului închinat ei. Cinstirea Fecioarei fără pată îl ajută pe creştin să-şi păstreze nevinovăţia sufletului chiar în mijlocul unei lumi aprinse de focul patimilor şi, pe temelia nevinovăţiei, să înalţe templul viu al vieţii închinate lui Dumnezeu.

(text preluat de pe http://www.arcb.ro, al Arhidiecezei romano-catolice de Bucureşti)

INVITAȚII

10 august 2021, orele 17.00, Centrul German „Alexander Tietz“ Reșița:

In memoriam Viorel Coțoiu (*19 septembrie 1962, Reșița – †3 februarie 2021, Bocșa): Expoziție de artă plastică organizată cu sprijinul artistului plastic Bogdan Piperiu (născut la Reșița, astăzi în Tuttlingen, Germania) și al Casei Orășenești de Cultură Bocșa, director: Dan Liuț.

 

11 august 2021, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Prezentare de carte: autorul colonel (r) ing. Pavel Brebu își prezintă volumul „Portul popular în Ilidia“, apărut la Editura „Arcana“ Timișoara, 2021.

 

12 august 2021, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Prezentare de carte: autorul pr. dr. Vasile Petrica, protopop emerit al Reșiței, își prezintă volumul „Damaschin Bojincă (1802 – 1869), enciclopedist uitat“, apărut la Editura „David Press Print“ Timișoara, 2019.

DESPRE NOI, ACTORII TEATRULUI ”TRAIAN GROZĂVESCU” LUGOJ

Impunător edificiu, una din cele mai frumoase și prietenoase clădiri ale Lugojului, stă cu brațele deschise pentru fiecare trecător, oferind trăiri cum nicio altă clădire nu o poate face, se numește ”Casa Armoniei”, glumesc, acest nume eu i l-am dat, adevăratul nume l-a primit la naștere, acesta  fiind :Teatrul Municipal ”Traian Grozăvescu” Lugoj. Anul acesta s-au împlinit 121 de ani de la inaugurarea clădirii teatrului, se află pe actualul Splai ”Coriolan Brediceanu”, construirea a fost făcută la inițiativa lui Imre Jakabffy, fostul comite al Caraș-Severinului. Am fost impresionată să aflu că, din totalul de aproximativ 100000 de coroane, cât a costat construcția teatrului, 24000 de coroane au fost donate de către populația orașului, atunci se numea ”Teatru Orășenesc”, mulți îi spuneau ”Mihai Eminescu”, însă această denumire a fost efemeră, abia în anul 1935 teatrul a primit certificatul de naștere cu numele actual.

Despre noi…despre actorii teatrului lugojean, aș putea să povestesc zile și nopți, pentru că zile și nopți ne-am petrecut în lumea teatrului, în lumea personajelor imaginare, unele chiar adevărate, doar viața bate filmul, nu este așa? În cazul nostru, viața bate teatrul. O mână de oameni, o mare de suflete, fiecare cu viața lui, cu familia lui, cu bucuriile și tristețiile lui, oameni simpli, cu dorințe, speranțe, cu dragoste de actorie.  Atunci când pășești pe scenă și simți că îți cresc aripi, atunci poți să îți pregătești actele de actor, nu poți să joci teatru dacă nu ai trăiri, dacă nu poți să fi oricând copil, floare, animal, pădure, chiar și o stea, să fii orice și să rămâi cu sufletul plin, o vreme.

Am fost odată mulți, acum am rămas o mână de oameni care speră la revenire, la pași spre viitor, un viitor scris cu litere de aur pe cortina sălii de teatru lugojean, a tuturor sălilor de teatru din lume, în ropot de aplauze și lacrimi de bucurie actorii își culeg roadele, fericirile, toate acestea nu se compară cu nimic, e prea multă bucurie în piepturile lor, lumina ochilor dând naștere unui Luceafăr. Am spus mereu că viața este un mare spectacol, oamenii intră și ies din scenă după bunul lor plac, oamenii sunt actori, dar și spectatori, pământul se învârte în jurul gândurilor, a speranțelor, a clipelor cu iubire, iar lumea este întotdeauna la picioarele lor. Noi, cei care am rămas și care dorim din toată ființa noastră să ne reîntoarcem la ”scândură”, noi care facem totul doar din pasiune, iubire pentru actorie, pentru starea de bine a spectatorilor, pentru armonia din interiorul nostru, gratis și necondiționat, noi suntem: Maria Voronca, Ileana Carmen Căprariu, Lăcrămioara Bercean, Loredana Livia Lupescu, Maria Rogobete, Irina Rusu, Cristina Velici, Constantin Ilie, Tudor Trăilă, Constantin Goloșie, Cristian Alexandru. Mai sunt și alții, însă mulți au fost, au jucat ani de zile, actori extraordinar de buni, au plecat spre alte meleaguri sau poate că nu le mai permite timpul, dar oricând vor fi bine primiți în trupă.

