Ca un istoric care (încă mai) sunt, voi începe să scriu că l-am cunoscut pe dl. Neubauer din 1974, când m-am angajat la muzeu. La început aveam față de el o oarecare teamă și sfială. Jakob Neubauer era deja o legendă vie printre colegi, o fire aspră și severă, rareori glumeață cu acei colegi mai vechi. Cu timpul, m-am apropiat și eu de el. Îmi amintesc că încăperea supraveghetoarelor (fosta primărie – demolată acum) era alături de atelierul de tâmplărie al lui. Când nu aveam vizitatori la expoziție, învățam de zor, fișam, dorind, din tot sufletul, să ajung o bună muzeografă. De dincolo auzeam rindeaua domnului Neubauer, acompaniată de fluieratul său, fiindcă domnul Neubauer era și meloman. Apoi, când frecam de zor spălând tone de …cioburi arheologice, sporovăiam cu domnul Neubauer. El îmi povestea despre perioada războiului, nu despre front, cât mai ales, despre anii de prizonierat la sovietici, apreciind firea deosebită a unei doctorițe, care s-a purtat omenește cu prizonierii. Rar de tot se lăuda, dar știam de la Ilie Uzum, directorul de atunci al muzeului reșițean, că a fost campion european la gimnastică. De altminteri, păstrând aptitudinile sale de gimnast, dl. Neubauer își începea ziua de lucru, făcând exerciții, îndemnându-ne și pe noi. Am încercat să-l imit, folosindu-mă de marginile biroului, dorind să ajung suplă și agilă ca el. Apoi, când muzeul s-a mutat a treia oară la Școala nr. 5, îl urmăream iarăși în atelierul lui. În pauza de masă, gusta tacticos din cele puse de doamna Maria Neubauer, citind ori făcând exerciții de franceză, de fizică. De la el am rămas cu acest obicei, poate, nu tocmai sănătos, să citesc sau să scriu. De fapt, dl. Neubauer, mare amator de mișcare, mergea cu bicicleta, la barajul Secu, să înoate. A fost, de asemenea, antrenor de patinaj, iubit de copii, nepoatele mele Anamaria și Flora Obădău fiind unele din micuțele patinatoare, care îl apreciau foarte mult.

Peste ani, după pensionare, am mai păstrat legătura cu el și familia sa. Astfel, la sugestia mea, care cunoșteam tradițiile sportive, copilărind cu generații de sportivi reșițeni (Nagler, Șiclovan, Țundrea, Bologa), redactoarea de atunci de la studioul Terra Sat, Adriana Telescu, a realizat un film cu acești sportivi, domnul Neubauer fiind greu convins să vorbească despre el, povestind, mai degrabă, despre spiritul de echipă, despre interesante metode de antrenamente. Pe de altă parte, de câte ori organizam o expoziție, lansări de carte (mai ales concepute de mine), îl invitam și venea cu bucurie.

Domnul Neubauer picta încă de când lucra la muzeu, se apuca tacticos, își pregătea pânzele, după orele de muncă. Mie mi-a făcut primul și singurul portret, deocamdată, cu o căciuliță roșie, spunând că sunt „Scufița Roșie“. Păstrez acest tablou ca pe un dar de preț, precum și celălalt tablou, despre care voi povesti în încheiere. Dar dl. Neubauer a și sculptat, având numeroase expoziții personale ori colective în țară și străinătate. Exponatele sale rămân acum inestimabile, amintindu-ne mereu de el. Nu sunt critic de artă, dar eram bucuroasă (și mândră) să prezint expozițiile. La vernisajul ultimei sale expoziție („Decada Culturii Germane în Banatul Montan“, octombrie 2000, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița), am rostit în final: „In der Ruhe steht die Kraft“, întrucât astfel a trăit Jakob Neubauer, așa a muncit, a creat, și la fel de liniștit a plecat în lumea de dincolo.

Revenind la tabloul primit de la Jakob Neubauer la pensionarea sa, aceasta reprezintă furnalele reșițene. L-am expus la expoziția „Monumentele tehnice ale Reșiței, trecut și viitor“, 28 iunie 1999, Direcția de Cultura Caraș-Severin, la care dl. Neubauer a participat și după ani abia am adus acest tablou acasă. L-am sprijinit pe biroul meu, cu gândul să-i caut un loc potrivit pe perete. Într-o seară, dorind să caut ceva pe birou, l-am mutat și abia atunci am zărit cu mirare că spatele pânzei era pictat. Firește, știam că el refolosea totdeauna pânzele, dar de data aceasta, era un tablou în adevăratul sens al cuvântului, nu un rebut, nu o schiță. Reprezenta intrarea în minele, poate de la Colțan, și câteva utilaje, dar dincolo de acestea din urmă se întrezăreau dealuri, zarea și cerul. Mi-am dat seama că dl. Neubauer a vrut să-mi facă cadouri, să mă plimbe prin peisaje (el iubind drumeția, ca și tatăl meu, ca și mine de altfel), ori chiar să-mi amintească de extragerea și prelucrarea, adică tradițiile Reșiței.

