În prima etapã a Luminilor în Banat s-a avut în vedere lãrgirea pãturii știutorilor de carte în limba românã. Nu ar fi slujit cu nimic Imperiului un trib de golani total ineficienți pentru lumea europeană din care făcea parte. Sunt absolut inexacte opiniile unor pseudoculturnici care acreditează ideile cum că ar fi fost în interesul imperial ca obscurantismul și relațiile medievale să domine populația românească. În Câmpia Tisei populația rurală primise mult pământ de la stat, arhitecți europeni au stabilit configurația localităților și dimensiunile clădirilor în funcție de numărul locatarilor…
După principele Rakoczy Întâiul a venit rândul demersului theresiano-iosefin să stimuleze tendința spre identitatea neamului românesc din Vestul teritoriului actual, descoperirea conștiinței de sine a acestor supuși austrieci. Statutul particular al Banatului a asigurat un succes deosebit programului școlar al reformismului, incomparabil mai amplu decât în alte provincii cu populație românească de pe teritoriul actual al țării, neîntâmpinând opreliști oficiale…În 1763 Cancelaria aulicã solicita administrației si celor doi episcopi bãnãțeni sã procedeze la organizarea de școli noi în comunele Banatului. Administrația respinge propunerea, recomandând, în schimb, orientarea populației spre agricultura intensivã, întrucât școala bisericeascã era considerată suficientã. Un rãspuns asemãnãtor dãdea si episcopul Vârșețului…Chiar în cadrul „privilegiilor ilire” acordate populatiei ortodoxe, sârbii minoritari se considerau deasupra românilor, o nație aleasă. Dialogul autoritãtilor centrale cu forurile locale au condus la concluzia împãrãtesei: „…școlile tineretului laic, însã, fãcând parte a politicii, ca si școlile catolice, trebuie sã fie subordonate forului politic, iar clerului i se va permite o influențã numai în mãsura necesarã ca tineretul sã fie instruit și la religie”. Iată cât de însemnat era STATUL LAIC pentru Maria Theresa. Coregentul Iosif II, vizitând provincia, constatã un analfabetism cras, inclusiv în rândul cnezilor și clerului. În 1769 se numește un director școlar ortodox și se propune editarea manualelor în românã și sârbã. Împãrãteasa aprobã aplicarea reformei doar pentru Banat. Fãrã a fi eliberat total de controlul bisericii, învãțãmântul poporal devenea componentã a politicii de stat. Se încearcã introducerea literelor latine, dar episcopul de Vârșeț se opune (iarăși un deștept!). De la Viena vine ordinul: „pruncilor celor românești, de vor pofti a învãța vreo câțiva ani, cãrțile fãrã de bani li se vor da”. Spre deosebire de vremurile actuale. Se instituie pedepsirea pãrinților care opresc copiii sã vinã la școalã. Alfabetizarea devine intensivã. Pânã în 1802 numãrul școlilor sârbești a crescut de 1,7 ori, iar al celor românești de 14,2 ori (semnificativ, nu?). Comparativ cu școlile germane, ritmul dezvoltãrii școlilor românești este foarte mare : o școalã în fiecare localitate! Apare și alfabetul latin, în sfârșit!
În 1829, când în confiniu s-a introdus învãțãmântul obligatoriu, s-a realizat o școlarizare de 100%. (Are ceva de spus administrația actuală?). Situația este excepționalã în comparație cu celelalte provincii românești, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei prezența era aproximativ aceeași ca în Banat. „…în Anglia și Țara Galilor, în preajma anului 1800 cuprinsese circa 67%, în Scoția 78%, în Franța 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta (24%, 12%) , „ iar în Provence nivelul era foarte scãzut. Pe ansamblul Frantei alfabetizarea ajunsese la finele secolului XVIII la 47% (populație masculină) si 27%(feminină). În Banat avântul economic, industrial este paralel cu școlarizarea, întinsã la un nivel comparabil cu nivelul mediu din țãrile Europei occidentale sau din Prusia.
Urmãtoarea etapã pe traseul formatiei intelectuale a fost Universitatea din Pesta, unde majoritatea studenților români erau bãnãțeni. Susținãtori – desigur membrii coloniei macedo-române, recompensați, de stat, pentru mecenat. Tipografia din Buda a avut și aici un rol important. Este momentul în care apare Emanuil Gojdu (Gozsdu ), Testamentul sãu prevede ca tinerii ortodocși (săraci) din Imperiu sã beneficieze de burse din averea sa. (Traian Vuia a beneficiat de o asemenea bursã, dedicatã exclusiv celor ce posedau limba maghiarã și erau de acord sã studieze la Budapesta)… E vorba de tineri români ardeleni si bãnãțeni, slovaci, unguri, bosniaci etc. Actul era aplicabil în contextul imperiului. Lista cu bursierii Gojdu se oprește în anul 1918, desigur.