Despre fiecare aș putea să spun multe lucruri, însă pentru a detalia ar trebui să scriu o carte, două, un roman, acești oameni se transformă atunci când pașii lor pornesc spre scenă, există o muzică internă care le dă curaj, voință și strălucire. Doamna Maia, doamna teatrului lugojean, ”Cloșca cu puii de aur”, așa cum o numea poetul, jurnalistul, scriitorul Mircea Anghel, omul care a iubit trupa de teatru mai mult decât orice și care astăzi este într-o lume care credem noi, este mai bună, doamna Maia reprezintă pentru noi, pentru Lugoj  o mamă care își trimite copiii la joacă, îi ceartă dar îi iubește necondiționat, le arată drumul spre împlinire și niciodată nu se supără, mereu pusă pe muncă, muncă și iar muncă, i se potrivește ”Repetița este mama învățăturii”, această mamă demnă nu se lasă învinsă ci dimpotrivă, viața ei este familia, dar mai este și teatrul, noi, spectatorii, lumea culturală a orașului, dar oare se mai nasc astfel de oameni? În aceste vremuri tulburi îmi pun această întrebare și tot eu îmi răspund, fiindcă nu cred că există cineva care îmi poate da răspunsul, nu cred.  Faptul că suntem contemporani cu acest Om exceptional, ne face să purtăm drapelul peste toate gândurile și speranțele, suntem încă români cu iubire pentru pământul nostru, pentru fericirea din jur. Mă îndrept spre actrița Ileana Carmen Căprariu, încep cu forță, inteligență, devotament, iubire infinită pentru actorie, frumusețe, această actriță, femeie, mămică adevărată, prietenă, își lasă timpul să se joace cu bucuria de a juca, lacrimile îi sunt atât de strălucitoare atunci când își trăiește rolul…o actriță desăvârșită, o actriță care după părerea mea poate să joace în orice rol, în orice parte a lumii, oricând și fără să se gândească, în ea își are casă adevărata pasiune, întotdeauna mi-am spus că este o actriță de cursă lungă, inteligentă, Dumnezeu a înzestrat-o cu saci de calități, mai e ceva, foarte important pentru trupă, Ileana este siguranța trupei, ea se descurcă în orice situație, acest lucru ne dă liniște. O privesc pe actrița Lăcrămioara Bercean și nu mă mai satur, talentul acesteia îmi încarcă timpul petrecut în teatru, la fiecare repetiție am învățat ceva de la ea, am studiat-o, de multe ori fără să observe, nu doream să o deranjez, adoram repetițiile în care juca Lăcrămioara, pot să spun că o caracterizează conștiinciozitatea, perseverența, sinceritatea dar mai ales talentul, apariția ei pe scenă dovedește cât de mult iubește această artă, fără bariere, excelentă și generoasă cu ceilalți actori, în copilărie aveam în suflet acest model de actriță, într-adevăr avem ce învăța de la ea. Iată cine pășește în fața mea, minunata, exuberanta și imprevizibila Loredana Livia Lupescu, de curând poetă, ca om o caracterizează bunătatea, lejeritatea, dezinvoltura, nebunia frumoasă, dragostea pentru prietenie, improvizația, atunci când îți urmezi instinctul, așa cum spunea într-un interviu actorul Dorian Boguta ”Dacă îți urmezi instinctul și câteodată ai curajul să faci câte o nebunie, e posibil să te trezești într-o dimineață cu zâmbetul pe buze”. Are o iubire care arde în fiecare zi și noapte, mereu într-o stare de explozie, iar de frumusețe nici nu mai încape vorbă.

Undeva, în foaierul teatrului se aude râsul Cristinei Velici, semn de stare de bine, de ce nu? Are toate calitățile, este plină de viață, frumoasă, talentată, cu un picior în viitor, dornică de cunoaștere, conștiincioasă și harnică își aranjează în așa fel rolul că nici cea mai rapidă și puternică săgeată a timpului nu o poate străpunge, aș putea spune invincibilă, dar și foarte sensibilă. Această sensibilitate este foarte accentuată, dar cred că este un lucru bun, pentru că în rolurile pe care le joacă, Cristina are un atu, puțini actori sunt înzestrați cu așa ceva. De multe ori am avut impresia că trece ușor peste impuritățile vieții, însă m-am înșelat, târziu mi-am dat seama că iubirea pentru teatru o face să își urmeze cursul vieții, o ajută să zâmbească, și chiar are un zâmbet frumos. Joacă pe scenă cu extaz și mare, mare bucurie, părul ei blond luminând de multe ori fețele celor din sală, făcându-i parcă să uite că trebuie să aplaude, actrița Cristina Velici este minunată și apariția ei pe scenă oferă clipe minunate tuturor celor care o privesc.

Într-o fugă continuă se apropie de cortină Irina Rusu, dacă nu-i vedeam fața aș fi zis că se ascunde un copil, mereu primesc o doză de tinerețe atunci când își face apariția această actriță care mă duce de multe ori în povestea ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, este Irina Rusu, copilul teatrului, copilul familiei de actori. Mereu activă, căutătoare de povești, cu multă viață și frumusețe interioară , dar și exterioară, copilul actriță este o mama tandră, jucăușă, iubitoare de artă. Mă simt bine în prezența ei și atât, de multe ori îi apreciez seninătatea cu care joacă, libertatea chiar, este un om tolerant, evită momentele care strică sentimentele și își vede de treaba ei, întotdeauna rezolvă ce are de făcut, așa este cel mai corect spus. Suntem diferiți ca oameni, dar ne leagă dorința de a juca pe scena teatrului lugojean, faptul că Irina și-a pus timpul și sufletul la treabă pentru câteva ropote de aplauze, este de apreciat, se vede că dorința ei de a juca reprezintă iubirea pentru teatru, iar pentru asta mă transform într-un spectator din primul rând și îi mulțumesc!

Despre mine, îi las pe ei să spună, cred că se citește pe fața mea bucuria că fac parte din trupa aceasta de teatru, în fiecare zi îi admir, îi apreciez și sper că nu o să ne lăsăm niciodată intimidați de fel și fel de lucruri care ar putea să ducă la destrămarea noastră, niciodată! Vremurile se schimbă, noi rămânem la fel!

Apariția lui Tudor Trăilă pe scenă oferă publicului starea aceea de seriozitate amestecată cu șarm, trăiește fiecare rol cu intensitate, în fiecare piesă Tudor urmărește să-și transforme reprezentațiile în capodopere, el iubește fiecare personaj enorm de mult, de multe ori am crezut că trăiește pentru a juca teatru, tăcut și foarte serios își lăsa glumele să zburde pe buze numai ca să vedem că totuși e ca noi, glumeț și libertin. Sunt foarte multe personaje în acest actor, așa am simțit mereu, însă atunci când stau de vorbă cu el observ că este cel mai fain om, vorbăreț, simplu, cerebral, un om minunat și un bărbat atrăgător, această ultimă calitate face ca succesul să-i fie mereu pe cărarea vieții. Ce bine că ești, dragul nostru Tudor! Deschid ușa teatrului și aud o voce dragă, plină de viață, poate una din cele mai prietenoase voci, este nimeni altul decât actorul Constantin Goloșie, Golo i se spune, un om atât de minunat, de câte ori îl văd pe Golo am impresia că văd un copac cu crengi mari și verzi care vor să mă învăluie și să mă prefacă într-un fruct roșu cu ochi de stea, acesta este Golo, mereu binedispus și săritor, este unul dintre cei mai citiți actori, mereu cu o carte în mână, până și în pauzele de la repetiții, acest actor foarte bun, mai ales la comedie, citește, el niciodată nu pierde timpul, este un exemplu pentru toată trupa, elegant, arătos, foarte serios și conștiincios, comedian din naștere, Golo aduce zâmbete pe fețele tuturor, sunt momente când îl privesc și în gândul meu îi mulțumesc că face parte din familia noastră de actori amator ai Teatrului Municipal Traian Grozăvescu”. Ce să mai zic de public? Apariția acestuia pe scenă stârnește râs, pentru asta ne bucurăm.

