Vasile Floca – Om model

2 iulie 20212 iulie 2021 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

Originar din Prigor, localitate din Țara Almăjului, în Munții Banatului, spațiu în care au odrăslit personalități din diferite domenii precum vicebani de Caransebeș- Floca Ion, la 1527 și Floca Vasile, 1634, ofițeri și subofițeri care au slujit în Regimentul de graniță. În acest ținut, plin de istorie, credință și cultură românească- Almăjul- a văzut lumina zilei Floca Vasile, la 1 martie 1955. Născut într-o familie de țărani creștini și ortodocși, Gavrilă și Sofia, oameni bine-credincioși, i-au fost sădite de timpuriu valorile autentice ale neamului românesc.
În familie și apoi la școală a învățat să respecte, să iubească și să prețuiască munca și pe cei care muncesc. Să aprecieze rezultatele muncii înaintașilor, folosindu-le pentru comunitate. ,,Era atâta bucurie sfântă în sufletele noastre, în mijlocul familiei”- spune el. La școală venea de la colibă, cu chesul cu cărți pe umăr și damigeana cu lapte în spate. Așa au crescut copiii în satul nostru.
A urmat cursurile școlii în perioada 1962-1972. S-a căsătorit cu Rotaru Chivuța în anul 1975, fiica lui Sofia și Ilie Rotaru. În perioada iunie 1975- noiembrie 1976 face stagiul militar. În anul 1976 a lucrat la Fabrica de cherestea din Borlovenii-Noi, de unde a fost trimis să facă școala de șoferi la Curtea de Argeș. În perioada 1976-1979 lucrează ca șofer la exploatarea forestieră din Borlovenii- Vechi. Calitățile sale de om l-au făcut să fie ales viceprimar în comuna Prigor, în noiembrie 1979. A lucrat alături de Badescu Ion, ca primar, perioada 1979-1985 și Sandu Emil -1985-1989. Din decembrie 1989 și până în 1992 a fost primar interimar în comuna Prigor. Iar în 1992 a fost ales primar. În această perioadă a avut ca viceprimar pe Sporea Franț.
Am scotocit în cutia cu amintiri, dând la iveală obiective, activități, fapte și vorbe ale angajaților de la Primăria Prigor, care s-au țesut din caierul cu amintiri, tras cu iscusință și har de la domnul Vasile Floca. Amintiri rostite cu o sinceritate tulburătoare- reieșind o experiență de viață, ce a stat sub semnul unei munci continue, pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. El mulțumește lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în acea perioadă, plină de realizări la slujbă, cât și acasă, unde s-a îngrijit de familie și de creșterea celor trei copii ca florile. Aceste mărturisiri le face cu bună-cuviință și simplitate, ce erau caracteristice, nu cu emfază.
În perioada de slujire la primărie nu a renunțat niciodată la atașamentul față de credința și spiritualiatea părinților și strămoșilor săi. El privea fiecare zi ca pe o călătorie și nu o destinație, susținând că a doua zi continua călătoria aceasta, numită viață, într-un mod mai înțelept. Trebuie să ai curaj ca să fii un om bun. De aceea munca cu noi înșine nu se încheie niciodată. De asemenea este nevoie de vitejie pentru a începe fiecare zi cu intenția de a face ceva bun. Este nevoie de blândețe, grijă și respect pentru a ne schimba, dezvolta și înflori. Trebuie să pui înainte calitățile partenerului de viață, nu defectele. El are meritul de a recunoaște prezența sacrului în cultura omului. A avut un atașament discret, dar constant față de lucrările avute în demnitățile pe care le-a îndeplinit- la slujbă și în viața de familie- unde a deprins virtuțile și valorile strămoșilor. Era fericit și bucuros când putea să servească pe cei sărmani și bolnavi. În viață a ales virtutea, nu viciul. Nu a acceptat compromisul cu nimeni, nici subalterni, nici superiori. Nu a fost robul banilor. Nu a căutat bogăție și putere care vin din legile omenești (lucruri false), nu dumnezeiești: el credea că a împărăți cu adevărat înseamnă să fii curat. A fi în funcție înaltă înseamnă a sluji pe cei mulți.A fost și este un om de suflet, caracter autentic, de la care este întotdeauna ceva de învățat.
În cei 19 ani de slujire la Primărie- în calitate de viceprimar și primar- a contribuit la formarea unui colectiv de oameni cu frică de Dumnezeu și rușine față de oameni, flori care au crescut și au trăit la umbra brazilor bătrâni din Valea Almăjului. Aveau încredere între ei și disponibilitate unul față de celălalt. Era respect și iubire între ei. Petreceau, lucrau împreună, primeau ospeții.
Prin tot ce făceau se căuta să nu sufere sătenii, să păstreze elemente din viața satului de odinioară. Au fost: Călin Nicolae, Sandu Emil, Miclău Simion, Bădescu Ion, Sporea Franț, Borchescu Iosif, Țira Ștefan și alții. Aveau icoana țării, a locului natal în inimă și împreună cu slujitorii Școlii și Bisericii au făcut nenumărate pagini de dăruire și sacrificiu pe altarul devotamentului față de țară și comună. Ei erau conștienți că s-au născut și au crescut în mijlocul poporului, deprinzând obiceiurile lui și i-au cultivat calitățile.
Vasile Floca a împlinit acte ctitorești în comună, fiind un amestec de rural și urban. La Prigor s-au construit, în centrul satului, un bloc, școli, grădinițe, dispensare, reparat biserici, etc.
Trăirile oamenilor din anii 1980, simțurile lor înalte au fost și continuă să fie un tezaur de credință și cinstire a istoriei, față de neprietenii care neagă tot ce-i românesc. Valoarea acestor oameni a constat nu doar ca stare fizică, ci doar în faptele lor, ca iubitori ai istoriei locale și a credinței. Ei au trăit în chip comunist cristic nu politic sau ideologic, împreună cu școala, biserica, dispensarul uman și veterinar și miliția etc. Se respectau, se iubeau unii pe alții și iubeau și respectau cetățenii care i-au ales în fruntea instituțiilor.
După 1990- în calitate de primar, a făcut ca apropierea dintre Biserică, Școală să continue tradiția șaguniană, creștin-ortodoxă, de simbioză între credință, educație, cultură și spirit civic, în folosul alegătorilor.
Având aceste realizări- a devenit popular, atât în rândul conducătorilor de la județ, cât și a consătenilor săi, bucurându-se de o cinste deosebită peste tot.
În cei 19 ani de slujire la Primărie, domnul Floca Vasile a înmulțit cu inteligență, hărnicie și generozitate talanții cu care a fost dăruit la venirea pe lume.
Prof. Pavel Panduru

