Anul trecut, la început de martie, Gheorghe Jurma și Erwin Josef Țigla se aflau pe meleagurile moldave pentru a prezenta cartea-album „Monumentele Mihai Eminescu”, Reșița: Editura „Banatul Montan”, 2018, apărută sub egida Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița și a Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin.

Prima prezentare a avut loc în data de 3 martie 2020 în cadrul Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu” din Chișinău, Republica Moldova, la Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”, prezentare la care au participat printre alții MarianaHarjevschi (director general al Bibliotecii Municipale), Elena Dabija (directoarea Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu” din Chișinău), iar în calitate de oaspete de onoare, acad. Mihai Cimpoi (membru al Academiei Republicii Moldova și al Academiei României). Două zile mai târziu, în data de 5 martie 2020, a fost organizată o nouă prezentare a cărții-album, de data aceasta la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași, în Sala „B. P. Hasdeu”.

Pentru a rememora evenimentul din capitala Republicii Moldova, din Chișinău, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin și Biblioteca Germană „Alexander Tietz” împreună cuCentrul Academic Internațional „Mihai Eminescu” Chișinău vor realiza un duplex online miercuri, 3 martie, începând cu ora 16.00, care poate fi urmărit pe rețelele de socializare ale instituțiilor partenere.

Proiectul având marca Reșița: 250 de ani de industrie, care a debutat în prima zi a anului jubileului, la 1 ianuarie 2021, merge mai departe cu etapa a II-a. Inițiatorii acestui proiect sunt dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Erwin Josef Țigla, el desfășurându-se sub patronajul Centrului Universitar din Reșița al UBB, al Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, al revistei „Reflex: Artă – Cultură – Civilizație”, al Societății „Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană” Reșița și al Filialei Caraș-Severin „Ștefan Naciu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, demonstrând încă o dată, că împreună se pot realiza lucruri frumoase… Afișul și logo-ul proiectului au fost concepute și realizate de artistul plastic reșițean Bogdan Piperiu, astăzi trăitor în Tuttlingen / Germania.
În prima etapă (1 – 16 ianuarie 2021) au răspuns invitației noastre de a răspunde la două întrebări: Hugo Eduard Balazs, Steriana Aurelia Bogardo / Stela Enache, Aloisia Bohn-Fabry, Doina Dascălu-Bogdan, Dan. D. Farcaș, Maria Gheorghiu, Rudolf Gräf, Dimitrie Grama, Werner Henn, Mircea Hohoiu, Helmut Kulhanek, Mircea Martin, Daniel Onaca, Anton Schulz, Ioan Ernest Stendl și Marius Țeicu în categoria personalităților consacrate, precum și Lavinia Bârlogeanu, Diana Cuzmanovici-Bogea, Florin Deaconu, Vlad Elian Duca, Silvia Fierăscu, Lorena Garoiu, Rudolf Gräf jr., Ionuț Alexandru Hergane, Andrei Hoduț, Andreea Kremm, Bogdan Piperiu, Paul Gabriel Sandu, Oana Raluca Topală, Carla Troner-Negrea, Attila Varga și Walter Woth, ca făcând parte din categoria personalităților în devenire / consacrare. Cu toții facem parte din marea familie a noastră, a tuturora, a celor care sărbătorim cu sufletul Reșița, la 250 de ani de industrie!
În prima parte a lunii martie 2021 vom publica pe rețelele de socializare răspunsurile la 2 întrebări adresate unor personalități consacrate, legate prin naștere de Reșița sau personalități în curs de formare, de asemenea legate prin naștere de Reșița. Întrebările sunt următoarele:

1. Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
2. Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?

Astăzi, marți, 2 martie 2021, vom citi răspunsurile / gândurile scriitorilor Dan Doman și Yvonne Hergane:

Dan Doman (pseudonimul literar al lui Valentin Dan Tiberiu Pomârjanschi), poet de fotohaiku si poeme vizuale, scriitor pentru copii, București
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
În cei două sute și cincizeci de ani ai Reșiței s-au adunat și câteva zeci de ani ai mei, ce-i drept, atipici pentru Cetatea de Foc de odinioară. Până la nouăsprezece ani am trăit în Reșița mea natală zi cu zi, ca orice reșițean, apoi am plecat la Cluj, la facultate, și am venit acasă doar ocazional. Totuși, am urmărit mereu viața Reșiței, iar în perioadele când am lucrat ca geolog în Munții Semenic am stat în casa bunicilor din Valea Domanului. Primăvara răsădeam roșii în grădină, pe care le udam seara, la întoarcerea din munți. Mă întâlneam uneori cu colegul de bancă din liceu, prietenul meu, care rămăsese la Reșița și lucra în uzină. Beam bere, în față se ridica Dealul Golului, luminat de razele roșietice ale soarelui la apus, iar noi ne simțeam bine. El glumea: „Mă, tu te-ai făcut paore!”
În casa bunicilor am scris, într-un octombrie și în primele zile din noiembrie, prima variantă a poveștii Laura în Ținutul Pădurilor, care a devenit apoi un roman. Îmi aduc aminte că era 4 noiembrie și în grădină începuse să fulguiască. A doua zi trebuia să plecăm la București, mașina de teren era încărcată cu probe, echipament, sticle de bulion și un dovleac de 12 kilograme, botezat Dolo, crescut toată vara și toamna în grădina bunicilor, devenit personaj în poveste. Colegii așteptau – ce să facă? Eu eram șeful de echipă! – până când am scris cuvântul Sfârșit. Plecam, știind că poate nu o să mai văd niciodată casa bunicilor, fiindcă începuse demolarea cartierului Valea Domanului.
Vibraţiile de odinioară, din timpul demolării cartierului meu natal, Valea Domanului, şi a casei bunicilor, în care m-am născut şi am copilărit, astăzi au dispărut. Nu aş mai putea scrie povestea Laura în Ţinutul Pădurilor, cel puţin nu în forma în care am scris-o în 1988 pentru fiica mea, reluată după zece ani, pe când o pregăteam pentru tipar.
Iată alte amintiri, de câțiva ani mai târziu, pe care le-am scris pentru un proiect al apreciatului om de cultură Gheorghe Jurma. Subiectul era întoarcerea poetului în copilărie şi în locurile copilăriei sale. Dar însemnările mele nu au mai ajuns la destinatar, colegul meu de haiku, Marc Orheianu, cel care îmi dăduse „tema”, plecând dintre noi la puţin timp după aceea.
Într-un sfârşit ploios de mai am refăcut traseul miniautogirului Brânduşa din poveste, mergând ca umbra unui nor prin oraş, de la pâlcul de duglaşi bătrâni de pe Valea Stârnicului (înainte erau cinci; rămăseseră doar doi), trecând pe lângă stadion şi prin cartierul meu de odinioară, împănat cu blocuri, apoi pe lângă fântâna cinetică a lui Constantin Lucaci, traversând Bârzava şi mergând paralel cu ea, deşi nu o vedeam, pe lângă furnale, până dincolo de podul Stavila, un pod istoric, dar acum mascat complet de un pasaj denivelat. Ca de fiecare dată când mă întorc acasă, la Reşiţa, periplul meu s-a încheiat în cimitirul de pe dealul de lângă Casa Muncitorească, ajunsă şi ea între timp o amintire, ca şi bunicii mei, înconjuraţi de tot mai mulţi cunoscuţi, oameni în floarea vârstei pe când eram eu copil.
Trist de moarte
în inimă cu amintirea
trecutului şi
nimeni cu care
s-o poată împărţi
(Eifuku Mon’in, 1271 – 1342;
traducere de Constantin Abăluţă)
Dar în aceleaşi zile am fost invitat, mulţumită scriitorilor Nicu Cramanciuc şi Marcu Mihail Deleanu, la Şcoala generală nr. 10 din Reşiţa, unde mi-am lansat cartea Laura în Ţinutul Pădurilor în prezenţa unui public fermecător, format din copii de clasa a patra şi chiar mai mici, cu care am avut plăcerea să discut. A avut loc o lansare şi la librăria Vestala, pe atunci în Govândari, organizată de bunul meu prieten de-o clipă înaintea veşniciei, talentatul poet de haiku, Marc Orheianu (Nicu Cramanciuc). A cântat muzică folk Ion Băileşteanu şi a participat scriitoarea Stela Brie, cea care scrisese Legendele Reşiţei, Frumoasa de pe stea şi multe alte cărţi pentru copii. Am cunoscut la un cenaclu pe câţiva scriitori şi oameni de cultură reşiţeni: Iacob Roman, Liubiţa Raichici, Dana Bălănescu, Steva Pantelici şi l-am reîntâlnit pe vechiul meu coleg de universitate clujeană, istoricul Valeriu Leu. Astăzi Valeriu Leu şi Steva Pantelici sunt trecuţi şi ei în lumea umbrelor.
Da, Reşiţa la 250 de ani de existenţă ca vatră industrială (că satul Reşiţa Română exista cu mult timp înainte, devenind ulterior cartierul Valea Domanului din municipiul Reşiţa) cuprinde şi poveşti soft, legate de cărţile pentru copii şi de poezie şi de amintiri scrise de reşiţeni. Mă bucur că aţi avut răbdare şi m-aţi urmărit până aici.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Ce gânduri vreau să le trimit reșițenilor la început de an jubiliar? Pe lângă toate lucrurile de bun simț pe care le-au spus cei dinaintea mea (construirea de șosele, investiții, industrie, turism, cultură, sport, creșterea calității muncii, mândrie de reșițean…, care vor veni sau nu vor veni pe nepusă masă, dar sper ca reșițenii să le realizeze, totuși, cu timpul), le doresc tinerilor să iubească natura Banatului Montan la fel de mult ca noi, cei mai vechi. Să umble prin păduri, prin chei, prin peșteri, să meargă la munte cu prietenii, să adune amintiri. Să planteze un copac, să adune un gunoi, să privească un apus de soare, să se minuneze de zăpada care acum cade mai mult la munte. Să-și facă timp să se bucure și de natura reșițeană, pe lângă noile dispozitive electronice, de care, oricum, se bucură fără nici un îndemn!

Yvonne Hergane, scriitoare, Brunsbüttel / Germania
Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
Printre primele texte pe care doamna Ziegler, învățătoarea mea de școală primară, le trimise pe furiș la suplimentul pentru copii „Raketenpost“ al cotidianului german „Neuer Weg”, era o compunere despre excursia la oțelărie pe care noi o făcusem cu câteva zile înainte. „Sunt mândră că există așa industrie importantă în orașul meu natal“ – asta era ultima propoziție. Era anul 1978, eu aveam 10 ani și eram foarte intimidată că niște mici cuvinte pe care eu le scrisesem cu mâna au fost tipărite. Ce sentiment unic!
Dar asta nu a fost singura șansa pe care Reșița mi-a oferit-o. Cu mama nemțoaică și tata român, am crescut bilingvă, și prietenii mei erau nemți, români, unguri, sârbi, romi, ucrainieni… Nu ne păsa, ne jucam împreună, ne certam, ne împăcam, eram prieteni și gata. Aceasta lecție mi-a prins bine toata viața. Reșița – aici m-am născut, aici am crescut. Duminica mă duceam cu tata sus pe deal sau mă cățăram pe locomotiva nr. 1, vara mergeam la Secul, iarna ne dădeam cu sania în fața blocului. Am avut noroc să pot merge la o grădiniță și la o școală germană, să primesc o educație profundă la multe materii. Mama îmi cumpăra orice carte care era de cumpărat. Mulți ani am fost la înot, și acolo am învățat lecții pentru viață – cum să nu te prăbușești când pierzi, cum să nu porți nasul pe sus când câștigi, cum să te bucuri de lucruri mărunte, de exemplu cele 10 minute de „baie liberă“ după 4 ore de antrenament. Cum să fii fericit chiar dacă nu ai mai nimic, nici un uscător de păr, numai niște palmare făcute dintr-o bucată de plastic de care mama a făcut rost cine știe unde.
În iarna ´80 tata nu a mai răbdat sistemul comunist și a fugit peste Dunăre. În 1982 am plecat și noi după el, să reunim familia. Aveam pe atunci 14 ani și o inimă grea ca muntele Semenic, crezând că nu-mi voi mai revedea niciodată prietenii, bunica, orașul… De zeci de ani de zile trăiesc acum în Germania, am terminat școala, am studiat, am născut și crescut un copil, am muncit, iar și iar am reînceput de la zero în diferite orașe – și până la urma mi-am împlinit visul din copilărie: să devin scriitoare. Ce se întâmpla în România și mai ales la Reșița, am urmărit de la distanță, dar cu inima bătând ca nebuna.
În primăvara anului 2019 am revenit pentru prima dată la Reșița, fiind invitată de domnul Țigla la „Zilele Literaturii Germane”, un festival cultural nemaipomenit de frumos. Nu cunoșteam pe nimeni personal, dar am fost primită cu brațele și inimile deschise, de toți reșițenii, dar și de toți ceilalți invitați din alte orașe și țări. Am petrecut câteva zile incredibil de emoționante. Școala Generală 6, blocul meu la Moroasa, toate arătau tot ca acum 37 de ani, bazinul de înot era o ruină. Dar am simțit imediat că o felie din sufletul meu a rămas pentru totdeauna la Reșița, și o felie de Reșița mă va însoți veșnic oriunde mă duc. La Zilele Literaturii am avut onoarea de a citi dintr-un roman care pe atunci abia era în formare. Între timp a apărut – și povestește despre patru generații de femei puternice născute la Reșița. Adică m-am întors la Reșița și pe mod literar. Și sentimentul este exact ca atunci în 1978, când apăruse la ziar compunerea mea despre industria orașului meu natal.
Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei în an jubiliar?
Mesajul este simplu: Suntem toți în aceeași oală (pe nemțește se zice: în aceeași barcă). Trebuie să înțelegem că numai împreună putem face ceva bun, fără ceartă, fără invidie, fără comparații. Să avem grijă de noi, de cei iubiți, de animale, de planetă. Nu contează ce limbă vorbești sau unde trăiești, la Reșița sau altundeva – puterea oțelului reșițean o porți peste tot cu tine și îți permite să te afirmi oriunde. Reșiței îi doresc să se facă tot mai frumoasă (am văzut că aerul acum e mult mai curat, Bârzava e mai limpede, multe străzi sunt reconstruite), să-și revină și să aibă încredere în sine. O să trecem de această pandemie cum am trecut de multe altele, și atunci ne revedem. Multă sănătate la toți!