Țanțoș, plin de elan, cu bucurie maximă de a juca pe scenă, apare Ilie Constantin salutând grațios pe toată lumea, un bărbat  puternic, acesta este Zamă, toată lumea îl știe, apariția sa pe scenă dă emoții multor spectatori, dar și spectatoare…emoții care se transformă în trăiri șoc. Vocea sa impresionează de multe ori, pedant și respectabil, de multe ori atinge corzile sensibile sau mai puțin sensibile, este impunător și fermecător pe scenă, niciodată nu își arată sensibilitatea dar dacă te uiți adânc în ochii lui poți să-i vezi adevărata față, știe să-și ascundă sentimentele, pe scenă dă tot ce poate din el, iubește enorm să joace teatru. Actorul acesta ne reprezintă ca oameni, ca prieteni, este un fel de- simplu și la subiect-, fără menajamente, fără ocolișuri, bravo lui. Ador prezența acestuia la repetiții pentru că este cel mai serios actor.

Suntem o familie actoricească, așa cum spuneam, fiecare cu bucuriile și necazurile lui, însă atunci când pășim în teatru ne transformăm, suntem parcă atacați de dorințe, speranțe, iubire, nebunie, dragoste de viață. Am spus de multe ori că teatrul ne umple sufletul cu dragoste de viață, după fiecare piesă jucată ne simțim invincibili, chiar dacă, în noapte,  singurătatea ne strigă în urechi și ne aduce la realitate, un actor are parte de multă singurătate, ești atât de plin de oameni și deodată rămâi doar tu cu tine, ca și cum ai face duș cu apă fierbinte apoi brusc rece, dar oare nu asta ne dorim? Jucăm din suflet, cu suflet, jucăm gratis și oferim numai iubire, orice iubire, important este să o aruncăm în sală, spectatorii o trag în piept și noi ne bucurăm, asta facem, ne bucurăm de bucuria lor, scena vibrează sub tălpile noastre roase. Cristian Alexandru, Cristi al nostru, mereu pus pe fapte mari, iubitor de teatru, de film, de a face ceva pentru societate, este într-o continuă mișcare, el este omul care se zbate, de câte ori îl văd simt că pune ceva la cale, este un actor cu o foarte mare dorință de a juca, cu gânduri bune și speranțe pentru regia teatrului și filmului românesc. Îl apreciez pentru tot ce face, aceste minunate acțiuni ale lui dă culoare vieții, mai ales tinerilor, dă speranțe, un fel de ”Se poate, important este să vrei să muncești”. Sunt convinsă că într-o bună zi, Cristi o să dea lovitura!

Despre Cristi, sunt multe de spus, așa cum sunt multe de spus și despre ceilalți actori, îl respect pentru faptul că nu intră în nicio polemică, este sincer și muncitor, își pune sufletul la picioarele spectatorilor, un om talentat. Se spune că dacă îți dorești cu adevărat un lucru și muncești pentru el, îți sacrifici zile și nopți, într-o bună zi și se va îndeplini dorința, succes Cristian Alexandru,  success băiatule, mă bucur că faci parte din familia noastră comediantă.

Mely, nu te uit, ai fost și ești primăvara noastră!!! Melania Militaru, își urmează cursul vieții, are un drum luminos, acolo în capitală, este omul de care se lipește ușor succesul, dacă nu a știut, atunci află acum. O actriță care și-a lăsat tinerețea să curgă pe scena Teatrului Traian Grozăvescu din Lugoj, a fost o pornire care astăzi o ajută în meseria ei de jurnalist, este cel mai frumos anotimp, o actriță care își lăsa sufletul să danseze pe scenă și inima să vibreze la unison cu sala. Zâmbetul acestei cenușărese a rămas imprimat pe scena teatrului, îl luăm în palme ori de câte ori ne este dor de voie bună.

Am început cu doamna Maia, termin povestea tot cu doamna Maia, pentru că doamna noastră Maia, actrița teatrului lugojean, femeia care aduce pace în sufletele oamenilor, regizoarea noastră, este sufletul acestui teatru, minunea noastră, o iubim, dar și lugojenii o apreciază și o iubesc mult pentru tot ceea ce face și chiar face bine! Aceștia suntem astăzi, îi așteptăm și pe ceilalți care au fost odată, așteptăm și pe alții care iubesc să joace teatru, așteptăm să dăm o reprezentație, în curând…cu forțe noi, cu gânduri bune, cu dragoste de viață, cu bagajele de amintiri care ne-au adus astăzi pe drumul victoriei, toate premiile, diplomele, cunoștiințele, prietenii actori de peste tot, despre noi…despre ființe care se bucură de bucuria altora, suntem pionii de pe tabla de șah, nicio partidă ca alta, nicio zi la fel, mereu pozitivi, personaje care în aceeași perioadă de timp trăiește două, trei, sau mai multe vieți. Cum viața se îmbină cu arta, viața nu are spectator, doar actori, așa cum spunea Adriana Cristina Bălănean. Despre noi…suntem aici,  suntem români, mereu cu gândul la scenă, mereu fericiți!

 Cu respect, cu drag, cu prietenie, cu tot ce vreți…Mia Rogobete!

,,Aici m-am format ca dansator și aici mi-am găsit perechea”

Dansul popular reprezintă o prețuire a patrimoniului folcloric și etnografic, dezvoltă calități motrice, trăsături de caracter, voință, perseverență și creează sentimentul de mândrie patriotică.

Așa se face că pentru hunedoreanul Vasile ENEA (foto), dansul popular – după cum el însuși afirma – face parte din viața lui.

Recent, l-am reîntâlnit. Era același om vesel, bine dispus, optimist și plăcut la vorbă.

Din sincerele lui destăinuiri, în exclusivitate, am reținut pentru cititorii noștri.

– Sunt coregraful formației de dansuri populare al Ansamblului Folcloric „Hațegana” aparținând Primăriei Municipiului Hunedoara. Acest ansamblu este o parte din viața mea. Aici     m-am format ca dansator și aici mi-am găsit perechea, pe Daniela, cu care m-am căsătorit și împreună am cunoscut bucuria, satisfacția de a fi dansatori.

Sunt absolvent al Școlii Populare de Arte din Deva – secția coregrafie.