Erwin Lucian BURERIU

Orice taximetrist din Caransebeş te duce în Carboniferă şi te lasă fix în faţa casei cu numărul 10 de pe Str. Zăvoiului, dacă îi spui că vrei să mergi la Tibi Frizerul. La început, am crezut că totul ţine de o mică legendă locală sau de folclorul urban, dar nu e aşa, şi o spun pentru că m-am convins personal de adevăr chiar zilele trecute.
Pe o căldură ucigătoare încă de dimineaţă, m-am aşezat cu Tiberiu Oghercin la o masă plină cu poze, la umbră, în curte, în aşa fel încât să am lumină cât mai bună atunci când îl fotografiez, dar şi, egoist, recunosc, să pot să fumez în voie cât timp stăm la taclale. Şi, aşa cum se cuvine, am început cu începutul.
Tibi Oghercin s-a născut la Jebel, nu cum credeam eu, că la Caransebeş, în 17 septembrie 1935. S-a mutat însă imediat la Parţa, tot în judeţul Timiş, iar când a ajuns în clasa a II-a s-a întors la tatăl său, care rămăsese acasă. „Acolo am făcut şase clase, şi atunci a venit unul din Moldova să ne predea limba rusă. Doamne, Dumnezeule! Ne trăgea pe toţi de perciuni, făcea nişte chestii… Când le-am spus părinţilor, mi-au zis să nu mă mai duc, că la câmp nu-ţi trebuie şcoală, îmi ajung şase clase. Nu m-am mai dus, dom’le, la şcoală, de frica lu’ maimucă ăla, nu l-am mai înghiţit. Am stat acasă aşa, şi abia când am ajuns la Caransebeş mi-am făcut restul de două clase, ca să am şi eu opt”.
La Jebel, tatăl lui Tibi Oghercin îşi voia fiul croitor, care era o meserie bănoasă pe vremea aceea. Acolo a rezistat doar două luni, având un şef moldovean, care făcea pardesie, e drept, frumoase, şi pentru femei, şi pentru bărbaţi. „La un moment dat, a venit la mine cu o stofă, să-i fac «pichir», ceva ca un brad, la guler, şi, cum n-am ştiut, am plâns. Când a văzut pata lăsată de lacrimi pe material, mi-a smuls stofa din mână, mi-a tras un picior în fund şi mi-a zis ca de-a doua zi să nu mă mai vadă pe-acolo. O, ce bucurie a fost pentru mine! Însă, când am ajuns acasă, m-a luat tatăl meu la-mpins vagoane şi mi-a dat şi el câteva picioare-n fund. Imediat m-am dus la frizerie, la «maistorul» Laica Dănilă, unde am învăţat meserie. Era prieten cu celebrul violonist Efta Botoca, cu care m-am împrietenit şi eu şi cu care, pe vremea aceea, am jucat şi fotbal”.
De la Jebel, tânărul Tibi Oghercin a plecat la Reşiţa, unde a ajuns cu o brigadă la SOVROM, la o întreprindere de construcţii care făcea balustrade pentru blocuri. După puţin timp, a suferit un accident, o bucată de tablă i-a intrat în mână, iar „maistorul” Ghinder Baci, când l-a văzut „firav, slab şi necăjit”, l-a dus la frizerie, la o meserie căreia oricum începuse să-i desluşească tainele la Jebel, decretând că, cu un asemenea fizic, acolo era locul lui. Pe-atunci, Nea Tibi avea vreo 16 ani.
La 19 ani, a ajuns la Caransebeş, unde s-a angajat ucenic la Cooperativa Meşteşugărească „Higiena”, devenită mai târziu Cooperativa „Semenicul”. A plecat de la Reşiţa speriat, când un medic i-a spus că, dacă mai sta mult în fumul de acolo, nu mai trăieşte mai mult de 30 sau 40 de ani. Frizeria era în centru, pe colţ, dar a fost demolată când s-a construit Catedrala Episcopală, şi a lucrat acolo până în 1990, când a ieşit la pensie.
După Revoluţie, imediat, a deschis primul salon privat de frizerie şi coafură din Caransebeş, pe care l-a botezat „Figaro”. Era 1 noiembrie 1990 şi a lucrat acolo cu cei doi băieţi ai lui, Claudiu şi Tibi, care acum e în Germania.
