Cu ce am putea începe? Cu reluarea înceată a activității, încercând să creăm o nouă normalitate …S-a acceptat să ne reluăm activitatea, să ne ocupăm din nou de cazuri noncovid, respectând distanțarea și regulile de prevenire a infectării. Discret începe să crească natalitatea: pornind de la un timid scor de 33 nașteri pe lună, tot creștem. Reluarea activității a adus modificări și în structura spitalului: neonatologii ne oferă un sprijin crescut, asigurând prezența lor prețioasă în orice moment dificil pentru mame și pentru obstetricieni. Acest aport nesperat, cu efortul lor deosebit, crește încrederea viitorilor părinți în aceste timpuri în care ne-am obișnuit să sperăm cât mai puțin ca să nu fim dezamăgiți. Și totuși… ca și o „luminiță”: vine o nouă recomandare din partea Ministerului să permitem unui aparținător să asiste, în limitele posibilităților medicale, la naștere! Ca o noua provocare, ne străduim să venim în sprijinul acestei inițiative care aduce atâtea satisfacții viitorilor părinți! Ne-am reluat activitatea și cu celelalte cazuri, ginecologice. Aici lucrurile nu stau la fel de bine. Întâlnim pacienți care și-au neglijat problemele, din motive personale sau datorită pandemiei. Nu putem decât să ne străduim să-i tratăm, să-i echilibrăm, să-i programăm astfel încât să nu depășim momentul oportun pentru tratament. Le câștigăm încrederea că vor fi în siguranță în spital, că ne vom asigura că vom face totul pentru binele lor. Limitările noastre? Respectarea acelor condiții de distanțare pentru siguranța pacientului, care încă ne obligă la amânarea cazurilor cronice, chiar dacă perioada de amânare s-a redus. Prezentarea pacienților într-o stare deplorabilă în unele situații, ceea ce face dificilă rezolvarea situației lor. Amenințarea cu valul 4 al pandemiei care aduce cu sine semne de întrebare cu privire la viitor… Cum ne-a schimbat pandemia? E greu de stăpânit frica… frica să nu te îmbolnăvești la servici… frica să nu fi purtător și să îmbolnăvești pe cei dragi și vulnerabili… frica să nu îmbolnăvești pacienții… frica să mai trăiești pur și simplu… lupta cu lipsa de empatie a celor din jur… lupta cu cei care nu cred în virus… care de fapt nu cred în nimic… lupta cu lipsurile…. oboseala cronică… Cum suntem acum? E interesant cât de plini de resurse suntem noi, oamenii! Cu toate dificultățile prin care am trecut, personal medical și pacienți deopotrivă, avem o poftă de viață de nestăpânit, care ajută să ne reluăm activitățile fix de unde le-am lăsat, reușim să alinăm suferința noi, cei din sistemul sanitar, cu o abnegatie prea puțin alterată de evenimentele precedente. Iar pacientul ni se adresează cu speranță și încredere. Nu pot privi decât cu încredere spre viitor, în ciuda amenințărilor care planează asupra noastră din punct de vedere al deciziilor, mai mult sau mai puțin bune, care se vor lua, în ce privește sectorul public/privat din sănătate. Cred că toate se vor rezolva în favoarea pacientului, fără să ne afecteze major pe noi, cei care îi îngrijim, un rol major avându-l dezbaterile publice. Cu toții ne dorim în definitiv un sistem de sănătate cât mai bine pus la punct, centrat pe pacient. Dar înainte de toate, doresc să ne reluam viața așa cum o știam, dar cu mai mult respect față de tot ce ne înconjoară!
Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
De doamna profesoară Monica Drăgulescu își amintesc, cu siguranță, mai multe generații de elevi. Cei cărora le-a predat biologie, dar mai ales cei care au avut-o și dirigintă la Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg” din localitatea Mehadia, județul Caraș-Severin. Deși este inginer agronom, și-a descoperit pasiunea pentru pedagogie treptat, apropiindu-se de elevi, de copii, în general, în timp ce aceștia participau toamna la așa numita „practică agricolă”, adică recoltarea de legume, fructe, porumb, sfeclă sau cartofi, în timpul orelor de curs. Greu de crezut, dar așa era pe vremea aceea.