Am fost dansator al Ansamblului Folcloric „Hațegana” încă din anul 1970 (când acesta aparținea Clubului „Siderurgistul”), iar din anul 1990 sunt coregraf și dansator al aceluiași ansamblu, preluat între timp de Casa de Cultură din municipiu.

Ca dansator am participat la numeroase spectacole și festivaluri în țară și peste hotare: R.D.G., Belgia, Iugoslavia, Bulgaria, Rusia, Turcia, Ungaria, Franța, Grecia, Macedonia, Serbia, Muntenegru, Italia, Cehia, Austria etc.

Activitatea de peste 50 de ani în cadrul Ansamblului Folcloric „Hațegana” mi-a fost recompensată de către Primăria Municipiului Hunedoara cu Diploma de excelență și premiat în orașul reședință de județ, în cadrul Campaniei „Premianții fără premii”.

Pot spune că și în continuare sunt optimist, iar aducerea dansului popular pe scenă prin componenții celor patru grupe (între 8 – 60 de ani ca vârstă) pe care le pregătesc, pentru mine înseamnă o sarcină complexă de răspundere.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

INVITAȚIE

5 august 2021, ora 17.30, Centrul German „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziția de fotografii „Santa Maria Maggiore din Roma (Italia)“, cu fotografii de Erwin Josef Țigla, expoziție dedicată hramului Bisericii romano-catolice „Maria Zăpezii“ Reșița.

Întâlnirea de vară a membrilor Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița (ediția a V-a). Cu participarea corului „Franz Stürmer“ (dirijor: Elena Cozâltea) și a grupului muzical „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca).

4 August 1919: Ziua cuceririi Budapestei de către Armata Română

4 August 1919: Ziua cuceririi Budapestei de către Armata Română. Medalia unui ION care a ajutat la urcarea Tricolorului României și a Opincii pe Parlamentul ungar. Ioan Aurel Pop: Béla Kun plănuia să unească Ungaria cu Rusia Sovietică

ActiveNews vă oferă o imagine cu o medalie primită de unul dintre ostașii români participanți la glorioasă bătălie pentru eliberarea Budapestei de sub ocupația bolșevică, împreună cu istoria acelei clipe astrale povestită chiar de către un participant, un comentariu al academicianului Ioan Aurel Pop și o Foto-Galerie impresionantă de la Arhivele Naționale ale României via Ziarişti Online.

Președintele Academiei Române consideră în comentariul său oferit cotidianului Evenimentul Zilei la Centenarul Eliberării Budapestei că victoria Armatei Române depășește granițele României și Ungariei, pentru că „oprirea înaintării comunismului de tip sovietic spre centrul și vestul Europei de către români este un lucru evident”.

Gen Marcel Olteanu: Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta

Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, intre august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa „Huzărul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mardarescu (foto 2 sus, pe terasa hotelului Ghellert din Budapesta), „Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul „Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010. (Cristian Negrea)


… Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.

Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis: „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”
„Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpă României răzbunată…”
Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciula în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

„Cine oare să fi făcut aceasta tragică glumă? Îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arata cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…
„Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.
Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
„Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
„Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uita că să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinenta, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvârşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.
Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…
De-aş fi fost singur! – O! I-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat!
Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:
„Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”
Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:
„Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.
L-am lăudat şi mi-am plimbat mana mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.
Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atât mai mult punea stăpânire pe firea mea.
Era mic de statură, fata îi era smeadă şi foarte pârlita de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi.
Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţă unor odăjdii de samurai japonez fanatic.
O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schija, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nas-
Ture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”
Şi iarăşi cântecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Şiret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căprarul Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:
„E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Viena!…”
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi dă seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului sau, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: „faimă şi duhul romanesc cât mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu
„Huzărul Negru”, 1926

Bibliografie: Gheorghe Mardarescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010

Sursa text: Cristian Negrea: Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul de la Budapesta

Ioan Aurel Pop: Campania Armatei Române din 1919 în Ungaria

De regulă, se afirmă că participarea României la Primul Război Mondial s-a redus la perioada 1914-1918, ceea ce este eronat, fiindcă marele conflict s-a terminat pentru România abia în 1919, după finalizarea campaniei din Ungaria, așa cum scrie, de altminteri, pe monumentul de la Mărășești. Pe de altă parte, dacă ne referim la participarea românilor și nu doar a României (așa cum era ea în 1914-1916) la Marele Război, atunci momentul de început este 1914, când circa jumătate dintre toți românii trăitori în sud-estul Europei (este vorba despre românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Basarabia, Bucovina, de la sud de Dunăre etc.) s-au alăturat ostilităților militare fără să fie întrebați, odată cu țările din care făceau atunci parte.

Românul Iuliu Maniu a făcut ordine la Viena

La finele anului 1918, se destrămase imperiul bicefal, iar Ungaria (până atunci monarhie, cu împăratul de la Viena ca rege al său) se proclamase republică, aidoma Austriei. Republica ungară a devenit însă repede „roșie”, adică bolșevică, sub conducerea lui Béla Kun (fost Cohen sau Kohn), care a deținut efectiv puterea între 21-22 martie și 2 august 1919, adică 133 de zile, când s-a încercat extinderea comunismului în țările din jur și refacerea Ungariei Mari. În aprilie 1919, Béla Kun a sprijinit mișcările anarhiste de la Viena, a atacat Cehoslovacia și România și a plănuit să unească Ungaria cu Rusia Sovietică. La Viena, românul Iuliu Maniu a făcut ordine contra acestor mișcări anarhiste.

Budapesta a fost cucerită rapid

În fața atacurilor inamice, Armata Română s-a apărat, a ripostat și apoi a trecut la contraofensivă. La 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu. A fost cucerită capitală, iar regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, Armata Română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy Miklós a intrat în Budapesta, iar în martie 1920 acesta avea să fie proclamat de parlament regent al Regatului Ungariei. La 25 februarie 1920, Armata Română s-a retras, la cererea Antantei, de pe întreg teritoriul Ungariei.