Îl întreb ce clienţi mai deosebiţi a avut de-a lungul timpului. „Am servit toată spuma Partidului comunist, înainte de ’89. Venea Trandafir Cocârlă, prim-secretarul judeţului, la Caransebeş, şi de fiecare dată se tundea la mine. Era Iosif Stolojescu, instructorul lui Nicu Ceauşescu, care venea special de la Sibiu să-l tund, fiindcă doar eu ştiam să-l iau «pierdut», cum îi plăcea lui. L-am mai tuns pe Vasile Tomazian, un actor foarte popular prin anii ’60… La noi s-a coafat şi Lucreţia Ciobanu… L-am tuns şi pe prietenul meu bun, solistul de muzică populară Ştefan Isac. Lui întotdeauna i-am făcut «valuri». După Revoluţie, Mircea Dinescu a fost pe la noi, când a fost invitat la Ziua Naţională, şi atunci s-a tuns şi i-am cântat la muzicuţă, l-am acompaniat. În spatele dumitale, dacă te întorci, ai să vezi pe perete o poză cu Ştefan Bănică Jr., pe care l-a tuns fiul meu cel mare, Tibi, dar poza s-a cam decolorat de la soare. Era să uit… I-am tuns pe toţi artiştii de la «Doina Banatului», pe Lae Perescu, directorul şi dirijorul ansamblului, l-am tuns chiar în autobuz. Ca să nu mai spun de fotbaliştii CFR-ului din anii ’50-’60, când oraşul avea echipă”.
A doua mare pasiune a lui Tibi Oghercin, după piepten şi foarfecă, a fost muzicuţa. A scos chiar şi CD cu muzică populară, romanţe, polci şi tagouri, pe care l-a înregistrat cu prof. Laurenţiu Iancu şi cu Costa Olan. Începuturile au fost însă prin 1956, pe vremea când la Caransebeş funcţiona Staţia de radioficare, el făcând parte din orchestra închegată în jurul acesteia. „Nu ştiu ce Dumnezeu s-a întâmplat, dar s-au pierdut benzile cu înregistrările de atunci. Până a murit, lui Nicolae Pârvu, de la Radio Timişoara, i-a părut rău după ele”.
L-am întrebat dacă simte că datorează cuiva, ceva, pentru vreun sprijin sau ajutor, ori pentru orice altceva. Zâmbeşte, apoi râde de-a dreptul. „Am dat de două ori examen pentru carnetul de conducere, mai demult, nu acum. Eu n-am învăţat nimic la «sală», dar mai mulţi clienţi de-ai mei sus-puşi au încercat să pună o vorbă bună pentru mine. Am dat examenul cu comisarul-şef Valentin Homescu, şeful de la Permise auto pe vremea aceea, şi am picat, de două ori, am fost bât-boată. Şi le-am spus tuturor că doar datorită comisarului-şef Homescu mai trăiesc. Dacă luam carnetul, eram mort demult”.
Acum, Tibi Oghercin nu mai tunde decât rar de tot, câte un prieten. Afacerea o administrează fiul lui, Claudiu, şi nora Dana, cea care ne-a şi oferit o cafea minunată cât timp am stat de vorbă.
Înainte de a pleca, două gânduri nu-mi dau pace şi îl întreb pe Tibi Oghercin dacă are idee cam câţi oameni a tuns în cei 70 de ani. Îmi spune că, nu demult, un ziarist i-a făcut un calcul aproximativ şi i-a ieşit că aproape cât populaţia Tel-Avivului, dar el nu crede asta. Mai degrabă merge pe mâna unui prieten, căruia, tot socotind, rezultatul i-a ieşit puţin peste 300.000, cam cât are Timişoara. Şi mai vreau să ştiu de unde până unde numele de „Figaro” pe care l-a dat salonului, de la personajul lui Beaumarchais sau de la opera lui Mozart?
„La început, am vrut să-i punem numele «Cei trei muschetari», fiindcă eram trei, eu şi băieţii mei Tibi şi Claudiu. Prietenul meu, director la Telefoane, când ne-a auzit, a zis că dacă-i pun numele «Figaro», până seara îmi şi instalează aparatul. Şi mi l-a şi montat”.
Claudiu se oferă să mă ducă în centru cu maşina. În poartă, Nea Tibi îmi face semn de rămas-bun. În mână are un telefon alb. Un mobil. Alte vremuri…

