Sursă – Ștefan Both, de vorbă cu istoricul bănățean Ioan HAȚEGAN
Istoria Banatului este mai mult decât interesantă, are personalităţi demne de panteonul mondial, are evenimente care sunt înscrise cu litere de aur în istoriografia Europeană, însă zona a fost ignorată cu desăvârşire de istoricii români.
Toţi istoricii, chiar şi cei aflaţi astăzi la modă, precum Lucian Boia sau Neagu Djuvara, s-au ocupat de istoria românilor de perspectiva Ţării Româneşti şi Moldovei. „Nu s-a scris despre istoria Banatului şi nu se scrie nici astăzi. Chiar şi acum, colegii mei istorici de la Bucureşti îmi spun că noi suntem de vină, pentru că nu publicăm în revistele de acolo. Istorici de aici mai publică în Banat şi Cluj, dar la Bucureşti nu”, a declarat istoricul timişorean Ioan Haţegan. Zona Banatului era parte din puternicul Regat Ungar, în timp ce de abia după mai multe veacuri au început să apară, şovăielnic, primele voievodate româneşti. În perioada în care Timişoara era deja o cetate puternică, devenită capitala Regatului Ungar (1316 – 1323), după ce Carol Robet de Anjou şi-a mutat reşedinţa aici,
Bucureştiul avea să mai aştepte aproape 150 de ani pentru prima atestare istorică. Un alt motiv pentru care istoria Banatului era ţinută sub tăcere este faptul că regii şi conducătorii din Banat nu erau români, astfel că era mai bine ca ei să fie ignoraţi. “Nu a existat o dorinţă de a promova această regiune, în niciun fel. Era mai bine să nu se vorbească. Istoria Banatului nu a fost istoria României, dar nici măcar a Transilvaniei, de care este legată doar în anumite momente. E separată în foarte mare măsură.
Istoria Banatului este legată de Regatul Maghiar, de Imperiul Otoman, de Imperiul Habsburgic, de Imperiul Austro-Ungar, iar de abia de la 1919 de România”, a mai spus istoricul. Puţinele lucruri care s-au spus despre Banat au fost cosmetizate în istoria naţional-comunistă. “Nu se poate spune că s-a minţit, ci mai de grabă nu s-a spus. S-a pus accentul pe românizarea locului, a personajelor. Numele personalităţilor erau românizate. Chiar şi pe Gheorghe Doja l-au făcut român, dar el era Secui, sau pe Paul Chinezul”, a adăugat Ioan Haţegan.
În 21 decembrie 1989 mă aflam în faţa sediului Comitetului Județean al P.C.R. Arad, în fruntea unei subunități de militari T.R. de la Lipova, pentru a apăra instituţiile statului de „huliganii” mânaţi de „agenturili” pe care Ceauşescu le acuza că vor să atenteze la „munca paşnică a poporului, la independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României socialiste”.
Atunci am auzit pentru prima oară de pastorul reformat ungur Tökes Lászlo de la Timişoara, de protestul lui şi de impactul pe care acesta l-a avut asupra redeşteptării demnităţii în Oraşul Martir. Chiar dacă atunci nu înţelegeam prea bine fenomenul, vedeam cu ochii mei că începuse şi la noi revolta anticomunistă care de câteva luni frământa Europa.
M-a impresionat gestul lui Tökes de a se opune „instituţiilor democratice” ale statului comunist, dar şi mai mult m-a impresionat susţinerea pe care a avut-o de la oamenii simpli – maghiari, dar și români sau de alte naţionalităţi – care şi-au riscat libertatea sau chiar viaţa pentru a-l apăra pe el şi, odată cu el, principii pe care le credeam de mult stinse: libertate, democraţie, religie, solidaritate umană.