„A scrie despre oameni”, declara demult prof. Victor V. Grecu, „este un privilegiu și o cutezanță…, o rugăciune în tăcere într-un templu imens… la porțile veșniciei“. Acum, despre artistul și sportivul reșițean Jakob Neubauer, cel care a plecat spre veșnicie, în aceeași zi de 9 februarie, ciudat de însorită, la fel de grăbit, ca mama mea, în urmă cu douăzeci de ani. Mă consolez mereu, însă, că Dumnezeu îi cheamă la el pe oamenii buni, așezându-le alături și prefăcându-le sufletele în stele.

Asemenea oameni a avut REȘIȚA și BANATUL MONTAN! Mă consolez mereu, însă, că Dumnezeu îi cheamă la el pe oamenii buni, așezându-le alături și prefăcându-le sufletele în stele. Și pentru ei, înălțăm rugăciuni la porțile veșniciei și  ne exprimăm toată gratitudinea noastră!

dr. ist. Dana A. Bălănescu

Reșița

În 9 februarie se împlinesc 20 ani de la moartea sa

În data de 9 februarie comemorăm 20 ani de la trecerea în eternitate a lui Jakob Neubauer, unul dintre membrii cei mei fideli ai Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și ai Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița, până la moartea sa.

Jakob Neubauer s-a născut pe 5 septembrie 1922 la Caransebeş, s-a format ca tâmplar, apoi ca tâmplar modelator, dar foarte cunoscut a fost datorită realizărilor sportive și artistice. La izbucnirea războiului, Jakob Neubauer se afla în Austria, unde a lucrat ca tâmplar, fiind deja implicat în sport. Convocat în armata germană, a fost trimis pe front la Leningrad unde, în 1943, a ajuns în captivitatea rusă. A fost eliberat din închisoarea siberiană în 1945 și transferat în Germania, de unde peste câteva luni s-a întors acasă.

Jakob Neubauer a realizat primele succese sportive imediat după întoarcerea acasă. Până în 1961 a participat ca gimnast la diferite concursuri naționale și internaționale, în țară și străinătate (Varna, în Bulgaria – 1949, Szczecin, în Polonia – 1955) unde a câștigat mai multe medalii. În afară de gimnastică a fost preocupat și de schi fond, înot, patinaj artistic. De asemenea s-a ocupat și cu inițierea tinerilor sportivi. Între anii 1982 și 1989 i-au fost încredințate tinere talente la patinaj artistic, pe care le-a antrenat pe patinoarul din Reșița.

Pentru pictură și sculptură, Jakob Neubauer a avut timp abia mai târziu, în 1985, după pensionare, chiar dacă preocupările lui pentru artă începuseră odată cu cele sportive.

În perioada 1950 – 2001 a avut 70 de participări colective la expoziții în Reșița, Caransebeş, Oravița, Băile Herculane, Timișoara, Oţelu Roşu și Drobeta Turnu-Severin. În 1993 s-a alăturat expoziției româno-germane „HEIMAT“, la Muzeul Banatului Montan din Reșița.

Expoziții personale a avut în România la Reșița (1971, 1975, 1981, 1986, 2000), Oravița (1977, 1992), Caransebeş (1974, 1983), Oţelu Roşu (1993), Orşova (1994) și în străinătate, în Austria la Neumarkt în Stiria, în Austria Inferioară la Böheimkirchen (ambele în 1993) și în Germania, la Bielefeld, în 1996.

Unele lucrări ale sale se găsesc în colecții private din Austria, Germania, Ungaria și România.

În 1990 a înființat în cadrul Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin cercul de sculptură pentru tineri, totodată sprijinind alte proiecte ale Forumului German, mai ales cele pentru tineret. A condus cercul de sculptură până pe 9 februarie 2001, când a încetat din viață.

Munca lui a fost continuată de un elev de-al său, George Molin din Ticvaniu Mare. Acesta conduce și astăzi cercul de sculptură care, în iulie 2009, la sugestia Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița, a fost denumit Cercul de sculptură „Jakob Neubauer”. Cu ajutorul cercului de sculptură al Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, Jakob Neubauer va rămâne în continuare în amintirea noastră!

Cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la trecerea în eternitate, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților din Reșița editează un plic filatelic omagial, care este obliterat în data de 9 februarie cu o ștampila filatelică ocazională aferentă.

În același context, cu programare telefonică, se poate vizita și expoziția de artă plastică „In Memoriam Jakob Neubauer”, deschisă în aceste zile la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din municipiul de pe Bârzava.

Erwin Josef Ţigla

 Sunt un om simplu, care se revoltă atât cât poate, măcar în scris, nu mai stau ore în șir cu urechea lipită de telefon ca să vorbesc cu așa zișii oameni revoltați, nu merită, cine vrea să ia atitudine poate să o facă deschis, pe facebook, sau în stradă cu tricolorul în mână. Vorba lungă e sărăcia omului. 

O să încep cu sloganul: „Pleacă ai noștri, vin ai voștri, noi rămânem tot ca proștii”, adevăr grăiește sloganul ăsta, oriunde ne-am duce și orice am face tot de aceste cuvinte ne împiedecăm, pentru că ele stau mereu pe buzele românilor.

Mă întristează faptul că oamenii nu mai au curajul să spună public ce gândesc, vina o fi orientarea politică, prieteniile, funcțiile pe care le ocupă fiecare, locurile de muncă, și uite așa ne ducem în cap.

Am trăit Revoluția din 1989, Doamne, câtă bucurie am primit la 19 ani!

Să-ți trăiești copilăria în regim comunist, să te culci și să te trezești cu un dictator în fața ochilor și deodată să vezi cum românii se luptă pentru libertate, pentru o viață mai bună, dictatorul dispare, cum să nu mă bucur, cum să nu cred într-un viitor luminos, într-o țară europeană? Au murit atâția oameni pentru ca țara să se elibereze de comunism, pentru dorința de a trăi mai bine, mai decent, să fie căldură, apă caldă, mâncare și LIBERTATE, aveau iubire în suflet, dar nu aveau libertate, astăzi ce vedem? Au libertate, dar nu mai au iubire, nici curaj să spună ce îi doare, nu mai au demnitate. Românii și-au iubit mereu strămoșii, au iubit glia strămoșească, au sărutat pământul primăvara pentru a-l îmbrățișa toamna în mijlocul roadelor. A existat un fel de frăție atunci, pentru că românul nu poate să trăiască fără bucata lui de pământ, fără casa lui, grădina lui, munții și apele, izvoarele și rândunicile lui, ăsta e românul. Dar unde și când ne-am rătăcit?

Pentru că de 30 de ani ne tot căutăm și în același timp ne vindem sufletul pe o sticlă de ulei, o găleată, un tricou, un mititel, o bere, pe nimicuri, de 30 de ani bunicii noștri stau cu frica-n sân că nu își primesc pensiile, astăzi stau cu frica-n suflet că se îmbolnăvesc și mor în spitale, arși, înfometați sau înghețați, nu ei au construit această țară? Nu ei au pus cărămizile la case? Nu ei au zidit și au săpat pentru a ne ușura nouă viața? Nu ei și-au dat viața pentru România? Lor trebuie să le sărutăm mâinile cu miros de brazdă. Țara se vinde bucată cu bucată, tot așa se vinde și sufletul nostru, dar ce facem noi? Ăștia care simțim cum ne fuge pământul românesc de sub picioare? Și tinerii, acești minunați frumoși și liberi, probabil se gândesc săracii pentru ce să mai facă o facultate, sau pentru ce să mai stea lângă părinți, când văd în jurul lor atâția români cu bani și mașini străine, dar fără școală? Unde este România mea? Unde sunt oamenii frumoși care vorbesc cu păsările, care le cântă munților, unde sunt primăverile în care ne rostogoleam pe dealuri și culegeam „cârligei”, unde este mirosul vieții, unde suntem noi? Pustiul a pus stăpânire pe țara românească, pustiul și politica dusă de politicieni absurzi, unii fără școală, sau cu studii făcute la unele facultăți particulare unde „se intră bou și se iasă vacă”, sunt vorbele bunicii mele și mare dreptate a avut, politicieni ajunși miniștri, care habar nu au ce înseamnă bucuria de a fi român, de a trăi românește în țara ta.