Adrian CRÂNGANU

Această iniţiativă – după cum ne spunea în exclusivitate prof. Rodica POGEA – a pornit din dorinţa de antrenare a copiilor satului Mânerău la o şcoală diferită de cea pe care o frecventează ei, în sensul că aici nu primesc note, observaţii, critici, nu li se dau teme și au voie să vorbească între ei în timp ce lucrează. Cu toate acestea, în cadrul acțiunii O altfel de şcoală am preluat obiectele de învăţământ pe care le-au avut în vederea bunei desfășurări a  programului nostru. Am pus accent pe laturile educaţiei: intelectuală, moral-religioasă, estetică, sanitară, ecologică, fizică.

După desfăşurarea celor 11 activităţi am constatat că participanților le place să comunice, să se joace şi să afle cât mai multe noutăți.

Urmare a activităților desfășurate, participanții au aflat că satul nostru are o vechime de 567 de ani, că se află situat pe o vale între trei dealuri și că populaţia localității a scăzut foarte mult. S-au diversificat meseriile şi azi majoritatea  locuitorilor sunt oameni cu carte.

Copiii au pregătit o serbare „Copilărie, ce minunată eşti!”, parada meseriilor și multe jocuri distractive.

Au primit cadouri de la părinţi şi din partea Primăriei Peştişu Mic.

O temă care i-a antrenat a fost „Invenţii şi inventatori”. Au pus multe întrebări despre inventatorii diverselor obiecte din jurul nostru. Le-am propus jocuri pentru dezvoltarea creativităţii care s-au dovedit antrenante, plăcute.

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos am marcat-o prin câteva discuţii despre despre Mântuitorul nostru care S-a înălţat la cer şi iar va să vină. În memoria tuturor eroilor şi martirilor am realizat flori frumoase pictate pe foi de bloc, expuse într-o reușită expoziţie.

Și prietenele noastre, animalele, au fost prezentate la câteva din activităţi. Le-am grupat, am discutat despre rolul lor, cum se hrănesc şi ce fel de foloase ne aduc. În cele două ore dedicate animalelor, copiii au învăţat să deseneze păsări şi să realizeze în tehnica origami capete de animale: iepuraşi, căţei, cai, pisici.

Am vorbit despre matematica, amica noastră. Au ascultat un cântec cu acest titlu. Am încercat în scurtul timp aflat la dispoziţie să arătăm legătura matematicii cu alte obiecte de învăţământ: limba română, istoria, geografia, desenul, educaţia fizică, precum că o întâlnim în viaţa de zi cu zi şi că e foarte importantă.          

Ultima activitate am rezervat-o educaţiei pentru sănătate și acordarea primului ajutor. Am discutat şi exersat acordarea primului ajutor în caz de rănire.

Temele au fost fixate în funcție de dorinţele şi interesele copiilor.         

Proiectul se va încheia în 2 septembrie 2021 şi va continua cu alte teme frumoase şi atractive. 