În după-amiaza aceleiaşi zile de 21 decembrie 1989, actorul Valentin Voicilă (liderul manifestanților anticomuniști din Arad) anunţa la microfon că pastorul Tökes a fost executat de Securitate. Un fior rece şi un murmur de groază au străbătut piaţa. Mulţimea a îngenuncheat, într-o rugăciune pentru sufletul lui. Fără să-l cunosc, mi l-am imaginat pe Tökes ca pe un Crist al României, menit a trezi conştiinţe şi a muri strivit de un aparat statal obtuz şi violent. Văzând oamenii plângând în jurul meu, am simţit cum o lacrimă mi se rostogoleşte fierbinte pe obrazul îngheţat şi m-am ferit de ochii soldaţilor, în acea clipă de slăbiciune emoțională.
Anii au trecut şi evoluţia social-politică a lui Tökes Lászlo a devenit una tot mai controversată. Martirul de ieri a devenit un iredentist activ, care readuce în prezent teme pro-ungare care încalcă adevărul istoric şi demografic şi sapă la temelia statului unitar român. Oricine poate constata că el nu militează neapărat pentru nişte drepturi civile, de bun simţ, ale cetăţenilor români de etnie maghiară, lucru care ar fi de înţeles, el are în plan (din proprie iniţiativă sau impusă de alţii) o rupere de România, întâi de ordin administrativ (şi pe urmă probabil chiar de nivel statal) a zonelor locuite majoritar de unguri. Pericolul susţinerii şi proliferării acestui greşit ideal a fost înţeles până la urmă chiar de entitatea politică reprezentativă a maghiarilor din România, U.D.M.R., care l-a exclus pe Tökes din rândurile sale. Ba chiar s-a vehiculat că era plătit de serviciile secrete ale statului maghiar, care-l foloseau ca să-şi atingă obiectivele specifice în România.
Rămas fără sprijin politic, Tökes a primit ajutor de unde se aştepta mai puţin: de la preşedintele de atunci al României, Traian Băsescu, care l-a folosit pentru a rupe unitatea politică a ungurilor, sprijinind înfiinţarea unui alt partid, Partidul Civic Maghiar. Apoi Băsescu a impus alegerea lui Tökes ca europarlamentar în anul 2009 şi l-a decorat cu una dintre cele mai înalte distincţii ale României. Nu se ştie însă cine pe cine a folosit: Băsescu pe Tökes sau Tökes pe Băsescu, pentru că Tökes a continuat să-şi ducă propriul război cu România, mai vehement şi de pe o poziţie mult mai importantă decât până atunci.
Nu ştiu cum este privit Tökes Lászlo de cetăţenii români de etnie maghiară, dar pentru români a devenit un om detestabil, cu două feţe şi cu mai multe (şi ascunse) interese. Percepându-l ca ostil românilor şi României, la presiunea opiniei publice, președintele Klaus Iohannis i-a retras acea decoraţie prin decret prezidențial, demonstrând astfel că organele statului român dezavuează orice tendinţă şi atitudine duşmănoasă, chiar dacă acestea provin de la oameni care au fost cândva simboluri.
Pe când se părea că s-a retras din lupta politică, dedicându-se plenar altarului și amvonului, iată că Tökes Lászlo revine în prim-plan printr-o nouă (și în același timp veche) agresiune la ordinea de drept din România.
Într-o recentă conferință de presă ținută la Cluj-Napoca, el îi cere imperativ lui Kelemen Hunor (vicepremier și președinte al U.D.M.R. – organizație aflată în coaliția de guvernare a României) să „ia poziţie în favoarea autonomiei Ținutului Secuiesc”. Totodată, pastorul reformat acuză statul român de „discriminarea economică a secuimii”, de „ignorarea cetățenilor secui și maghiari”, de „exodul transilvănenilor și secuilor” iar pe președintele țării de „discurs antimaghiar”.
Unde-o fi găsit el aceste fapte, nu știu! Pot doar să spun că eu, trăitor în Ardeal fiind, nu văd nicăieri ca maghiarii (sau alte etnii minoritare) să aibă o viață mai rea (sau mai bună) decât românii.