Nu mai avem nimic, parcă și drumurile se ascund în pământ, de teamă să nu fie vândute, apele își închid culorile, tinerii au îmbătrânit, dorințele nu ne mai vorbesc… De ce am ajuns în halul ăsta? Au trecut 30 de ani și aceiași oameni politici se învârt prin televiziuni plătite tot de ei, politicieni care au distrus țara. Aud că suntem vânduți la americani, ruși, nu suntem vânduți la nimeni, noi între noi ne vindem, noi între noi ne urâm, și astăzi, nu mai avem demnitate, nu mai avem presă, sunt tabere, sunt zeci de partide, sunt răfuieli, sunt lupte pentru putere, care au dus România pe marginea prăpastiei, astăzi este cel mai grav moment, suntem conduși de scursuri ale societății.

Aveți grijă români, mergem spre distrugere! Cine suntem noi? Românii din România, românii din străinătate, cine suntem? Am ajuns să criticăm românul care se străduiește să apere cauza națională, oare nu ar trebui să fim în punctul de a o promova? Oare nu ar trebui să apărăm ideea culturii naționale? Încă ceva…dăm năvală în supermarketuri, ne plimbăm prin Malluri, scriem în engleză pe rețelele de socializare și am uitat să mai fim români uniți, mulțumiți, credincioși, ne-am uitat tradiția, portul, limba, cântecul, credința.

România este frumoasă și așa o să fie mereu, pomii vor crește din nou, câmpiile înverzesc în fiecare an, oamenii se nasc, niciodată nu este prea târziu pentru noi, misteriosul și magicul de la sate nu vor dispărea niciodată, oriunde mergem avem ochii și mâinile de român. România nu moare, domnilor politicieni, România suntem noi, ăștia mulți, simpli și iubitori de neam, România este dulceața din prune, liniștea din ochii boilor înjugați, culoarea cucuruzului de pe luncă, gustul cireșelor din grădina vecinului, fragii din livezi fecioare, grâul vorbitor, măceșele și zmeura din pădurea cu urși blânzi, explozia unei mămăligi, că nu-i așa, suntem o țară de mămăligari. Și ce dacă? Să ne mândrim cu mămăliga, șunca, brânza și ouăle noastre. Ce știu americanii? Britanicii? Nemții ? Mai lăsați-ne cu străinii, chiar nu îmi doresc să am viața lor, eu vreau să fiu român în România mea, asta vreau, să respect obiceiurile mele, credința mea, tradiția mea, nu să vină străinul să îmi spună cum să joc, ce să mănânc, cum să iubesc.

Sunt român și vreau să trăiesc românește, îmi iubesc grădina, ghioceii, dulapul bunicii, casa părinților, smochinul pus de baba mea, îmi iubesc pisica și câinele, gâscanul care mă aleargă prin curte, rața mută care mă mușcă de picior, bobul de fasole crescut în ograda mea, îmi iubesc vecinii și cuiburile de rândunici de sub streșini, lăsați-mă să îmi iubesc țara! Este momentul să ne trezim, români inteligenți și frumoși, este momentul să respectăm tot ce ne-au lăsat strămoșii noștri, să facem ceva pentru România!

Trebuie să ne apărăm țara de oameni fără Dumnezeu, să fim români! ”Cine își apără țara, chiar când îl așteaptă ura, moartea, pedeapsa, acela trebuie socotit că-i într-adevăr un om” (citat clasic din Cicero)

Maria Rogobete / UZPR

                 „Dacă n-ar fi existat Gherghe Jurma, ar fi trebuit inventat!”

Ziua de 5 februarie este deosebit de importantă în calendarul cultural al Banatului! Este ziua de naștere a unui excepțional om de cultură, scriitor, editor, istoric și critic literar, publicist și poet, este ziua de naștere a cărturarului Gheorghe Jurma!

Cu acest prilej, Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa a organizat, în perioada 1 – 5 februarie 2021, o expoziție de carte dedicată scriitorului și editorului Gheorghe Jurma aflat la ceas aniversar, expoziție vizionată de 43 de prieteni ai bibliotecii bocșene, dar și ai sărbătoritului.

     La mulți ani, maestre!

Gheorghe Jurma. Istoric și critic literar, prozator, poet, publicist, editor. S-a născut la 5 februarie 1945 în satul Bobda din judeţul Timiş. Aici a urmat cele patru clase primare şi din aceşti ani datează pasiunea pentru lectură, pentru carte.

Urmează cursuri liceale şi universitare la Timişoara, fiind absolvent de Liceu de artă şi Facultate de filologie.

În presă a debutat în 1962 cu însemnări şi caricaturi, mai târziu a devenit colaborator  al unor ziare  şi reviste importante. Primele recenzii le-a publicat în „Drapelul roşu” şi „Orizont” (revistele vremii). În studenţie a condus o revistă (Forum), prima revistă a Universităţii Timişoara, iar din 1970 a lucrat la ziarul „Flamura” din Reşiţa: redactor, redactor-şef, director general al Societăţii Comerciale Timpul SRL, iar din 1993 coordonează Editura Timpul.