Realitatea, între negare și victoria Opincii

Campania Armatei Române în Ungaria este o realitate istorică și ea trebuie consemnată ca atare. Punctele de vedere privind natura acesteia pot să fie diferite, în funcție de interpretarea faptelor de atunci, dar oprirea înaintării comunismului de tip sovietic spre centrul și vestul Europei de către români este un lucru evident, care nu poate să fie negat. Evident că, istoriografia maghiară, aflată sub imperiul unei tradiții izvorâte din orgoliul naționalist nobiliar de sorginte medievală, nu va recunoaște în mod direct această realitate. Pe de altă parte, nici istoriografia română nu pierde aproape niciodată prilejul să sublinieze – tot în spirit naționalist – victoria „opincii” puse pe clădirea simbol a Parlamentului Ungariei. O abordare mai realistă de ambele părți nu ar strica însă. Dimpotrivă, din ea ar avea de câștigat ambele popoare, a căror istorie ar avea șansa să fie mai corect cunoscută în lume.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției Evenimentul Zilei


Continuare pe activenews.ro

O întrebare pentru cei care cred în vaccin

O întrebare pentru cei care cred în vaccin: 

Aveți puterea să puneți mâna pe par, atunci când veți constata că ați fost târâți în cel mai stupid și mai aberant experiment?

Astăzi aș avea o propunere pentru cei care mă contestă. Pentru cei care nu-s de acord cu ceea ce scriu, cu ceea ce cred, cu ceea ce fac. Mă adresez în primul rând vouă, cei care preferați să fiți surzi, în ciuda faptului că auziți foarte bine, cei care preferați să fiți orbi atunci când vi se spune că ceea ce vedeți limpede e de fapt altceva. Nu vreau acum să comentez atitudinea voastră. Mai mult, voi porni chiar de la presupozițiile voastre, cu toate că le consider aberante. Vom presupune așadar că eu sunt fix cel pe care-l zugrăviți voi atunci când vă referiți la mine: pro rus, înapoiat, medieval, conspiraționist s.a.m.d.

Menționez că, într-o măsură similară, propunerea mea este și pentru aceia care, deși îmi dau dreptate, aleg confortul fotoliului din living, preferând să vadă viața prin banalul ecran de sticlă al televizorului.  

Voi spune că, din punctul meu de vedere, absolut oricine are dreptul să creadă orice despre mine. Absolut oricine are dreptul să-mi spună că greșesc atunci când greșesc sau când crede că greșesc. În momentul de față mă voi referi la un singur subiect: pandemia. Este o presiune teribilă pentru vaccinare, susținută atât de autorități, cât și de cei care s-au vaccinat. În mare, oricine are dreptul să creadă orice. Însă nu trebuie să se treacă peste faptul că oricine e suveran asupra propriului său corp. Știu că voi, contestatarii, modernii, progresiștii, susțineți contrariul. Că, spuneți voi, în cazul de față nu mai sunt stăpân peste propriul meu corp din diverse rațiuni, în mod cât se poate de clar aberante. Așa cum am mai spus, sunt gata să mă izolez în propria-mi casă dacă altfel nu voi găsi o ieșire din aberația care îmi este din ce în ce mai impusă.

Mai mult, sunt gata să vă dau dreptate, să spun că vaccinurile sunt sigure,

că sunt singura armă pe care-o avem la dispoziție s.a.m.d. Vreau însă să-mi promiteți un singur lucru pe care-l consider mai mult decât rezonabil. Aș vrea să vă luați angajamentul că atunci când va ieși la iveală marea măgărie legată de tot tărăboiul prin care trecem, nu veți mai fi orbi. Aș vrea ca atunci când veți afla în ce mega-experiment ați fost incluși să stați de partea mea. Aș vrea ca în acel moment în care veți constata că ați fost victime și că efectele adverse sunt mai mult decât grave, să ieșiți singuri și să le faceți ceea ce merită Plăvanului, lui Câțu, Orban, Barna, Voiculescu, Gheorghiță s.a.m.d. Aș vrea să vă văd răzbunându-vă de unii singuri pe această gașcă ineptă care v-a târât în cel mai stupid și mai aberant experiment. Aș vrea să nu dați din umeri și să spuneți sec că „asta e”, ci, din proprie inițiativă, să puneți mâna pe par și să le dați ceea ce merită tuturor jigodiilor care v-au făcut asta. 

Vă întreb sincer: aveți puterea de a face asta? Propunerea mea e cât se poate de rațională. Îi pot considera pe oameni bine intenționați până la proba contrarie. Însă, când se dovedește că cel pe care l-am ascultat de fapt a vrut să mă omoare, pedeapsa pe care-o merită mi se pare cât se poate de clară. Ei bine, vă întreb pe voi: veți face ceva atunci când veți afla că toate cele calificate drept „conspirații” au fost fapte cât se poate de reale? Într-un fel asta ar fi diferența dintre statutul de om și cel de râmă. 

Sursă: trenduri.blogspot.com

Titlul original: „Doar o simplă neînțelegere”