Cum a ajuns o ardeleancă de la Turda tocmai în celălalt capăt al țării, în apropiere de Băile Herculane? Povestea e lungă și cuprinde anii de studenție de la Timișoara, apoi stagiatura la Cooperativa Agricolă de Producție din comuna Vermeș, Caraș-Severin. Erau anii de dinainte de ’89, când soarta fiecărui absolvent de facultate era decisă prin repartiție guvernamentală. Cu alte cuvinte, ocuparea locului de muncă atribuit era indiscutabilă. Astfel, a ajuns împreună cu soțul său, agronom și el, la singurul CAP care avea două posturi disponibile, unul în satul Valeapai. Mărturisește că adaptarea la viața la țară, chiar dacă e orășeancă get beget, a fost destul de ușoară, iubindu-și meseria pentru care s-a pregătit cu pasiune. Cel mai mult a suferit însă din cauza drumurilor, a noroaielor care nu se mai terminau și a posibilităților limitate de călătorie până la casa părintească aflată la Plugova, naveta de la Vermeș fiind acoperită cu două autobuze și un tren.
Catedra de biologie la Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg” din Mehadia s-a potrivit ca o mănușă și a fost o fericită întâmplare în viața doamnei profesoare, așezată după anul 1990 acasă la Plugova. Dar pasiunea pentru cunoaștere, pentru studiu, a determinat-o să abordeze încă o specializare, luând Facultatea de Biologie de la Timișoara de la început. Spune că are cele mai mari satisfacții de pe urma activității didactice, perioadă în care a fost în contact direct cu tineri, a modelat caractere, a avut ocazia să fie punct de sprijin pentru elevii care au decis la rândul lor să îmbrățișeze profesia de dascăl.
De la Plugova i se trage dragostea pentru tot ceea ce înseamnă mediu rural și crede că acolo, în lumea satului plină de magie, i-a fost dat să se pregătească pentru ce urma să vină. Apreciază acum cât de mult au ajutat-o toate experiențele, devenind îndemânatică aproape în orice domeniu. După 20 de ani petrecuți în Banat, a luat cu sine amintirile legate de cosit, strânsul fânului și clăditul în căpițe sau în podul șurii, creșterea animalelor, mulsul vacilor, prepararea brânzei, culegerea roadelor de pe câmp.
„Familia mea avea unul dintre cele două cazane ale satului astfel că vreo două luni pe an ocupația noastră principală, cu rândul, era fiertul țuicii de prune. Se știe, cazanul cu manivelă trebuie să funcționeze non-stop! Iar somnul se fură câte puțin pe un prici improvizat într-o odaie alăturată. Gustul cartofilor copți în spuză și al porumbului, atmosfera de sărbătoare și bucuria oamenilor care dădeau «uiumul» nu se pot uita niciodată!”, spune Monica Drăgulescu.
Niciodată nu știi dinainte pe ce căi te poartă viața, în ce locuri îndepărtate ai putea să ajungi! Pentru că exact acolo s-a stabilit, la capătul lumii, (la un pas de Honolulu, destinația-reper invocată în jocurile copilăriei noastre). Într-o bună zi și-a făcut bagajele și a plecat în poate cea mai frumoasă, colorată, inedită și exotică zonă a globului, în Noua Zeelandă! S-a stabilit în Auckland de mulți ani și-a construit o carieră în cercetare și continuă această activitate ce presupune multă pasiune. Dar nu toate au fost roz de la început!
Proaspăt sosită din România și de la înălțimea funcției de director adjunct al Liceului Agricol din Turda, apoi, din necunoașterea suficientă a limbii engleze, a acceptat un post de horticultor la un liceu de fete. Nu pentru mult timp a fost nevoită să îngrijească plante, lume vegetală de care oricum era foarte atașată. Pentru că ambiția și dorința de reușită au determinat-o să caute altceva, mult mai interesant. Și oferta a venit de la o Clinică medicală unde, după o altă specializare intensivă, a devenit flebotomist, adică personal medical recoltator de sânge pentru analize de laborator. Din nou a conștientizat că este atrasă și că poate interacționa excelent cu oamenii, că nu are nicio problemă legată de comunicarea directă și relația cu publicul. Astfel că după mai puțin de un an a devenit supervizor al Centrului de recoltare Mount Eden Clinic din Auckland.