INVITAȚIE

2 iulie 2021 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

3 iulie 2021, ora 17.00, Foaierul Centrului Universitar din Reșița al Universității „Babeș – Bolyai“ Cluj-Napoca:

Proiectul „Reșița: 250 de ani de industrie”.

250 de ani de la aprinderea primelor două furnale la Reșița, „Josephus” și „Franziskus”, 3 iulie 1771 – momentul 0 a ceea ce astăzi este Reșița.

Vernisarea expoziției de artă plastică „Reșița / Reschitza 250: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“.

3 iulie 2021, ora 18.00, Centrul German „Alexander Tietz” Reșița:

Proiectul „Reșița: 250 de ani de industrie”.

250 de ani de la aprinderea primelor două furnale la Reșița, „Josephus” și „Franziskus”, 3 iulie 1771 – momentul 0 a ceea ce astăzi este Reșița.

Program cultural artistic prezentat de grupările muzicale: Corul „Franz Stürmer“ (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca), „Banater Bergland“ (coordonator: prof. George Gassenheimer); Prezentare de dansuri populare germane cu Formația „Enzian = Gențiana“ (coordonatori: Marianne și Nelu Florea).

Îndemnuri duhovnicești Este perioada concediilor, a vacanței elevilor. Să găsim timp și pentru un gând, o rugăciune către Dumnezeu!

2 iulie 20212 iulie 2021 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

(ne vorbește pr. Radu TRIFON (foto), consilier cultural-educațional în cadrul Episcopiei Devei și Hunedoarei)

Când vorbim despre credinţă în general şi despre credinţa creştină în special, înțelegem că aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca pe un adevăr neîndoielnic, de necontestat, tot ce ne-a descoperit Dumnezeu și ne învață Sfânta Biserică Ortodoxă pentru mântuirea noastră. Prin credință cunoaștem ceea ce nu putem vedea, ceea ce nu putem verifica şi certifica prin experiere directă cu ajutorul simţurilor şi/sau raţiunii și adeverim ceea ce nădăjduim, ceea ce sperăm de la Dumnezeu. Apostolul Pavel, în epistola către evrei, defineşte pe scurt credinţa: «Credinta este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute.» (Evrei XI, 1). Într-o terminologie actualizată am putea să spunem despre credinţă că este capacitatea psiho-emoţională şi intuitiv-raţională a omului de a înţelege, accepta şi urma nişte comandamente teoretice, dar şi practice, comportamentale, dictate nu de legi şi norme umane, ci de învăţături, legi şi norme revelate de Dumnezeu, pe care omul le primeşte fără a le putea verifica în mod practic, aşa cum verifică legile naturii, de exemplu. Una din îndatoririle de bază ale fiecărui creștin ortodox este aceea de a şti ce crede și cum crede, de a cunoaşte cuprinsul dreptei sale credinţe, pentru a nu fi amăgit de învățături greşite, străine de Adevărul Hristos. Creştinul este chemat să-şi însuşească această învățătură raţional, cu mintea în primul rând, dar în egală măsură şi cu celelalte puteri psiho-emoţionale, sufleteşti, adică simţirea și mai ales voinţa. Acest lucru este necesar pentru că, aşa cum ne învaţă atât Vechiul, cât şi Noul Testament, de Dumnezeu nu te poți apropia cu adevărat decât ducând o viaţă în curăţie sufletească și trupească.