DAN DIACONU

Articol din Certitudinea nr.93

Iluminism

În prima etapã a Luminilor în Banat s-a avut în vedere lãrgirea pãturii știutorilor de carte în limba românã. Nu ar fi slujit cu nimic Imperiului un trib de golani total ineficienți pentru lumea europeană din care făcea parte. Sunt absolut inexacte opiniile unor pseudoculturnici care acreditează ideile cum că ar fi fost în interesul imperial ca obscurantismul și relațiile medievale să domine populația românească. În Câmpia Tisei populația rurală primise mult pământ de la stat, arhitecți europeni au stabilit configurația localităților și dimensiunile clădirilor în funcție de numărul locatarilor…
După principele Rakoczy Întâiul a venit rândul demersului theresiano-iosefin să stimuleze tendința spre identitatea neamului românesc din Vestul teritoriului actual, descoperirea conștiinței de sine a acestor supuși austrieci. Statutul particular al Banatului a asigurat un succes deosebit programului școlar al reformismului, incomparabil mai amplu decât în alte provincii cu populație românească de pe teritoriul actual al țării, neîntâmpinând opreliști oficiale…În 1763 Cancelaria aulicã solicita administrației si celor doi episcopi bãnãțeni sã procedeze la organizarea de școli noi în comunele Banatului. Administrația respinge propunerea, recomandând, în schimb, orientarea populației spre agricultura intensivã, întrucât școala bisericeascã era considerată suficientã. Un rãspuns asemãnãtor dãdea si episcopul Vârșețului…Chiar în cadrul „privilegiilor ilire” acordate populatiei ortodoxe, sârbii minoritari se considerau deasupra românilor, o nație aleasă. Dialogul autoritãtilor centrale cu forurile locale au condus la concluzia împãrãtesei: „…școlile tineretului laic, însã, fãcând parte a politicii, ca si școlile catolice, trebuie sã fie subordonate forului politic, iar clerului i se va permite o influențã numai în mãsura necesarã ca tineretul sã fie instruit și la religie”. Iată cât de însemnat era STATUL LAIC pentru Maria Theresa. Coregentul Iosif II, vizitând provincia, constatã un analfabetism cras, inclusiv în rândul cnezilor și clerului. În 1769 se numește un director școlar ortodox și se propune editarea manualelor în românã și sârbã. Împãrãteasa aprobã aplicarea reformei doar pentru Banat. Fãrã a fi eliberat total de controlul bisericii, învãțãmântul poporal devenea componentã a politicii de stat. Se încearcã introducerea literelor latine, dar episcopul de Vârșeț se opune (iarăși un deștept!). De la Viena vine ordinul: „pruncilor celor românești, de vor pofti a învãța vreo câțiva ani, cãrțile fãrã de bani li se vor da”. Spre deosebire de vremurile actuale. Se instituie pedepsirea pãrinților care opresc copiii sã vinã la școalã. Alfabetizarea devine intensivã. Pânã în 1802 numãrul școlilor sârbești a crescut de 1,7 ori, iar al celor românești de 14,2 ori (semnificativ, nu?). Comparativ cu școlile germane, ritmul dezvoltãrii școlilor românești este foarte mare : o școalã în fiecare localitate! Apare și alfabetul latin, în sfârșit!
În 1829, când în confiniu s-a introdus învãțãmântul obligatoriu, s-a realizat o școlarizare de 100%. (Are ceva de spus administrația actuală?). Situația este excepționalã în comparație cu celelalte provincii românești, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei prezența era aproximativ aceeași ca în Banat. „…în Anglia și Țara Galilor, în preajma anului 1800 cuprinsese circa 67%, în Scoția 78%, în Franța 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta (24%, 12%) , „ iar în Provence nivelul era foarte scãzut. Pe ansamblul Frantei alfabetizarea ajunsese la finele secolului XVIII la 47% (populație masculină) si 27%(feminină). În Banat avântul economic, industrial este paralel cu școlarizarea, întinsã la un nivel comparabil cu nivelul mediu din țãrile Europei occidentale sau din Prusia.
Urmãtoarea etapã pe traseul formatiei intelectuale a fost Universitatea din Pesta, unde majoritatea studenților români erau bãnãțeni. Susținãtori – desigur membrii coloniei macedo-române, recompensați, de stat, pentru mecenat. Tipografia din Buda a avut și aici un rol important. Este momentul în care apare Emanuil Gojdu (Gozsdu ), Testamentul sãu prevede ca tinerii ortodocși (săraci) din Imperiu sã beneficieze de burse din averea sa. (Traian Vuia a beneficiat de o asemenea bursã, dedicatã exclusiv celor ce posedau limba maghiarã și erau de acord sã studieze la Budapesta)… E vorba de tineri români ardeleni si bãnãțeni, slovaci, unguri, bosniaci etc. Actul era aplicabil în contextul imperiului. Lista cu bursierii Gojdu se oprește în anul 1918, desigur.

