Au trecut doisprezece ani de când destinul și interesele mele profesionale m-au îndreptat spre Marea Britanie care a devenit ulterior țara mea adoptivă. Dincolo de ce am dobândit printre străini, sălășluiește în sufletul meu dragostea de țară și de satul nostru Dalboșeț, de cei ce m-au crescut și au contribuit la formarea mea, îndrumându-mă spre ceea ce am devenit acum.

Doamna profesoară Icoana Budescu este unul dintre acești oameni foarte importanți pentru mine din mai multe motive: are un merit deosebit în lumea satului nostru, i-am fost elev și m-a format, mi-a oferit acum deosebita plăcere de a așterne un “Cuvânt înainte” la cea de-a doua ediție a acestei lucrări. Prin acest gest mă simt apreciat și valorizat ca fiu al satului și păstrez cu mândrie în memorie, oamenii și locul de unde am plecat.

Povestesc adesea familiei mele și celor de aici, din Marea Britanie, unde m-am născut în România și am trăit în sate învăluite de magie întro atmosferă pitorească, arhaică, precum Dalboșețul. Oriunde aș merge în lume nu cred că voi mai întâlni niciodată ceva similar istoriei, tradițiilor și obiceiurilor noastre care au o vibrație rar întâlnită. Aceste amintiri fac parte din memoria emoțională care îmi îndreaptă gândurile spre origini.

Deși trecem printr-o perioadă de tranziție și traversam timpuri în care omul citind tinde să uniformizeze totul și să uite de esența lucrurilor în mijlocul cărora trăiește, studiul monografic al Dalboșețului făcut de doamna profesoară Icoana Budescu, conservă cu îndârjire ultimele rămășițe ale culturii strămoșilor noștri. Dar nu numai, această valoroasă lucrare reflectă de altfel și modul în care satul s-a adaptat în viața de zi cu zi la modernitate. De fiecare dată, cu prilejul sărbătorilor și momentelor importante, satul se înnoiește păstrând tradițiile și valorile ancestrale, ale căror adevărate înțelesuri s-au pierdut parțial. Este important să ținem cont că înțelepciunea și succesul dezvoltării noastre personale sunt influențate de reconectarea cu vatra și locul de unde am plecat. Din perspectiva aceasta, monografia satului Dalboșeț poate fi văzută ca un vehicul de trecere de la o generație la alta.

De altfel, un viitor durabil al identității noastre va depinde de această reconectare intergenerațională, concept care în psihoterapie se poate interpreta ca fiind conștiința colectivă a neamului nostru.

Acest termen poate fi înțeles ca un set de credințe, idei, atitudini morale și cunoștințe comune unui grup social și care funcționează ca o forță unificatoare în societate. Cunoștința colectivă hrănește sentimentul de apartenență și identitate, precum și comportamentul nostru. Termenul a fost definit inițial de psihanalistul elvețian Carl Gustav Jung și este menționat în munca sa drept “psihicul obiectiv”. Concret, se referă la ideea că un segment din cea mai profundă parte a psihicului nostru ar fi moștenit genetic și nu modelat de experiența personală.

Din acest punct de vedere, opinia mea este că structurile formale ale societății actuale, operează dintr-o formă inferioară și limitată a conștiinței neamului nostru. De aceea, cred cu tărie că doar veșnicia satului ne mai poate ajuta să depășim această condiție. Satele se identifică astfel cu diferitele faze ale vieții noastre și cu rolurile pe care le jucăm în timp ce trecem printr-un anumit ciclu de viață. Nașterea, copilăria, ritualurile vieții și morții sunt toate faze pe care satul le recunoaște, le deține și le susține într-un mod unic.

În sate încă mai dăinuie credința într-o “lume magică” condusă de forțe supranaturale, populate de demoni, iele, strigoi și vrăjitoare.

Superstițiile sătenilor așa cum mi le amintesc recompun un univers arhaic în care fiecare element este încărcat de semnificații, iar lumea de dincolo este o prezență cât se poate de vie pentru acești oameni care știu să își cinstească morții. Anumite sărbători sunt dedicate special pomenirii sufletului acestora. Vorbirea cea de toate zilele, este colorată aici de nenumărate vorbe de duh ce par să provină din înțelepciunea orientală.