Odată stabilit la Reşiţa, Gh. Jurma s-a implicat intens în viaţa literară a oraşului. A preluat şi a condus (încă o face) Cenaclul „Semenicul” şi a realizat revista cu acelaşi nume (Semenicul), dar şi alte publicaţii de referinţă (antologii, reviste, cărţi de istorie literară). În scurt timp devine „omul pe care reşiţenii ar fi trebuit să-l inventeze dacă nu l-ar fi avut, fiindcă e un animator de vocaţie şi mare dăruire.” afirma poetul Ion Cocora în 1984.

Prima carte a lui Gheorghe Jurma şi primul astfel de volum de referinţă realizat este Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş- Severin (1976).

Au urmat alte volume sub semnătură proprie, dar, Gheorghe Jurma a realizat  mult mai multe cărţi şi publicaţii ale Reşiţei şi ale Banatului. Bineînţeles că şi ale Bocşei.

Cu generozitate îşi revarsă priceperea în tipărituri necesare, în volume de referinţă pentru istoria literară şi culturală în general şi a spaţiului bănăţean în special. Din acest ciclu de tipărituri face parte colecţia „Eminescu”, pentru care în anul 2000  a fost distins cu Medalia Mihai Eminescu de către preşedintele României; din acest ciclu fac parte volumele care arată preocupare pentru mari scriitori precum Sadoveanu, Eliade, Iorga; din acest ciclu fac parte dicţionarele şi monografiile realizate; din acest ciclu de tipărituri de referinţă fac parte volumele-album dedicate Reşiţei, Aninei, Bocşei și Oraviței, bijuterii editoriale prin care, împreună cu Erwin Ţigla, Gh. Jurma a încercat să scoată la iveală bogăţia culturală a acestor localităţi.

Din 1970 Gheorghe Jurma trudeşte pe tărâm cultural pentru Reşiţa şi pentru întreg Banatul şi, foarte  repede, şi-a demonstrat puterea de muncă şi profesionalismul, devenind o piesă de rezistenţă în viaţa cultural-literară a judeţului.

Cetățean de Onoare al județului Caraș-Severin. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara (1994).

La împlinirea vârstei de 50 de ani, Cenaclul literar „Semenicul”, Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici” şi Editura „Timpul” realizează un volum omagial Gheorghe Jurma – 50.

În anul 2005, când împlinea vârsta de 60 de ani, scriitorul Gheorghe Jurma îşi realiza personal un volum „pentru uz privat”: Gheorghe Jurma: Referinţe/bibliografie, adică a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă o bibliotecă pentru un oricare scriitor de talia lui Gheorghe Jurma.

Iată că, după alţi 10 ani, la ceas aniversar, Gheorghe Jurma vine în faţa publicului cu un nou volum, de altă factură, un volum de confesiuni. La  o cafea, la mai multe cafele cu publicistul Titus Crişciu, Gh. Jurma se destăinuie, dă frâu liber amintirilor şi povesteşte despre oameni şi întâmplări din viaţa sa, punându-şi în permanenţă întrebarea „Ce lăsăm în urma noastră”.

Volume publicate:

Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş-Severin, Reşiţa, 1976;

Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin, Reşiţa, 1978;

Contribuții la bibliografia presei bănățene, Reșița, 1979;

Banatul şi Eminescu, Reşiţa, 1989;

Conspiraţia universală: Câte ceva despre francma-sonerie şi despre zodia lumii de azi, Reşiţa, Editura Timpul, 1994;

Descoperirea Banatului. Istoria culturii bănăţene, Reşiţa, Editura Timpul, 1994; Întâmplări cu Afilon, roman, Reşiţa, Editura Timpul, 1995;

Gheorghe Jurma, 50, Reșița, 1995;

Eminescu. Gând şi cânt, Reşiţa, Editura Timpul, 1998.

Povestea lui Hercule, 1998;

Mircea Eliade și modelul tinereții;

Sadoveanu sau Lupta cu balaurul, 2002;

Prima carte, 2003;

Cu Editura Timpul peste timp, 2004;

Întuneric de ora șapte. Momente și stări, 2004;

Referințe/ Bibliografie 1995 – 2005. Reșița, 2004 – 2005;

Monografia Casei de cultură a sindicatelor din Reșița, 2006;

Vreme trece, vreme vine. – note eminesciene -. Reșița, 2007;

Amintiri din pagini de ziare, 2008;

Literatură și istorie, 2008;

Momente de istorie culturală. Caraș-Severin 1944 – 1989, 2008;

Alte amintiri din pagini de ziare, 2009;

Eftimie Murgu, un portret pentru eternitate, 2009;

Cartea care deschide lumea – note eminesciene. Reșița, 2010;

Amalgam. 65/66/67 et alii, 2010;

Nicolae Iorga și Banatul, 2010;

Biblioteca și oamenii cărții, 2012;

Molineștii, 2012;

Reșița literară, 2015;

Panorama presei din Caraș-Severin. Reșița, 2018;

Amintiri de la Cenaclul Semenicul. Reșița, 2019;

O carte pe zi. Reșița, 2020.

 Volume în colaborare:

Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981;

Reşiţa de altădată. Album, în colaborare cu Arsenie Boaru, Reşiţa, Editura Timpul, 1996.

Istorie și artă bisericească, 2000 (în colaborare cu Vasile Petrica);

Reșița, Anina, Bocșa,Oravița (în colaborare cu Erwin Țigla);

Monumentele Eminescu (în colaborare cu Erwin Josef Țigla), Reșița, 2015;

Ludwig Vinzenz Fischer și traducerile eminesciene (în colaborare cu Erwin Josef Țigla). Reșița, 2018;

Monumentele Mihai Eminescu (carte-album în colaborare cu Erwin Josef Țigla). Reșița, 2018;

Caransebeș: Viziuni= Karansebesch: Visionen (carte-album în colaborare cu Erwin Josef Țigla). Reșița, 2020.

 Volume colective:

Gustul livezii. Proză scurtă, Timişoara, Editura Facla, 1985;

Mereu în inima ţării, reportaje, Timişoara, Editura Facla, 1987;

Oraşul cu poeţi. Antologie reşiţeană, Reşiţa, Editura Timpul, 1995.

Ediţii îngrijite, prefeţe, postfeţe:

Dumbrava minunată. Antologie de proză despre şi pentru copii, Reşiţa, Editura Semenicul, 1991;

M. Cavadia, Şarpele gol, Reşiţa, Editura Timpul, 1995;

Mihai Vintilă, Naufragiat pe insula naivilor, Reşiţa, Editura Timpul, 1996;

Nichita. O carte gândită şi realizată de Gheorghe Jurma, Reşiţa, Editura Timpul, 1998.

Referinţe critice

În periodice:Ion Arieşanu, „Orizont”, nr. 45, 1985; Nicolae Georgescu, „Luceafărul”, 14 martie 1987; Petru Poantă, „Contemporanul”, 8 april. 1988; Adrian Dinu Rachieru, „Banatul”, nr. 4, 1994; Ionel Bota, „Banatul”, nr. 3, 1994; Ion Marin Almăjan, „Renaşterea Bănăţeană”, 25 oct. 1995; Ion Lăcustă, „Literatorul”, nr. 37, 1995; Ionel Bota, „Rostirea Românească”, nr. 1–2, 1996; Ion Arieşanu, „Vrerea”, nr. 6, 1996; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 10, 1997 ş.a.

• În volume:Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni,Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Viorica I. Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin, Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Timişoara, Editura Marineasa, 2000; Who’s Who în România. București, 2002; Enciclopedia Banatului. Timișoara: David Press Print, 2016

Orașul Bocșa îi datorează enorm editorului Gheorghe Jurma pentru inițiativa realizării unei serii editoriale ”Bocșa, istorie și cultură” (54 volume până acum), pentru frumoasa colaborare în realizarea revistei ”Bocșa culturală” (an XXII), precum și în organizarea unor evenimente deosebit de importante cu prilejul unor zile speciale – Eminescu (catalogul fondului Eminescu) sau pentru promovarea unor oameni de seamă, unor cărți deosebite, unor evenimente. (catalogul cărților cu autograf, bibliografia revistei, monografiile bibliotecii, concursul ”Gânduri către Dumnezeu”, in memoriam Nicolae Bocșan, Dascăli de frunte etc.).

La ceas aniversar îi dorim domnului Gheorghe Jurma multă sănătate, multă putere de muncă și, mai ales, să ne fie alături multă vreme de acum înainte!

                               La mulți ani, maestre Gheorghe Jurma!

Cu prețuire și recunoștință,

Gabriela Șerban și echipa revistei „Bocșa culturală”

8 februarie 2021, Biblioteca Germană „Alexander Tietz” Reșița:

Fășang 2021. Expoziția de fotografii „Sărbătoarea Fășangului în Dognecea”, cu fotografii realizate de Klaus Lucian Mihnea (Dognecea).

Prezentarea broșurii realizate cu acest prilej.

8. Februar 2021, Deutsches „Alexander Tietz“-Zentrum Reschitza:

Fasching 2021. Vernissage der Fotoausstellung „Fasching in Dognatschka”, mit Fotos von Klaus Lucian Mihnea aus Dognatschka.

Präsentation der Broschüre zum selben Anlass.

11 – 19 februarie 2021, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin:

Fășang 2021. Expoziția „Carnavalul Culorilor” (ediția a XIII-a) a cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” din cadrul Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, Reșița (coordonatori: Doina și Gustav Hlinka).

11. – 19. Februar 2021, Galerie der Kreisbehörde für Kultur Karasch-Severin, Reschitza:

Fasching 2021. Ausstellung „Karneval der Farben“ (XIII. Auflage) des Malerei-Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ (Leitung: Doina und Gustav Hlinka) des DFBB Reschitza.

15 februarie 2021, Biblioteca Germană „Alexander Tietz” Reșița:

Fășang 2021. Masă rotundă online în limba română despre tradiții și obiceiuri de Fășang în Banatul Montan.

15. Februar 2021, Deutsches „Alexander Tietz“-Zentrum Reschitza:

Fasching 2021. Online-Rundtischgespräch in rumänischer Sprache zum Thema Faschingsbräuche im Banater Bergland.

Port în mine dragi amintiri ale vremurilor copilăriei petrecute la Putna-Almăj, pe când familiile erau aşezate cu mai mult temei decât astăzi. Toamna târziu şi iarna, când familia ţăranului era adunată în casă, puteai să vezi frumuseţea şi simplitatea vieţii de familie în toată măreţia ei. În soba (odaie, cameră) cu miros de busuioc sau de gutui puse pe fereastră ori pe orman (dulap), cu icoane străjuite de frumoase ştergare, în ritmul suveicilor războiului de ţesut al mamei, când tatăl prelua o parte din muncile gospodinei şi făcea ţevi pentru ţesut iar bunicii se ocupau de copii spunându-le poveşti, învăţându-i principii de bună creştere, făcând jocuri de isteţime a minţii ori învăţându-i cum să îşi facă rugăciune.
Alături de icoanele sfinţilor pereţii erau plini de pozele familiei – bunici, părinţi şi copii. De multe ori soţul era îmbrăcat militar cu mustăcioara lui ce reprezenta pământul pe care îl munceau şi îi hrănea. Femeia cât şi copiii erau în costumul popular făcut de ea, cu înfăţişare de sfinţi. În aceeaşi cameră se găseau cununi din spice de grâu. Grâul reprezenta viaţa pe pământ. Din acesta se fac şi prescurile pentru Biserică. Ele reprezentau viaţa materială şi viaţa spirituală. Reprezentau legătura dintre cer şi pământ, dintre forţele văzute şi nevăzute.
Ţăranii români aveau în mâinile lor muncite trei simboluri esenţiale – plugul, pâinea şi Evanghelia. În sufletul lor era o credinţă simplă cât mai simplă, adevărată – creştin şi ortodoxă. Ei iubeau munca, limba, neamul şi pe Dumnezeu. Prin ei s-a conservat şi perpetuat identitatea naţiunii române – prin viaţa de familie, cultură, tradiţie, istoria şi civilizaţia formată răstimp de milenii pe acest pământ sfânt numit ROMÂNIA.
Toate acestea, un miracol al vieţi, pentru mine au rămas icoane dragi la care mă întorc mereu cu bucurie. De aceea se impune pentru urmaşi venerarea străbunilor.
Astăzi, „aginturili” prin agenţi ai globalizării, fie ei străini sau români, prin acţiunile lor au intenţia de a dispare naţiunea română. Dar aşa cum s-a întâmplat de-a lungul mileniilor, locuitorii din Grădina Maicii Domnului nu vor pieri.

„Omul nu prea mai are ce face, nădejdea rămâne numai în Dumnezeu „ (INPS IOAN).

Prof. PAVEL PANDURU/UZPR

”Pentru mine pictura este o chemare”.

(mărturisea Viorel Coțoiu în reportajul realizat de Vasile Bogdan în 2008)

Din păcate, luna februarie a anului 2021 începe cu o veste tristă pentru arta și cultura cărășeană: artistul plastic bocșean, Viorel Coțoiu, s-a stins! Am pierdut o valoare, am pierdut un coleg, am pierdut un prieten!…

Viorel Coțoiu  s-a născut la 19 septembrie 1962 în Reşiţa.  Locuieşte în Bocşa Română împreună cu familia fiind necăsătorit.