Ne-am gândit la o excursie în judeţul nostru și la drumeţii pe dealurile din jurul satului.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

Am trecut de ziua de 3 iulie, când am sărbătorit cei 250 de ani de industrie pe aceste meleaguri… Am inițiat de anul trecut mai multe proiecte & programe care să ilustreze importanța istoriei acestor locuri, începând cu ziua de naștere a Reșiței industriale până în ziua de astăzi, cu toate suișurile și coborâșurile inerente unei evoluții istorice, așa cum a trăit-o urbea noastră încă din 1769, când s-a pus de fapt piatra de temelie a ceea ce sărbătorim astăzi.
Deja consacratul parteneriat între Centrul Universitar din Reșița al UBB, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița, revista „Reflex: Artă – Cultură – Civilizație”, Societatea „Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană” Reșița, Muzeul Cineastului Amator din Reșița și Filiala Caraș-Severin „Ștefan Naciu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a demonstrat până în prezent, că împreună se pot realiza lucruri frumoase…
Uniți în sărbătoarea Reșiței, ne-am propus în luna mai un proiect expozițional: în fiecare zi de 3 a lunilor mai – octombrie, să se organizeze câte o expoziție care să ilustreze trecutul sau prezentul acestui loc minunat prin oamenii și faptele lor, prin energia lor creatoare, dar nu în ultimul rând și prin ceea ce ne-a oferit Bunul Dumnezeu: natura, mediul înconjurător.
Prima expoziție a fost deschisă în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița timp de două ore, între 16.00 și 18.00, în lunea Paștilor din acest an, în data de 3 mai 2021. Reșițenii dornici de istoria acestor locuri au putut vizita o expoziție dedicată unor momente importante din viața Cetății de Foc, din anul în care se sărbătoreau 200 de ani de industrie la Reșița, în 1971. Curatorul primei expoziții a fost coordonatorul Muzeului Cineastului Amator, Andrei Florin Bălbărău. Cea de a II-a expoziție, organizată în 3 iunie în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița timp de două ore a fost cea realizată cu piese din colecția lui Bogdan Andrei Mihele, un mare iubitor al istoriei plaiurilor industriale reșițene. Cea de a III-a s-a organizat în foaierul Centrului Universitar UBB din Reșița și a reunit o expoziție de artă plastică dedicată jubileului reșițean, chiar în ziua în care, în urma cu 250 de ani se aprindeau primele două furnale. Aceasta a fost reunită sub motto-ul „Reșița – 250: Timp și contratimp”.
De data aceasta vă invităm la o nouă expoziție dedicată jubileului reșițean, cu posibilitatea de a fi vizitată marți, 3 august 2021, în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița, timp de două ore, între 16.00 și 18.00:

3 august 2021, orele 16.00 – 18.00, curtea Centrului German „Alexander Tietz“ Reșița:
Proiectul de expoziții „Reșița: 250 de ani de industrie”.
Expoziție de fotografii „Reșița pierdută” din colecția Ioan Mato (*13 octombrie 1932, Iersig – †27 iunie 2004, Reșița), cu fotografii din istoria orașului vechi, parte care a fost demolată ca urmare a extinderii uzinelor reșițene în perioada comunistă.
Manifestare expozițională organizată cu sprijinul fiului fotografului, Jancsi Mato, și al Muzeului Cineastului Amator Reșița, coordonator: Andrei Florin Bălbărău.

Iată ce ne spune Jancsi Mato despre expoziția pe care ne-o va pregăti spre vizionare: „Tema este Reșița pierdută și se prezintă fotografii cu clădiri de pe străzile Aurel Vlaicu, Paul Iorgovici, Mihai Viteazu, Vasile Alecsandri, Traian Lalescu, care s-au demolat în vederea construirii Blumingului. În imagini se regăsesc Palatul Scheuchenstein, Școala de Muzică, Casa Pionierilor, Ateneul Tineretului, Cinema Arta, Cinema Victoria, Cafeneaua Turcu, Policlinica Veche, Magazinul Țăndărică, Librăria Eftimie Murgu, Restaurantul București, Gara Flacăra, precum și renumitul Bufet Cățeaua Leșinată. Blumingul s-a dat in folosință în 1978.”
Așadar, rupeți-vă un pic din timpul personal în după-masa zilei de 3 august și vizitați o expoziție interesantă din acest nou proiect. Vă așteptăm în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița, timp de două ore, 16.00 – 18.00, bineînțeles respectându-se toate măsurile sanitare din perioada aceasta de pandemie, așa cum sunt ele stipulate în deciziile factorilor responsabili în acest sens.

Erwin Josef Țigla