Cât de puternic este cuvântul? Cât de importantă este liniștea interioară pentru sănătatea omului? Știm cum arată sufletul? Știm ce ochi are? Nu știm nimic, nici măcar nu-i auzim suspinele, sau strigătele după ajutor. Ne prefacem că suntem surzi, deodată devenim muți și închidem ziua cu lacătul uitării, ne debarasăm de lucrurile care nu ne convin pentru a locui în mintea proaspăt zugrăvită.
Cât de puternic este cuvântul, cât de importantă este pacea sufletească? De ce închidem ochii și intrăm în jocul discordiei? Sunt milioane de întrebări în mintea noastră sufocată de fraze bolnave de ură, primite cadou, sunt milioane de răspunsuri care nu își au locul, însă noi le dăm frâu liber, pentru ce? Pentru satisfacția unui moment care nu știe să îngâne decât: Nu…Da…Așa este…Nu putem savura cu adevărat bucuria de a trăi decât cu inima deschisă și cu interiorul purificat, iar pentru toate astea este nevoie de curaj, să nu mai acceptăm micile diversiuni, neplăceri, bârfe, într-un cuvânt, să nu mai acceptăm nimicurile care ajung să ne controleze viața atunci când se unesc, regimentul lor devenind cel mai puternic, sunt de neînfrânt atunci când le hrănim și le adăpostim la sân. Nu merită să trăim așa! Nu merită să ne sabotăm singuri, reacționând negativ la ceea ce ni se întâmplă. Nu merită să facem pe plac acestor gângănii care mușcă din timpul nostru, din viața noastră, ne pierdem vremea. Fiecare om își alege un drum în viață, fiecare om are dreptul la supărare, furie, răzbunare, dar tot așa pot spune că fiecare om are dreptul la fericire, bucurie, pace sufletească, nu cer nimănui să fie cum vreau eu, cer doar interiorului meu să-mi lase poarta deschisă pentru a-l hrăni cu frumusețile lumii. Ne pierdem vremea în vorbe cenușii în loc să privim cerul, ne pierdem vremea în povești stranii în loc să atingem iarba, ne pierdem vremea în conversații inutile în loc să-i spunem lui Dumnezeu cât de fericiți suntem, sunt sigură că s-ar bucura și El. Să-i spunem LUI cât de mult îl iubim!
Iată că am spus: Ne pierdem vremea! Câți oameni recunosc acest lucru, câți dintre noi realizează importanța timpului. Spunea bunica mea: ”Decât să-ți pierzi timpul cu ”stan-bulan” mai bine dormi, ți se regenerează celulele și tot este un câștig”.
Cât de puternic este cuvântul, cât de importantă este evoluția noastră pe pământ? Cum credem că putem evolua fără să avem sădită pacea în interiorul ființei noastre? Gândirea deschide porți ferecate atunci când știe că are părinți care o iubesc, bătăile inimii se prind de mâini pentru a dansa hora fericirii. De când mă știu pe pământ aud: ”Vorba multă este sărăcia omului”. Pot completa, vorba multă este bârfă, negativitate, prostie, boală, exact, este boală și noi nu ne dăm seama decât în clipa când trupul începe să se biciuiască singur, întristați, bulversați, asistăm la o tragedie, ne pierdem!
Cât de puternic este cuvântul! El poate fi eliberatorul, salvatorul, poate fi eroul nostru în fiecare zi, chiar îngerul păzitor. Gândurile pot fi cele care ne alungă liniștea, mereu spun că asumarea responsabilității pentru starea mea de bine înseamnă asumarea alegerilor făcute, așadar, eliminăm persoanele care ne irită pentru a nu ajunge în stadiul în care aceste persoane să pună stăpânire pe echilibrul interiorului nostru. Și ce ușor ne pierdem…
Răul și dezordinea din lume există pentru că omenirea a uitat că tot ceea ce există își are originea într-o singură sursă, ne întoarcem la sursă și părăsim gândurile egoiste, mânie, dorințe meschine.
Nimeni nu ne poate aduce liniștea, în afară de noi, trebuie doar să ne dorim o curățire, o eliberare, să stăm de vorbă cu interiorul, să ștergem cu buretele toate neliniștile și să îl invităm la o cafea, în grădina cu mese albe și scaune verzi, acolo unde este o poartă mare pe care scrie: ”Nimeni nu îmi poate face rău fără acceptul meu, nimeni”.
Oamenii evoluează prin procesul de unificare și armonizare. Paradisul se află acolo unde ne aflăm, viața ne este dată pentru a cunoaște și a ne manifesta ceea ce este sacru în noi. Pacea începe cu noi, trebuie să muncim pentru a avea un spirit șlefuit și un corp antrenat și o cale pe care trebuie să o urmăm. Trebuie să creștem fizic și spiritual. Armonia reprezintă legătura între cer, pământ, umanitate, frumusețe și adevăr, iubire și căldură, prietenie.