Erwin Lucian BURERIU

Tibi Oghercin, caransebeşeanul care a tuns peste 300.000 de clienţi

Tiberiu Oghercin


Orice taximetrist din Caransebeş te duce în Carboniferă şi te lasă fix în faţa casei cu numărul 10 de pe Str. Zăvoiului, dacă îi spui că vrei să mergi la Tibi Frizerul. La început, am crezut că totul ţine de o mică legendă locală sau de folclorul urban, dar nu e aşa, şi o spun pentru că m-am convins personal de adevăr chiar zilele trecute.
Pe o căldură ucigătoare încă de dimineaţă, m-am aşezat cu Tiberiu Oghercin la o masă plină cu poze, la umbră, în curte, în aşa fel încât să am lumină cât mai bună atunci când îl fotografiez, dar şi, egoist, recunosc, să pot să fumez în voie cât timp stăm la taclale. Şi, aşa cum se cuvine, am început cu începutul.
Tibi Oghercin s-a născut la Jebel, nu cum credeam eu, că la Caransebeş, în 17 septembrie 1935. S-a mutat însă imediat la Parţa, tot în judeţul Timiş, iar când a ajuns în clasa a II-a s-a întors la tatăl său, care rămăsese acasă. „Acolo am făcut şase clase, şi atunci a venit unul din Moldova să ne predea limba rusă. Doamne, Dumnezeule! Ne trăgea pe toţi de perciuni, făcea nişte chestii… Când le-am spus părinţilor, mi-au zis să nu mă mai duc, că la câmp nu-ţi trebuie şcoală, îmi ajung şase clase. Nu m-am mai dus, dom’le, la şcoală, de frica lu’ maimucă ăla, nu l-am mai înghiţit. Am stat acasă aşa, şi abia când am ajuns la Caransebeş mi-am făcut restul de două clase, ca să am şi eu opt”.
La Jebel, tatăl lui Tibi Oghercin îşi voia fiul croitor, care era o meserie bănoasă pe vremea aceea. Acolo a rezistat doar două luni, având un şef moldovean, care făcea pardesie, e drept, frumoase, şi pentru femei, şi pentru bărbaţi. „La un moment dat, a venit la mine cu o stofă, să-i fac «pichir», ceva ca un brad, la guler, şi, cum n-am ştiut, am plâns. Când a văzut pata lăsată de lacrimi pe material, mi-a smuls stofa din mână, mi-a tras un picior în fund şi mi-a zis ca de-a doua zi să nu mă mai vadă pe-acolo. O, ce bucurie a fost pentru mine! Însă, când am ajuns acasă, m-a luat tatăl meu la-mpins vagoane şi mi-a dat şi el câteva picioare-n fund. Imediat m-am dus la frizerie, la «maistorul» Laica Dănilă, unde am învăţat meserie. Era prieten cu celebrul violonist Efta Botoca, cu care m-am împrietenit şi eu şi cu care, pe vremea aceea, am jucat şi fotbal”.
De la Jebel, tânărul Tibi Oghercin a plecat la Reşiţa, unde a ajuns cu o brigadă la SOVROM, la o întreprindere de construcţii care făcea balustrade pentru blocuri. După puţin timp, a suferit un accident, o bucată de tablă i-a intrat în mână, iar „maistorul” Ghinder Baci, când l-a văzut „firav, slab şi necăjit”, l-a dus la frizerie, la o meserie căreia oricum începuse să-i desluşească tainele la Jebel, decretând că, cu un asemenea fizic, acolo era locul lui. Pe-atunci, Nea Tibi avea vreo 16 ani.
La 19 ani, a ajuns la Caransebeş, unde s-a angajat ucenic la Cooperativa Meşteşugărească „Higiena”, devenită mai târziu Cooperativa „Semenicul”. A plecat de la Reşiţa speriat, când un medic i-a spus că, dacă mai sta mult în fumul de acolo, nu mai trăieşte mai mult de 30 sau 40 de ani. Frizeria era în centru, pe colţ, dar a fost demolată când s-a construit Catedrala Episcopală, şi a lucrat acolo până în 1990, când a ieşit la pensie.
După Revoluţie, imediat, a deschis primul salon privat de frizerie şi coafură din Caransebeş, pe care l-a botezat „Figaro”. Era 1 noiembrie 1990 şi a lucrat acolo cu cei doi băieţi ai lui, Claudiu şi Tibi, care acum e în Germania.
Îl întreb ce clienţi mai deosebiţi a avut de-a lungul timpului. „Am servit toată spuma Partidului comunist, înainte de ’89. Venea Trandafir Cocârlă, prim-secretarul judeţului, la Caransebeş, şi de fiecare dată se tundea la mine. Era Iosif Stolojescu, instructorul lui Nicu Ceauşescu, care venea special de la Sibiu să-l tund, fiindcă doar eu ştiam să-l iau «pierdut», cum îi plăcea lui. L-am mai tuns pe Vasile Tomazian, un actor foarte popular prin anii ’60… La noi s-a coafat şi Lucreţia Ciobanu… L-am tuns şi pe prietenul meu bun, solistul de muzică populară Ştefan Isac. Lui întotdeauna i-am făcut «valuri». După Revoluţie, Mircea Dinescu a fost pe la noi, când a fost invitat la Ziua Naţională, şi atunci s-a tuns şi i-am cântat la muzicuţă, l-am acompaniat. În spatele dumitale, dacă te întorci, ai să vezi pe perete o poză cu Ştefan Bănică Jr., pe care l-a tuns fiul meu cel mare, Tibi, dar poza s-a cam decolorat de la soare. Era să uit… I-am tuns pe toţi artiştii de la «Doina Banatului», pe Lae Perescu, directorul şi dirijorul ansamblului, l-am tuns chiar în autobuz. Ca să nu mai spun de fotbaliştii CFR-ului din anii ’50-’60, când oraşul avea echipă”.
A doua mare pasiune a lui Tibi Oghercin, după piepten şi foarfecă, a fost muzicuţa. A scos chiar şi CD cu muzică populară, romanţe, polci şi tagouri, pe care l-a înregistrat cu prof. Laurenţiu Iancu şi cu Costa Olan. Începuturile au fost însă prin 1956, pe vremea când la Caransebeş funcţiona Staţia de radioficare, el făcând parte din orchestra închegată în jurul acesteia. „Nu ştiu ce Dumnezeu s-a întâmplat, dar s-au pierdut benzile cu înregistrările de atunci. Până a murit, lui Nicolae Pârvu, de la Radio Timişoara, i-a părut rău după ele”.
L-am întrebat dacă simte că datorează cuiva, ceva, pentru vreun sprijin sau ajutor, ori pentru orice altceva. Zâmbeşte, apoi râde de-a dreptul. „Am dat de două ori examen pentru carnetul de conducere, mai demult, nu acum. Eu n-am învăţat nimic la «sală», dar mai mulţi clienţi de-ai mei sus-puşi au încercat să pună o vorbă bună pentru mine. Am dat examenul cu comisarul-şef Valentin Homescu, şeful de la Permise auto pe vremea aceea, şi am picat, de două ori, am fost bât-boată. Şi le-am spus tuturor că doar datorită comisarului-şef Homescu mai trăiesc. Dacă luam carnetul, eram mort demult”.
Acum, Tibi Oghercin nu mai tunde decât rar de tot, câte un prieten. Afacerea o administrează fiul lui, Claudiu, şi nora Dana, cea care ne-a şi oferit o cafea minunată cât timp am stat de vorbă.
Înainte de a pleca, două gânduri nu-mi dau pace şi îl întreb pe Tibi Oghercin dacă are idee cam câţi oameni a tuns în cei 70 de ani. Îmi spune că, nu demult, un ziarist i-a făcut un calcul aproximativ şi i-a ieşit că aproape cât populaţia Tel-Avivului, dar el nu crede asta. Mai degrabă merge pe mâna unui prieten, căruia, tot socotind, rezultatul i-a ieşit puţin peste 300.000, cam cât are Timişoara. Şi mai vreau să ştiu de unde până unde numele de „Figaro” pe care l-a dat salonului, de la personajul lui Beaumarchais sau de la opera lui Mozart?
„La început, am vrut să-i punem numele «Cei trei muschetari», fiindcă eram trei, eu şi băieţii mei Tibi şi Claudiu. Prietenul meu, director la Telefoane, când ne-a auzit, a zis că dacă-i pun numele «Figaro», până seara îmi şi instalează aparatul. Şi mi l-a şi montat”.
Claudiu se oferă să mă ducă în centru cu maşina. În poartă, Nea Tibi îmi face semn de rămas-bun. În mână are un telefon alb. Un mobil. Alte vremuri…


Adrian CRÂNGANU

O altfel de şcoală (În pofida pandemiei – o vacanță de neuitat)

Această iniţiativă – după cum ne spunea în exclusivitate prof. Rodica POGEA – a pornit din dorinţa de antrenare a copiilor satului Mânerău la o şcoală diferită de cea pe care o frecventează ei, în sensul că aici nu primesc note, observaţii, critici, nu li se dau teme și au voie să vorbească între ei în timp ce lucrează. Cu toate acestea, în cadrul acțiunii O altfel de şcoală am preluat obiectele de învăţământ pe care le-au avut în vederea bunei desfășurări a  programului nostru. Am pus accent pe laturile educaţiei: intelectuală, moral-religioasă, estetică, sanitară, ecologică, fizică.

După desfăşurarea celor 11 activităţi am constatat că participanților le place să comunice, să se joace şi să afle cât mai multe noutăți.

Urmare a activităților desfășurate, participanții au aflat că satul nostru are o vechime de 567 de ani, că se află situat pe o vale între trei dealuri și că populaţia localității a scăzut foarte mult. S-au diversificat meseriile şi azi majoritatea  locuitorilor sunt oameni cu carte.