Proiectul având marca Reșița: 250 de ani de industrie, care a debutat în prima zi a anului jubileului, la 1 ianuarie 2021, merge mai departe cu etapa a II-a. Inițiatorii acestui proiect sunt dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Erwin Josef Țigla, el desfășurându-se sub patronajul Centrului Universitar din Reșița al UBB, al Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, al revistei „Reflex: Artă – Cultură – Civilizație”, al Societății „Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană” Reșița și al Filialei Caraș-Severin „Ștefan Naciu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, demonstrând încă o dată, că împreună se pot realiza lucruri frumoase… Afișul și logo-ul proiectului au fost concepute și realizate de artistul plastic reșițean Bogdan Piperiu, astăzi trăitor în Tuttlingen / Germania.
În prima etapă (1 – 16 ianuarie 2021) au răspuns invitației noastre de a răspunde la două întrebări: Hugo Eduard Balazs, Steriana Aurelia Bogardo / Stela Enache, Aloisia Bohn-Fabry, Doina Dascălu-Bogdan, Dan. D. Farcaș, Maria Gheorghiu, Rudolf Gräf, Dimitrie Grama, Werner Henn, Mircea Hohoiu, Helmut Kulhanek, Mircea Martin, Daniel Onaca, Anton Schulz, Ioan Ernest Stendl și Marius Țeicu în categoria personalităților consacrate, precum și Lavinia Bârlogeanu, Diana Cuzmanovici-Bogea, Florin Deaconu, Vlad Elian Duca, Silvia Fierăscu, Lorena Garoiu, Rudolf Gräf jr., Ionuț Alexandru Hergane, Andrei Hoduț, Andreea Kremm, Bogdan Piperiu, Paul Gabriel Sandu, Oana Raluca Topală, Carla Troner-Negrea, Attila Varga și Walter Woth, ca făcând parte din categoria personalităților în devenire / consacrare. Cu toții facem parte din marea familie a noastră, a tuturora, a celor care sărbătorim cu sufletul Reșița, la 250 de ani de industrie!
În perioada 1 – 15 martie 2021 vom publica pe rețelele de socializare răspunsurile la 2 întrebări adresate unor personalități consacrate, legate prin naștere de Reșița sau personalități în curs de formare, de asemenea legate prin naștere de Reșița. Întrebările sunt următoarele:
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Astăzi, luni, 15 martie 2021, vom citi răspunsurile interpretei de muzică populară Valeria Arnăutu și ale lui Jozsef Racz:
Luni, 15 martie 2021
Valeria Arnăutu, solistă de muzică populară, București
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Pentru mine Reșița nu este doar locul unde am venit pe lume. Este cu mult mai mult. Sunt onorată să fac parte din „Reșița 250” și îi felicit pe inițiatorii acestui proiect.
Orașul nostru, care a fost numit „Cetatea focului nestins”, pentru mine este și va rămâne un „Dor nestins”. Dor de orașul nostru și de toate locurile ce mi-au rămas in suflet… Catedrala, unde am fost încreștinată, casa părintească, Școala de Beton, Școala generală de muzică, liceul, Casa de Cultură… Dar cel mai mult mi-e dor de Oamenii Reșiței, de părinții și bunicii mei, de dascălii noștri, de prieteni și colegi.
Am debutat în 1966 (la numai 4 ani) în cadrul celebrului „Dialog pe aceeași scenă”, un concurs între formațiile artistice ale celor doi giganți ai industriei reșițene, Combinatul Siderurgic și Uzina Constructoare de Mașini. Momentul debutului meu a fost consemnat de presa vremii (Ziarul „Siderurgistul” din 1 decembrie 1966).
Reșița a fost, nu doar un puternic centru industrial, ne amintim cu toții că orașul era dezvoltat și din punct de vedere cultural, aici existând teatru, ansambluri folclorice, fanfară, ansambluri corale, orchestră de cameră, cenaclu… etc. Să nu uităm că și natura a fost foarte darnică cu noi, reșițenii, orașul nostru fiind amplasat într-o zonă de o rară frumusețe, cu un imens potențial turistic.