”Ai grijă la gândurile tale, căci vor deveni cuvinte.
Ai grijă la cuvintele tale, căci devin acțiuni.
Ai grijă la acțiunile tale, căci devin obiceiuri.
Ai grijă la obiceiurile tale, căci devin caracterul tău.
Ai grijă la caracterul tău, căci devine destinul tău”
(atribuit lui Frank Outlav)

Cum viața este teatru și teatrul este adevărul despre viață, spun din toată ființa mea că singurul prieten care ne poate salva este ZÂMBETUL, dar să nu cumva să uităm că în fiecare zi trebuie să fim recunoscători universului pentru daruri, familie, pentru semenii noștri, natură, pentru cuvânt, dragi oameni: RECUNOȘTINȚA este ELIBERAREA!

MARIA ROGOBETE

MOTTO

Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în Scandia , ( DACIA) , ţara imensă a dacilor.”

Un domn „modern și european” a scris un articol numindu-i pe cei mai avizați cercetători ai istoriei vechi , de peste veacuri și contemporani „adepți ai unui surogat ideologic neo-național-comunist”  care „delirează” urmând „plăsmuirile unui Densușianu” cinstesc „erudița mompsiană a unui Pârvan”, ba mai mult , se referă  dese ori și la opusul lui Eliade De la Zalmoxis la Genghis-Han . Ceea ce-l deranjează pe acest „domn”  e contextul, nivelul și consecințele dacismului , numit de dânsul ca fiind „de carnaval… arhaic și ostil Uniunii Europene !”  Cu totul fals !

Mă voi strădui, în cele ce urmează, să aduc dovezi și mărturii despre istoria locală și europeană a dacilor . Și pentru început voi apela la arhivele spaniole : Legendele hispanice spun că  regii spanioli se trag din principi daci! O descoperire a unui român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…din care probabil a învățat și domnul în cauză, dar nu a aflat despre această descoperire din manualele noastre de istorie (vechi și noi)…Acest român a fost  Alexandru Busuioceanu, cel care a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman. Alexandru Busuioceanu a fost poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și istoric. S-a născut în 1896 și a murit în 1961 în exil la Madrid. Busuioceanu s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, deoarece își dorea cu ardoare să participe la luptă pentru Marea Unire. După un doctorat susținut la Viena sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiza colecției de artă a familiei regale, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco, aflate pe atunci în numita colecție, și a organizat secția română în Expoziția internațională de la Paris, din 1937. Considerat unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, a fost trimis în 1942 ca atașat cultural la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată revedea familia rămasă în țară. Va înființa o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea din capitala Spaniei , pe care o va păstra până la moarte. Iată , deci , că au fost – și-i vom cita și pe cei care mai sunt – cercetători care nu acced la ”dacism de carnaval” cum se exprimă mai tânărul noncercetător , ci oameni serioși , cu studii și cercetări amănunțite în domeniu .Să revenim . Pornit pe urmele spaniolului împărat roman  Traian, Busuioceanu nu avea să descopere aproape nimic menționat despre el în arhivele patriei natale a împăratului, ci “avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia, care se apropie încetul cu încetul de istorie, până la risipirea ei prin contactul direct al spaniolilor cu dacii în vremea lui Traian; apoi a unei amintiri istorice care, începând de la Orosius, își pierde din ce în ce consistența, transformându-se în fabulos, pentru a se întoarce iarăși în legenda și a lua forma unui mit”.Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, au fost  cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I înainte de Hristos, pe când deveniseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme Imperiului Roman. Apoi însă  istoria, legenda, mitul și mai ales mitul lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite. Astfel că , după cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, însuși Traian se lăuda astfel: “I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar locașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”.Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat. Iar Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic . Mai târziu , în  secolul al XV-lea,  Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea, că există explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor. Și chiar când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului și Turnul Castiliei, au fost înscrise însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Acestea sunt jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat ; jugul simboliza bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării iar nodul- mitul lui Alexandru (Imperiul) retezat de jugul triumfului getic .  Autorul nostru vorbește despre cum l-au adoptat vechii spanioli pe cel mai mare „zeu” al dacilor:                                                                                    

„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole până la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărțit de legenda dacică, așa cum i-a impresionat ea pe antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide Alexandru Busuioceanu la finalul excepționalului său studiu (MITUL DACIC ÎN ISTORIA ȘI LEGENDELE SPANIOLE).

Articol întreg:

DACIA ȘI-AI EI URMAȘI