Ca psiholog, autor și educator, dar mai mult decât orice ca fiu al satului Dalboșeț, recunosc importanța înțelegerii zestrei nostre spirituale și sunt de altfel conștient de importanța împărtășirii acestuia ca suport istoric generațiilor viitoare. Ar fi regretabil să nu valorizăm și să punem în evidență o moștenire atât de bogată și să nu o facem cunoscută, mai ales că ea este parte din geneza noastră. De aceea, susțin că studiul monografic al localității Dalboșeț nu este un dar ce trebuie știut și înțeles, ci reprezintă valoarea care trebuie împărtășită și transmisă copiilor și nepoților noștri.

Cu emoție
Psiholog Dr. Nistor Becia
Cardiff, Marea Britanie

O vorbă din bătrâni spune că meseria e brăţară de aur. Numai că meseriile din ziua de azi şi-au schimbat complet denumirile. Nu mai dai peste lăcătuş, strungar, dulgher, tâmplar. Azi avem numai director, manager, şef, preşedinte. E adevărat că brăţara de aur nici nu se potriveşte cu altceva. La fel de adevărat e că unii dintre cei cu „meseriile” de mai sus ajung să poarte şi altfel de brăţări…

Din fericire pentru el, Victor Nafiru e jurnalist. Nu e el cu brăţările, dar are un inel magic pe care atunci când îl răsuceşte (de obicei, seara- târziu, atunci când pregăteşte editorialul pentru a doua zi dimineaţă) îi bagă pe mulţi în boală. Să spui despre Victor Nafiru că nu este jurnalist este ca şi când ai spune că actualul şef al Consiliului Judeţean Caraş-Severin, Romeo Dunca, nu este un om de afaceri bun sau că preşedintele României, Klaus Iohannis, nu ştie să schieze. Oricine poate să fie cârcotaş şi să spună din răutate că Victor Nafiru nu ştie să scrie, că denaturează adevărul, că are ceva cu un personaj anume sau că este plătit de altul să închidă ochii. În adâncul sufletului, fiecare astfel de cârcotaş ştie că Victor Nafiru are dreptate.

După „Amanţi de sfârşit de săptămână” (2009), „Dalmaţienii” (2009), „Boschetarul” (2017) „Sfârşitul unei lumi, începutul alteia” (2019) şi „Jurnal de pandemie” (2020), era momentul ca Victor să se concentreze pe realitatea contemporană, atât de diversă şi de neobişnuită pentru tot ce a însemnat până acum administraţia în Caraş-Severin. Cartea de faţă surprinde momente care cel mai probabil vor rămâne unice în istorie şi demonstrează că nu întotdeauna un om şmecher (adică abil, isteţ, dezgheţat, cum zice DEX-ul, ca să nu avem discuţii) este bun şi în administraţie. Că pe lângă talent, administraţia publică îţi mai cere şi un strop de carte. Măcar câteva capitole acolo. Abecedarul nu-i destul, că legea nu se face pe genunchi şi nici pe „cum ne pică bine”. Administraţia are nişte reguli clare, nu merge să negociezi ca la privat.

 „S.O.S. Preşedinte în derivă” ne arată ce înseamnă să te trezeşti mare peste cei mici, într-un domeniu cu care ai fost toată viaţa paralel (adică n-ai avut tangenţe, din nou, ca să
n-avem discuţii), fără o echipă high class în spate şi fără îndrumători care să aibă curajul (şi puterea!) să te tragă de căpăstru atunci când eşti pe cale să ajungi în şanţ. Sau ce înseamnă să te crezi mai deştept decât cei care au trecut deja prin ce treci tu. Până la urmă, cartea asta este o lecţie de viaţă pentru oricine se trezeşte cu o pălărie prea mare.

Ce a mai vrut să zică autorul? Că uneori nu-i destul să fii baştan (DEX-ul zice că asta înseamnă om bogat şi influent), mai ales dacă ai intrat într-o horă cu lupi bătrâni. Da, poţi avea o şansă: dacă eşti tobă de carte şi dacă ai capacitatea de a-ţi susţine viziunile cu argumente din Codul Administrativ. Dar dacă n-ai pus mâna pe el niciodată, visele tale nu sunt decât nişte SF-uri.

Ce mai demonstrează Victor Nafiru prin cartea de faţă? Că avem un preşedinte care nu e lider, ci e şef. Un lider este mai presus de orice angajat ca nivel al cunoştinţelor, în timp ce un şef are doar impresia că e mai deştept şi singura lui armă n-are nicio legătură cu vreo carte de specialitate, ci cu cei 7 ani de acasă (pentru cunoscători, o replică ce ne-a făcut celebri: „Eu nu vă fac prost, asta v-a făcut mama dvs.”).

Recunosc, îl apreciez pe Victor pentru consecvenţă. Mulţi nu-şi dau seama cât e de greu să ai de-a face cu un personaj atât de ofertant, care azi spune una, mâine se răzgândeşte. Că în presă nu e ca la uzină, ai nevoie de concentrare, de momentul oportun, nu e doar o muncă fizică. Zi de zi să arăţi lumii că preşedintele a luat-o din nou pe arătură şi că e tot în derivă, trăgând după el judeţul, este solicitant. Tocmai de aceea, cartea de faţă este un strigăt de ajutor. Poate, poate cineva înţelege semnalul. O mai fi pe acolo un meseriaş care cunoaşte limbajul Morse.

Dar gata, nu vă mai ţin de vorbă, ştiu că n-aţi pus mâna pe cartea asta ca să vă pierdeţi timpul cu prefaţa care, de altfel, este mult mai plictisitoare decât orice veţi citi în următoarele pagini. Pentru că aşa e Victor: îţi aduce zâmbetul pe buze chiar şi atunci când faptele despre care vorbeşte le vei plăti chiar tu, din buzunarul tău.

Enjoy, cum ar zice românul.

Ildiko Szendrei

Am atâtea trăiri în mine, nici nu știu cum să-mi exprim clipele pline de fericire atunci când sunt întrebată: De ce râzi? Nu pot să spun de ce. Sunt emoționată, iar aceste emoții vin de la prea plinul vas de bucurie ce mi-a fost dăruit la naștere, dar și mai târziu, pe drumul vieții mele am primit un diamant ce-l port în piept, pe el sunt pictate poeziile marelui Eminescu. Ciripitul păsărelelor, foșnetul frunzelor, mugetele vacilor, lătratul câinelui, strigătul pisicii de pe acoperiș, ronțăitul iepurașilor, măcănitul rațelor, apoi florile din curtea mea, mușcatele veșnic frumoase și arătoase, invincibile și nemuritoare, parcă îmi spuneau: ”Vezi, așa trebuie să fi, ca noi!” Auzeam în fiecare seară un cântec, era cântat în surdină, venea de la Regina Nopții ce își avea palatul pe pervazul ferestrei bunicii, vai cât era de frumoasă…intram în noapte ținându-ne de mână, mama mă striga: Mariana, Mariana, hai la culcare! Dar Regina Nopții nu mă lăsa, noi două scriam o poezie într-un sat cu oameni plini de viață și dorințe, Topleț.
Apoi diminețile, natura cobora din pat și înviorată trăgea clopotele să audă cei mai leneși, undeva, pe-un picior de plai, într-o pajiște ca un rai, pluteau versurile lui Eminescu, de mic copil tata îmi recita versuri eminesciene iar eu mă contopeam cu armonia ce se înfiripase în tot ce exista, pentru că Eminescu…pentru că el, marele poet a existat.
Eminescu mi-a dat putere să văd cum sunt, de ce îmi strălucesc ochii, cât de bine îmi șade rochița, ce roșu aprins au obrajii, să simt razele de soare care dansează pe mâinile mele, apoi berzele, Doamne, cum stau acolo sus și dansează cu picioarele alea lungi, totul din jurul nostru este o minune, ziua cu parfumul ei energic, apoi seara pe dealuri, pe văi, pe lunci, cu chemările și dorințele și deodată noaptea ce-și ascunde secretele în stelele atât de misterioase, de câte ori nu l-am întrebat pe marele poet, oare eu sunt o stea? El a spus mereu: Da! Și atunci cine suntem cu adevărat? Răspunde-mi drag poet, pentru că nu ai scris degeaba poezia ”Demonism”, răspunde-mi! Ești atât de departe, însă atât de aproape de inimile noastre, pentru totdeauna în gânduri, pentru totdeauna în ființa noastră, te rog, răspunde! În mintea mea răsună: ”O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie/ Bătute-n ea și soarele fereastră/ La temnița vieții”.
Glasul lui Eminescu răsună peste toată țara românească, copii, părinți, bunici, până și muzica pe versuri eminesciene fac licuricii să danseze în noapte…și chiar a vorbit serios atunci când mi-a spus că sunt o stea, voi străluci mereu și voi dansa atât cât mă lasă noaptea pentru că dimineața mă voi transforma într-un dor, așteptând liniștea serii, lăsată să mor, la marginea mării…
”Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar”
Dor de Eminescu, dor de frumusețea vieții, dor de iubire, dor de magia inimilor înfierbântate, dor de liniștea din jur, dor de oameni curați la suflet!

Maria Rogobete/UZPR