Copiii au pregătit o serbare „Copilărie, ce minunată eşti!”, parada meseriilor și multe jocuri distractive.

Au primit cadouri de la părinţi şi din partea Primăriei Peştişu Mic.

O temă care i-a antrenat a fost „Invenţii şi inventatori”. Au pus multe întrebări despre inventatorii diverselor obiecte din jurul nostru. Le-am propus jocuri pentru dezvoltarea creativităţii care s-au dovedit antrenante, plăcute.

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos am marcat-o prin câteva discuţii despre despre Mântuitorul nostru care S-a înălţat la cer şi iar va să vină. În memoria tuturor eroilor şi martirilor am realizat flori frumoase pictate pe foi de bloc, expuse într-o reușită expoziţie.

Și prietenele noastre, animalele, au fost prezentate la câteva din activităţi. Le-am grupat, am discutat despre rolul lor, cum se hrănesc şi ce fel de foloase ne aduc. În cele două ore dedicate animalelor, copiii au învăţat să deseneze păsări şi să realizeze în tehnica origami capete de animale: iepuraşi, căţei, cai, pisici.

Am vorbit despre matematica, amica noastră. Au ascultat un cântec cu acest titlu. Am încercat în scurtul timp aflat la dispoziţie să arătăm legătura matematicii cu alte obiecte de învăţământ: limba română, istoria, geografia, desenul, educaţia fizică, precum că o întâlnim în viaţa de zi cu zi şi că e foarte importantă.          

Ultima activitate am rezervat-o educaţiei pentru sănătate și acordarea primului ajutor. Am discutat şi exersat acordarea primului ajutor în caz de rănire.

Temele au fost fixate în funcție de dorinţele şi interesele copiilor.         

Proiectul se va încheia în 2 septembrie 2021 şi va continua cu alte teme frumoase şi atractive. 

Ne-am gândit la o excursie în judeţul nostru și la drumeţii pe dealurile din jurul satului.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

Proiectul „Expozițiile Reșița 250” la un nou eveniment

Am trecut de ziua de 3 iulie, când am sărbătorit cei 250 de ani de industrie pe aceste meleaguri… Am inițiat de anul trecut mai multe proiecte & programe care să ilustreze importanța istoriei acestor locuri, începând cu ziua de naștere a Reșiței industriale până în ziua de astăzi, cu toate suișurile și coborâșurile inerente unei evoluții istorice, așa cum a trăit-o urbea noastră încă din 1769, când s-a pus de fapt piatra de temelie a ceea ce sărbătorim astăzi.
Deja consacratul parteneriat între Centrul Universitar din Reșița al UBB, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița, revista „Reflex: Artă – Cultură – Civilizație”, Societatea „Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană” Reșița, Muzeul Cineastului Amator din Reșița și Filiala Caraș-Severin „Ștefan Naciu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a demonstrat până în prezent, că împreună se pot realiza lucruri frumoase…
Uniți în sărbătoarea Reșiței, ne-am propus în luna mai un proiect expozițional: în fiecare zi de 3 a lunilor mai – octombrie, să se organizeze câte o expoziție care să ilustreze trecutul sau prezentul acestui loc minunat prin oamenii și faptele lor, prin energia lor creatoare, dar nu în ultimul rând și prin ceea ce ne-a oferit Bunul Dumnezeu: natura, mediul înconjurător.
Prima expoziție a fost deschisă în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița timp de două ore, între 16.00 și 18.00, în lunea Paștilor din acest an, în data de 3 mai 2021. Reșițenii dornici de istoria acestor locuri au putut vizita o expoziție dedicată unor momente importante din viața Cetății de Foc, din anul în care se sărbătoreau 200 de ani de industrie la Reșița, în 1971. Curatorul primei expoziții a fost coordonatorul Muzeului Cineastului Amator, Andrei Florin Bălbărău. Cea de a II-a expoziție, organizată în 3 iunie în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița timp de două ore a fost cea realizată cu piese din colecția lui Bogdan Andrei Mihele, un mare iubitor al istoriei plaiurilor industriale reșițene. Cea de a III-a s-a organizat în foaierul Centrului Universitar UBB din Reșița și a reunit o expoziție de artă plastică dedicată jubileului reșițean, chiar în ziua în care, în urma cu 250 de ani se aprindeau primele două furnale. Aceasta a fost reunită sub motto-ul „Reșița – 250: Timp și contratimp”.
De data aceasta vă invităm la o nouă expoziție dedicată jubileului reșițean, cu posibilitatea de a fi vizitată marți, 3 august 2021, în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița, timp de două ore, între 16.00 și 18.00:

3 august 2021, orele 16.00 – 18.00, curtea Centrului German „Alexander Tietz“ Reșița:
Proiectul de expoziții „Reșița: 250 de ani de industrie”.
Expoziție de fotografii „Reșița pierdută” din colecția Ioan Mato (*13 octombrie 1932, Iersig – †27 iunie 2004, Reșița), cu fotografii din istoria orașului vechi, parte care a fost demolată ca urmare a extinderii uzinelor reșițene în perioada comunistă.
Manifestare expozițională organizată cu sprijinul fiului fotografului, Jancsi Mato, și al Muzeului Cineastului Amator Reșița, coordonator: Andrei Florin Bălbărău.

Iată ce ne spune Jancsi Mato despre expoziția pe care ne-o va pregăti spre vizionare: „Tema este Reșița pierdută și se prezintă fotografii cu clădiri de pe străzile Aurel Vlaicu, Paul Iorgovici, Mihai Viteazu, Vasile Alecsandri, Traian Lalescu, care s-au demolat în vederea construirii Blumingului. În imagini se regăsesc Palatul Scheuchenstein, Școala de Muzică, Casa Pionierilor, Ateneul Tineretului, Cinema Arta, Cinema Victoria, Cafeneaua Turcu, Policlinica Veche, Magazinul Țăndărică, Librăria Eftimie Murgu, Restaurantul București, Gara Flacăra, precum și renumitul Bufet Cățeaua Leșinată. Blumingul s-a dat in folosință în 1978.”
Așadar, rupeți-vă un pic din timpul personal în după-masa zilei de 3 august și vizitați o expoziție interesantă din acest nou proiect. Vă așteptăm în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița, timp de două ore, 16.00 – 18.00, bineînțeles respectându-se toate măsurile sanitare din perioada aceasta de pandemie, așa cum sunt ele stipulate în deciziile factorilor responsabili în acest sens.

Erwin Josef Țigla