Aparțin cu toată ființa mea acestui loc și orice îmi amintește de el mă emoționează până la lacrimi. Așa s-a întâmplat cu ani în urmă, când, în drumurile mele prin Maramureș, am făcut o plimbare cu Mocănița. Inscripția de pe locomotivă – „Reșița 1921” – mi-a făcut inima să tresalte de bucurie și ochii să lăcrimeze.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
La ceas aniversar îl rog pe Bunul Dumnezeu să ne dea înțelepciune, putere și curaj „să fim iarăși ce am fost odată”.
Jozsef Racz, muzician, Deva
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Reșița, pentru mine, este un univers complet! Copil fiind, locuiam pe strada Progresului, lângă Gara de Nord. Acolo mi-am descoperit prima pasiune: trenurile! Priveam fascinat locomotive, vagoane, terasamente, șine, acolo intram într-un dialog muzical captivant cu sunetul ritmic al osiilor și fluieratul locomotivelor. Apoi am descoperit Muzeu de Locomotive care m-a vrăjit complet. Atunci am hotărât să-l iau cu mine, acasă, și așa mi-am construit prima machetă feroviară. Au urmat, spre disperarea mamei, altele și altele, camera mea devenind, treptat, „sanctuarul” feroviar al copilăriei mele, cu trenulețe electrice, piesele fiind originale 100%.
Am crescut liber, alergând alături de prietenii de joacă pe străzile dintre blocuri și pe dealurile dimprejurul Reșiței. Am descoperit, colindând din primăvară în toamnă și din vară în iarnă, livezi de cireși și meri, sălașe din lemn, fântâni părăsite, păduri și izvoare limpezi, relieful și vorba dialectală a oamenilor de la sălașe care mă ducea cu gândul la satul bunicilor mei, satul vacanțelor mele, Bucova, de care sunt îndrăgostit iremediabil.
Adolescența mi-a fost marcată de sunetul și mirosul specific uzinelor reșițene, Liceul „Diaconovici – Tietz” pe care l-am urmat (secția germană) fiind lipit de zidurile Combinatului Siderurgic Reșița. Alte ritmuri, uzinale, zgomote și oameni autentici, proprii unei Cetății de Foc, care devin, din păcate tot mai atenuate, tot mai îndepărtate.
Păstrez vii în amintiri plimbările alături de tatăl meu la Muzeul Banatului Montan (îl supranumeam „Guggenheim”) și prin Colonia Oltului, un cartier extraordinar, cu case în stil german, unde simțeam orașul de demult, Reșița de odinioară. Îmi amintesc drumurile mele cu tramvaiul când stăteam în cabină, lângă vatman, atent la fiecare mișcare, urmărind, fascinat, liniile și ascultând sunetul ritmic al roților.
Copilăria mea a fost marcată și de Spitalul Vechi – locul de muncă al mamei mele. Uneori, după școală, întram în spital și-mi plăcea să o aștept să plecăm, împreună, spre casă. O priveam și o admiram pentru implicarea și devotamentul ei ca medic. Mereu am fost mândru de ea și am apreciat felul ei de a fi, de a se purta cu pacienții, de a alina și încuraja. Am înțeles, de atunci, că orice meserie mi-aș alege, va trebui să o practic cu devotament, implicare și iubire. Nu am ales medicina, profesia părinților mei. Am ales muzica. Mă definește, mă împlinește, mă bucură, mă face fericit.
Pentru mine, Reșița, Cetatea de Foc dar și Orașul cu Poeți, oraș multicultural marcat de diversitate, comunicare, toleranță, bună înțelegere și prietenie, înseamnă ACASĂ. Cum ACASĂ înseamnă și Bucova, satul bunicilor mei, colț de rai din Banatul Montan. Sunt mândru să duc folclorul bănățean cu mine, peste tot, și să-l fac cunoscut în lumea întreagă.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Reșiței, în an jubiliar 250, îi doresc să-și păstreze ritmurile vechi și să-și găsească unele moderne, în armonie perfectă. Să reaprindă focurile Cetății în varii domenii. Să scrie, în rime alese, elegante, istoria Orașului în următoarele sute de ani.
UZPR CARAS SEVERIN 