De parcă suișurile și coborâșurile nu ar fi fost destule, după trei ani de muncă de laborator și alt concurs pe post, Monica Drăgulescu a fost admisă în corpul cercetătorilor de la Institute for Plant and Food Research din Auckland. Este singura româncă din instituția cu șase filiale în întreaga țară, iar echivalarea ambelor diplome de inginer agronom și biolog confirmă faptul că școala românească superioară de la Timișoara are recunoaștere internațională, cel puțin în Noua Zeelandă.
De 11 ani lucrează în cercetare și se ocupă de diferite soiuri și hibrizi pentru a scurta timpul de producere și intrarea pe rod. Lucrează la observarea genelor care dau rezistență sporită fructelor de kiwi și mere, ferindu-le de boli și dăunători. Sunt cercetate soiuri de kiwi galben și mere cu miez roșu, soiuri rezistente la bacteria care provoacă făinarea. Se mai studiază efectul frigului, al temperaturilor scăzute asupra merelor și perelor, încercându-se obținerea de soiuri care să înflorească tot anul. Ca formă aduc cu ramuri de salcie plângătoare. Rezultatele sunt valorizate și comunicate la nivel internațional, astfel încât de beneficiile cercetărilor să se bucure cât mai multă lume.
20 de ani trăiți la Plugova, în județul Caraș-Severin, nu pot fi uitați, spune Monica Drăgulescu. „Sunt anii care m-au ajutat să mă descurc în orice împrejurare, în contactul cu oamenii și știu să lucrez cu ei, indiferent de poziția ocupată. Am trudit mult la țară și acum îmi dau seama cât de multe am învățat, cât a contat totul pentru mine. Am fiert săpun la nivel rudimentar din diferite grăsimi de animale și sodă caustică, însă atunci doar m-am pregătit pentru ceea ce fac acum, la alt nivel. Săpunuri fine, de lavandă, cu cafea, ciocolată, adaos de aloe vera, fulgi de ovăz, miere și lămâie. Îți vine să le mănânci, nu alta! Știu să fac și prepar în casă, exact așa ca la Plugova, brânză cu cheag sau urdă, cu diferite mirodenii, pâine simplă sau cu semințe. Gătesc cu pasiune și fac prăjituri pe care le așteaptă și le apreciază colegii mei de birou, cunoscuții sau apropiații. Sunt în continuare îndrăgostită de grădinărit, uneori mai am timp și de câte un terarrium (aranjamente cu flori și pietre așezate în vase transparente. Să dăruiesc e cea mai mare plăcere a mea!”.
Monica Drăgulescu e în continuare fascinată de oameni și simte energia lor pozitivă pentru că la rându-i oferă același lucru: energie. Chiar dacă asta vine de la distanță, pe Facebook, sau prin alte forme de comunicare. Se simte vibe-ul pozitiv de la cei dragi rămași acasă, unii răspândiți prin lume, rude, cunoștințe sau foști elevi care trimit adesea gânduri de mulțumire. Spune că, odată cu trecerea timpului, dragostea, dorul de țară și de oameni au rămas neschimbate. Îi este dor și vorbește mereu, cu accentul neaoș, specific, despre tradițiile din Banat și jocul popular care i-au marcat tinerețea. Mărturisește că de multe ori se întâmplă să încingă câte un brâu, așa ca la Plugova, atunci când cineva îi trimite o melodie populară care îi trezește nostalgii.
A ales să locuiască în Noua Zeelandă, o țară de imigranți, într-o zonă de basm, cu relief domol, vegetație interesantă și cu marea aproape. Face călătorii dese după cum îi permite timpul și merge de multe ori la Oceanul Pacific, locul unde se arată imagini care iți taie respirația… Gânduri bune primiți de la țărm de mare!
UZPR CARAS SEVERIN 