Fiecare om se raportează într-un mod personal la credinţă, o însuşeşte, dar mai ales o trăieşte cu propria lui personalitate. Dacă învăţăturile de credinţă sunt unitare, aceleaşi pentru toţi creştinii ortodocşi, iar slujbele bisericii, rugăciunile, Sfintele Taine, mai ales Sfânta Liturghie sunt aceleaşi şi neschimbate de la începuturile creştinismului, totuşi primirea acestora, practicarea credinţei, aplicarea în propria viaţă a acestora sunt chestiuni personale, în funcţie de disponibilitatea fiecăruia, dar mai ales de dorinţa de a face parte din comunitatea creştină în această viaţă şi din comunitatea sfinţilor în veşnicie. Dacă vrem ca Dumnezeu să fie prezent în viaţa noastră, să ne binecuvinteze acţiunile, faptele, cuvintele şi chiar gândurile, iar noi să fim prezenţi în realitatea dumnezeiască a veşniciei, pe care noi creştinii o numim Rai, după plecarea din viaţa pământească, atunci suntem chemaţi să urmăm întru totul: învăţăturile de credinţă, modul de participare la viaţa de rugăciune, de caritate, de ajutorare a semenilor, culturală şi socială a Bisericii, adică la credinţa manifestată public. În acelaşi timp, însă, datori suntem să avem o credinţă statornică şi în intimitatea noastră, să avem o relaţie de participare la viaţa cu Dumnezeu şi prin rugăciunea personală, printr-o moralitate autentic creştină, prin practicarea virtuţilor creştine şi evitarea oricărui păcat, dar şi a oricărui compromis în viaţa socială şi personală. De asemenea, suntem chemaţi să ne mărturism credinţa, să nu ne fie ruşine în a ne-o face cunoscută celorlalţi oameni care nu sunt de acord cu aceasta. Există astăzi multe religii, mulţi oameni religioşi, dar şi foarte mulţi oameni care se declară atei, agnostici, chiar şi foarte mulţi anticreştini. În raport cu aceştia, Hristos ne îndeamnă să ne trăim credinţa creştină, să nu renunţăm la aceasta de dragul unor ideologii create de o umanitate ruptă de Dumnezeu, pentru că de omul căruia îi este ruşine de credinţa sa creştină şi Lui Hristos îi va fi ruşine în veşnicie: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.”(Evanghelia după Luca, cap.9, vers.26)

În lumina celor de mai sus, acum la început de vacanţă, tocmai pentru că urmează perioada concediilor, a călătoriilor estivale, aş dori să îndemn pe toţi copiii, adolescenţii, tinerii, dar şi părinţii şi bunicii să rămână „conectaţi” la Hristos oriunde vor merge. În primul an de preoţie, înainte de a pleca în concediu cu familia la Marea Neagră, vrednicul de pomenire părintele nostru de la Cinciş, Crăciun Opre, ne-a spus: „Să nu uitaţi că un creştin rămâne creştin şi în vacanţă, iar un preot este preot şi pe plajă”. Cu alte cuvinte, să încercăm să fim modele de vieţuire şi de comportament în orice împrejurare. Este, cred, cel mai potrivit şi folositor sfat pe care îl poate da un preot şi pe care îl poate urma un creştin, dincolo de toate exagerările existente astăzi, atât cele ce ţin de habotnicie (cum ar fi interzicerea concediilor sau a vacanţelor prin canon dat de „duhovnic”), cât mai ales cele ce ţin de o „modă” sau mai bine zis de nişte cutume (inventate şi promovate insistent de mass-media) privitoare la modul de a petrece vacanţa şi care nu de puţine ori includ şi câte o „invitaţie” adresată subliminal la imoralitate, invidie, egoism şi alte păcate. Aşadar, vă îndemn ca pe lângă toate lucrurile pe care le veţi pune în bagaj pentru vacanţă, să faceţi loc şi pentru o carte de rugăciuni, iar printre toate activităţile specifice vacanţei, să găsiţi timp şi pentru un gând şi o rugăciune către Dumnezeu. Vă urez tuturor: vacanţă plăcută!

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR