Ședința Consiliului Director din 13 martie 2021 a stabilit ultimele detalii ale organizării Adunării Generale Anuale din 20 martie 2021.
În pregătirea Raportului președintelui organizației, care va fi publicat în Monitorul Oficial, s-au prezentat concluziile Comisiei de Cenzori. Președintele Ilie Cristescu a menționat faptul că starea veniturilor UZPR este bună, cu un excedent financiar de peste 80.000 de lei. „La nivelul conducerii UZPR, activitatea este una bună, eficientă, fapt atestat și de către un expert independent, care a analizat starea financiară a Uniunii”, a punctat Ilie Cristescu.
La nivelul Juriului de Onoare și Arbitraj s-a consemnat faptul că nu a fost nevoie de medierea niciunui caz de încălcare a normelor Uniunii în anul 2020. S-au sesizat anumite derapaje la nivelul unor membri care s-au exprimat nepotrivit în anumite publicații independente, aspecte care urmează să fie clarificate la nivelul filialelor din care fac parte respectivii jurnaliști. De asemenea, a fost punctat faptul că Adunarea Generală din anul 2020 a rămas definitivă, încercările de a o contesta fiind respinse de către justiție, la Tribunalul București.
Comisia de Atestare Profesională a avut un flux de lucru continuu. Președintele Dan Constantin a arătat că s-au evitat întârzierile de evaluare a dosarelor. „S-au emis, în 2020, 209 adeverințe. Menționez că în România profundă există adevărate focare de presă, cu oameni care susțin publicații locale aproape fără recompense, iar intrarea acestor jurnaliști în Uniune întărește actul de presă din teritoriu, ca și organizația noastră”, a spus Dan Constantin.
Raportul întocmit de secretarul general Mădălina Corina Diaconu a coagulat evenimentele care s-au succedat în anul 2020. „Am avut Seratele Eminescu jurnalistul, Săptămâna Presei, care va continua, s-au pus bazele UZP TV și s-au creionat reperele unui viitor post de radio al Uniunii. Pentru 2021 avem în vedere, printre multe alte acțiuni, Premiile Eminescu, Premiile UZPR, precum și inițierea unui parteneriat cu Biblioteca Națională, pentru demararea arhivării presei online, după modelul presei scrise. De asemenea, vom relua demersurile pentru reunoașterea Zilei Ziaristului Român, și vom iniția organizarea unor acțiuni legate de cei 65 de ani de când România este parte a UNESCO”, a reliefat Mădălina Corina Diaconu.
Consiliul Director a aprobat formatul comisiilor de validare, de numărare a voturilor și de redactare a Procesului Verbal al Adunării Generale, precum și documentul prin care va fi exprimat votul electronic. „Cu ocazia acestei Adunări Generale vor vota, în ciuda diferențelor de fus orar, membrii filialelor noastre de peste hotare, care și-au manifestat interesul pentru eveniment”, a punctat președintele UZPR, Doru Dinu Glăvan.
Era salutul lui invariabil, când intra, debordând de viață, în redacția cotidianului Timpul. Îmi amintesc o dimineață din primăvara lui ’90, când, proaspăt redactor la Timpul, îmi storceam creierii să găsesc un subiect interesant,să-l pun pe hârtie. Gogu Dolot, mă privea amuzat, cum scriam două rânduri și apoi rupeam foaia. După un timp, s-a ridicat de la birou și mi-a spus: „Gata măi, nu mai sta aici sugând din degete, că n-o să-ți iasă nimic! Du-te printre oameni, vezi-le viața, caută adevărul și apoi scrie ce-ai găsit.” Acesta era Gogu Dolot! Un prieten gata oricând să ajute, un om setos de viață și de adevăr. Acum, a trecut într-o lume mai bună. Drum lin și…. Onoare muncii, DON GOGU!
În această zi de 13 martie, în jurul orei 16, s-a stins din viață unul dintre cei mai cunoscuți ziariști pe care i-a avut presa scrisă din Caraș-Severin. Gheorghe Dolot a murit în urma unui infarct pe un pat de spital, unde fusese internat în urmă cu 12 zile, fiind infectat cu noul coronavirus.
Din spusele familiei, ziaristul, în vârstă de 74 de ani, a ajuns la Spitalul Județean de Urgență Reșița în stare foarte gravă, fiind intubat chiar din prima zi de internare. Din păcate, cu plămânii afectați aproape în totalitate, inima lui a cedat în această după-amiază.
Gheorghe Dolot a absolvit Facultatea de Ziaristică la începutul anilor 1970, iar de-a lungul anilor a lucrat în presa locală la publicațiile vremii: Flamura, Flamura Liberă, Timpul și Noi, Tinerii, fiind pe rând redactor și redactor-șef al publicațiilor respective. Lângă el s-au format și au crescut generații de ziariști ale căror semnături le întâlniți și astăzi în presa cărășeană online. A ieșit la pensie în anul 2004.
În aceste momente triste, nu rămâne decât să ne luăm rămas bun de la cel pe care colegii de breaslă îl alintau cu apelativul de „Lord Gogu din Mârșani”, cu speranța că, acolo, în ceruri, va pune de un ziar împreună cu ceilalți colegi plecați prea devreme din această lume: Mircea Cavadia, Gheorghe Zincescu, Marius Moraru, Gabi Ștefănescu, Rodica Miu, Costică Țigănele, Colea Cătană, Gheorghe Jița- Milcoveanu, Paula Neamțu…
Înmormântarea va avea loc luni, 15 martie, în cimitirul din Lunca Bârzavei.
Fie că vrem sau nu, viața își urmează cursul. Finalul e întotdeauna același: lacrimi, durere, tristețe, haine cernite și suflete îndurerate. Încă o peniță s-a frânt astăzi, mult mai repede decât ar fi trebuit. S-a stins din viață Gheorghe Dolot.
A ajuns pe patul de spital în urmă cu 12 zile, târziu, mult prea târziu pentru ca medicii să mai poată face ceva. A furat virusul și nu a crezut că acesta îi poate face ceva; s-a înșelat amarnic. „Din spusele familiei, ziaristul, în vârstă de 74 de ani, a ajuns la Spitalul Județean de Urgență Reșița în stare foarte gravă, fiind intubat chiar din prima zi de internare. Din păcate, cu plămânii afectați aproape în totalitate, inima lui a cedat în această după amiază“, scrie Victor Nafiru pe pagina sa de socializare.
Gheorghe Dolot a absolvit Facultatea de Ziaristică, la începutul anilor 1970, iar de-a lungul anilor a lucrat în presa locală la publicațiile vremii Flamura, Flamura Liberă, Timpul și Noi Tinerii, fiind pe rând redactor și redactor-șef al publicațiilor respective. Lângă el s-au format și au crescut generații de ziariști ale căror semnături le întâlniți și astăzi în presa cărășeană online.
„În aceste momente triste, nu rămâne decât să ne luăm rămas bun de la cel pe care colegii de breaslă îl alintau cu apelativul de „Lord Gogu din Mârșani“, cu speranța că, acolo în ceruri, va pune de un ziar împreună cu ceilalți colegi plecați prea devreme din această lume: Mircea Cavadia, Gheorghe Zincescu, Marius Moraru, Gabi Ștefănescu, Paula Neamțu, Al. Bârsescu, Petru Fuchs, Rodica Miu, Costică Țigănele, Colea Cătană, Paul Bocșanu, Gheorghe Jița- Milcoveanu…“
O peniță frântă, încă un ziarist care îngroașă rândurile „presarilor“ din panoplia cerului. Sincere condoleanțe familiei îndurerare și Drum lin spre stele!
Înmormântarea va avea loc luni, 15 martie la cimitirul nr 8 din cartierul reșișțean Lunca Bârzavei.
Filiala „Ștefan Naciu” Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România regretă pierderea unuia dintre cei mai vechi și experimentați colegi de breaslă: Gheorghe Dolot. Un condei binecunoscut în Reșița și în județ.
Gheorghe Dolot s-a născut la 18 noiembrie 1946, în localitatea Mârșani. A intrat în presă la ziarul „Flamura”, în 1975, odată cu absolvirea facultății de jurnalistică. Înainte de a se angaja la ziarul „Flamura”, a lucrat la ICMMR. După 1990, este de regăsit la o serie de publicații: „Noi tinerii”, revista „Conexiuni”, „Magazin de afaceri”, „Flamura” (serie nouă) și statornic la cel mai important ziar al epocii: „Timpul”, de la care se pensionează. A publicat volumul „Pe cont propriu. Oameni de afaceri din Caraș-Severin” (Editura Timpul, Reșița 1999). În presă, a preferat anchetele și a rămas celebru pentru formula: „ce pot face două mâini dibace” care, în opinia sa, era dătătoare de optimism. În „viața civilă” îi plăceau glumele și avea o deosebită voluptate când își povestea rețetele culinare. Prietenilor și necunoscuților le întindea mâna spunând cu încărcătura umoristică necesară: „Lord Gogu!”
Astăzi, 13 martie 2021, când s-a grăbit să plece, mult prea grăbit și mult prea devreme, noi colegii îi spunem: Odihnește-te în pace, „Lord Gogu” !
Condoleanțe și mângâiere familiei îndoliate!
Președintele Filialei „Ștefan Naciu” Caraș-Severin
Proiectul având marca Reșița: 250 de ani de industrie, care a debutat în prima zi a anului jubileului, la 1 ianuarie 2021, merge mai departe cu etapa a II-a. Inițiatorii acestui proiect sunt dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Erwin Josef Țigla, el desfășurându-se sub patronajul Centrului Universitar din Reșița al UBB, al Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, al revistei „Reflex: Artă – Cultură – Civilizație”, al Societății „Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană” Reșița și al Filialei Caraș-Severin „Ștefan Naciu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, demonstrând încă o dată, că împreună se pot realiza lucruri frumoase… Afișul și logo-ul proiectului au fost concepute și realizate de artistul plastic reșițean Bogdan Piperiu, astăzi trăitor în Tuttlingen / Germania.
În prima etapă (1 – 16 ianuarie 2021) au răspuns invitației noastre de a răspunde la două întrebări: Hugo Eduard Balazs, Steriana Aurelia Bogardo / Stela Enache, Aloisia Bohn-Fabry, Doina Dascălu-Bogdan, Dan. D. Farcaș, Maria Gheorghiu, Rudolf Gräf, Dimitrie Grama, Werner Henn, Mircea Hohoiu, Helmut Kulhanek, Mircea Martin, Daniel Onaca, Anton Schulz, Ioan Ernest Stendl și Marius Țeicu în categoria personalităților consacrate, precum și Lavinia Bârlogeanu, Diana Cuzmanovici-Bogea, Florin Deaconu, Vlad Elian Duca, Silvia Fierăscu, Lorena Garoiu, Rudolf Gräf jr., Ionuț Alexandru Hergane, Andrei Hoduț, Andreea Kremm, Bogdan Piperiu, Paul Gabriel Sandu, Oana Raluca Topală, Carla Troner-Negrea, Attila Varga și Walter Woth, ca făcând parte din categoria personalităților în devenire / consacrare. Cu toții facem parte din marea familie a noastră, a tuturora, a celor care sărbătorim cu sufletul Reșița, la 250 de ani de industrie!
În perioada 1 – 15 martie 2021 vom publica pe rețelele de socializare răspunsurile la 2 întrebări adresate unor personalități consacrate, legate prin naștere de Reșița sau personalități în curs de formare, de asemenea legate prin naștere de Reșița. Întrebările sunt următoarele:
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Astăzi, sâmbătă, 13 martie 2021, vom citi răspunsurile lui Robert Babiak și ale Soniei Elena Popovici:
Duminică, 14 martie 2021
Robert Babiak, electronist, redactor-webmaster, Reutlingen / Germania
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Una din primele mele amintiri din copilărie datează din 1961, an în care Reșița tocmai împlinea 190 de ani de industrie grea. Însoțit de bunicii mei, am plecat dis-de-dimineață din Secul, satul meu natal [azi, cartier al Reșiței], în prima mea călătorie înspre „marele oraș“. Trenulețul cu două vagoane de pasageri și alte câteva cu cărbune, tras de o mică locomotivă cu abur, era cel puțin la fel de impresionant ca un balaur ce scuipa foc și fum pe nări, în ochii mei de mic copil născut lângă mina de huilă, mândru de tatăl meu, mașinist pe mașina de extracție cu care scotea aurul negru din adâncuri, dar și pe minerii la fel de negri și impunători! Ce ochi mari a făcut Robert cel mititel în momentul în care trenul s-a oprit în dreptul Ștrandului vechi! Deja auzisem în poveștile pe care mi le citea mama de grădini de basm, de tărâmuri feerice pe undeva pe la capătul pământului. Ei bine, văzându-i pe tinerii ce se scăldau voioși în apa cristalină a Bârzavei, am fost convins că am ajuns pe un asemenea tărâm! Contrastul pe care urma să-l trăiesc la intrarea în Reșița nu avea cum să fie mai mare: trepidații, forfotă, agitație, mirosuri, zgomote puternice și ciudate, necunoscute copilului de la sat. În imaginația mea infantilă, furnalele pe lângă care aveam să trec puțin mai târziu erau sinonimul unui monstru ce se hrănea cu vagoane fără de număr de fier vechi și cărbune, dând în schimb la iveală lingouri roșii și fierbinți de fontă.
Chiar și ani mai târziu, în vizită la locul de muncă al tatălui meu, între timp lăcătuș la „laminoare“, la plimbare pe „Corso“ sau când jucam mingea cu prietenii de la școala de muzică în fața „Navalelor“ sau la „Oppelcz“, aveam să păstrez aceeași prudență plină de respect vis-a-vis de halele uriașe ce îmbrățișau orașul vechi. Cât de mult i-am admirat pe muncitorii fabricilor Reșițene pentru minunățiile pe care știau sa le construiască, ducând faima orașului în lung și-n lat, în țară și peste hotare!
Acum, întrebat fiind dacă doresc să particip la proiectul „Reșița 250“, mi se derulează în fața ochilor nenumărate secvențe precum cele mai sus amintite, una mai frumoasă și mai înduioșătoare ca alta. Recunosc însă ca nu mă simt deloc în largul meu. Am citit și recitit toate mesajele personalităților anterior intervievate și mă întreb ce am realizat eu, ce mă îndreptățește cât de cât să stau și eu într-un colțișor alături de reșițeni cu adevărat MARI? Poate că sunt străduințele mele de a face cunoscut lumii întregi orașul natal cu oamenii săi minunați, mica noastră „Uniune Europeană“, simbol al înțelegerii între toți locuitorii, indiferent de apartenență, religie sau naționalitate? Ajuns în Germania am încercat să clădesc punți între vechea și noua patrie. Încurajat de interesul pe care cei din jur îl arătau povestirilor mele, am început (deja în anii 90) să prezint Reșița și Banatul Montan în internet pe site-ul meu, pe diverse portale foto, mai târziu în acțiuni organizate de primăria și muzeul din Reutlingen, noua noastră reședință. Orașul de pe Bârzava a ajuns astfel, spre marea mea bucurie, inclusiv la radioul și televiziunea locală. Cu adevărat în elementul meu mă simt însă abia de când am început să mă angajez onorific în cadrul Asociației Germanilor din Banatul Montan (Heimatverband der Banater Berglanddeutschen), unde mă ocup de redacția ziarului nostru, de prezența pe Facebook și internet, de legătura cu membrii și partenerii noștri, cu oficialități și instituții din Germania și din România, alături de colegi grozavi și inimoși, unii dintre ei prezentați deja în cadrul proiectului „Reșița 250“. Cu modestele noastre posibilități și puteri, dar cu multă perseverență și dragoste, încercăm să returnăm astfel „Cetății de foc“ un pic din ceea ce ea ne-a dăruit de-a lungul anilor fiecăruia dintre noi!
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Cred că multora dintre dumneavoastră le e cunoscută povestirea scriitorului reșițean Alexander Tietz, care culminează cu exclamația, plină de mândrie și patos „mia sein ma Reschitzara!“ („noi ni’s reșițeni!“)
Mi-aș dori din toată inima ca fiecare reșițean să poată repeta mereu și oriunde, cu aceeași suveranitate, vorbele acestea și să fie privit de toți ceilalți cu respect și, de ce nu, cu un pic de invidie. Cei ce mă cunosc spun că sunt un optimist incorigibil. Privind dezvoltarea orașului meu natal în ultimii ani, cred însă că optimismul meu în ceea ce privește renașterea Reșiței se bazează și pe fapte, nu doar pe dorinți. Dacă fiecare dintre noi se va implica, acolo unde și cum va putea, dacă fiecare va încerca să dea înainte de a cere, cred cu tărie că dorința marelui Eminescu se poate adeveri și în cazul „celui mai iubit oraș din lume“:
„Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!“
Sonia Elena Popovici, medic anestezist, Timișoara
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Reșița pentru mine a însemnat, însemnă și va însemna mereu ACASĂ. Orașul în care am crescut și în care locuiesc părinții mei, oamenii ce mi-au oferit totul și sunt modelele mele în viață.
Reșița înseamnă în primul rând familie și familiaritate, locul în care mă întorc mereu cu drag, îmbrățișarea caldă a părinților. Reșița reprezintă baza educației mele cu toate amintirile dragi care mă leagă de „școala mea – LMF” astăzi Colegiul Național „Traian Lalescu”, profesorii care m-au format și pe care îi port cu drag și recunoștință în amintire, trupa de teatru Bodri, meciurile de baschet între licee, schimburile de experiență cu colegii din alte țări, taberele la mare.
Reșița înseamnă prieteni – șotronul din spatele blocului, plimbările și întâlnirile cu primul grup de prieteni din liceu din centru, primul bal al bobocilor, prima urcare la Stemă și multe alte escapade ale adolescenței.
Reșița este orașul de munte care m-a învățat să prețuiesc natura în drumețiile pe Cheile Carașului și să iubesc schiul de care m-am îndrăgostit pe Semenic. Au trecut aproape 15 ani de când am plecat, dar o parte din suflet va rămâne mereu acolo.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Dragă Reșița, îți doresc încă 250 de ani frumoși, ani în care să renaști și să ai parte de oameni care să te prețuiască și să te respecte, să te ajute sa redevii ce ai fost odinioară și poate un pic mai mult. Sper ca orașul pe care mulți încă îl numim acasă să își atingă potențialul pe care cu toții știm că îl are. Sper ca la fiecare revedere să observăm cum, cu pași mici, se transformă într-un oraș european care știe să își păstreze tradițiile și să își respecte istoria.
UZPR CARAS SEVERIN 