În Bocşa  urmează şcoala generală apoi liceul  şi studiază desenul cu prof. Petru Kneipp. Frecventează Şcoala Populară de Arte.

 Studii de pictură bisericească cu profesorii Gheorghe Coştiurin, Andrei Răileanu şi  Dan Caceu.

Absolvent al Academiei de Arte Timişoara – clasa de pictură a prof. Romul Nuţiu, promoţia 1996. Participă la saloanele studenţeşti de pictură (1991-1996). În 1992 obţine Premiul I la Festivalul Artei Studenţeşti.

 În 1996 debutează cu o expoziţie personală la Galeria ART din Timişoara. Până în anul 2000 vernisează 4 expoziţii personale la Timişoara şi Reşiţa, dar participă la foarte multe expoziţii de grup, precum şi la saloane de artă plastică naţionale şi internaţionale. Este membru  titular al Filialei UAP Reşiţa.

Prima expoziție la Bocșa, orașul său natal, se desfășoară la Biblioteca Orășenească „Tata Oancea”, la inițiativa bocșeanului Dumitru Jacotă, în anul 1997. De atunci, Viorel Coțoiu începe o bună colaborare cu această instituție și cu managerul ei, iar expozițiile continua: fie personale, fie de grup. De asemenea, biblioteca bocșană este cea care se ocupă de promovarea muncii artistului Viorel Coțoiu, organizându-i vernisaje în diferite orașe: Reșița, Lugoj etc. 

 După cum afirmau specialiștii, Viorel Coțoiu a pictat  şi restaurat artă bisericească, având o formulă laică a subiectelor bisericeşti în pictura de şevalet, iar atunci când se afla în faţa peisajului, era dominat de subiect, fidel acestuia prin culoare locală şi imagine.

De asemenea, are lucrări de grafică “realizate într-o formulă proprie, folosind drept limbaj o linie sinuoasă, barocă”. Pictorul Ion Bobeică spune:

”Viorel Coţoiu este un pictor al stărilor sale psihologice…Asemenea unui actor care se confundă cu rolul său, artistul se suprapune cu pictura sa până la uitarea de sine. Este un pictor sincer, adevărat şi pictura sa are viaţă.”

“Este semnificativ faptul că mulţi artişti tineri se îndepărtează de soluţiile artei abstracte şi revenind la figurativ se apropie de valorile sacre. Unul dintre aceşti artişti este Viorel Coţoiu”, afirmă criticul Deliu Petroiu. 

Criticul Corneliu Antim scrie: ”O plăcută descoperire este picture lui Viorel Coțoiu. Un artist în care par să vegeteze miraculoase plăsmuiri ale omenirii așa cum ni s-au transmis prin frescele Orientului și Occidentului. Un efect vizual de vestigiu mural, obținut prin agitația păienjenișului de linii pe fonduri de albastruri sinilii ori ocruri aurii și roșuri patinate, din care se ițesc ca dintr-o mreajă de mistere, chipuri și siluete humaniforme sau animaliere, ca în icoanele bucovinene, dar și în maniera picturii profane ensoriene.”

Referinţe despre artistul Viorel Coțoiu găsim în multe lucrări de specialitate, dar și în câteva volume ale locului:  Bocşa din inimă/ Vasile Bogdan. Reşiţa. TIM. 2008; Întâlniri cu destine: interviuri/ Adalbert Gyuris. Cluj-Napoca. Grinta. 2012; Cărăşeni de neuitat XVIII/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă.Timişoara: Eurostampa, 2012; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/Gabriela Șerban.-Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); revista Bocşa culturală. 

Din păcate, în dimineața zilei de 3 februarie 2021, pictorul bocșean Viorel Coțoiu se stinge în urma unui infarct în casa părintească din Bocșa Română. Sincere condoleanțe mamei lui Viorel!

Rămas bun, Viorel! Dumnezeu să te odihnească în pace și lumină!

Gabriela Șerban

și echipa revistei „Bocșa culturală”

Astăzi, luni 1 februarie 2021, de la ora 19, la Banat TV se va difuza episodul 2 din serialul „Viața lui Mihai Eminescu” (serial necenzurat), o productie UZP-Tv.

Vizionare plăcută!

Lansarea  cărții „O istorie ilustrată a românilor de la Est de Prut” la UZP TV

Joi, 28.01.2021, în studioul UZP TV al  Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a avut loc lansarea cărții „O istorie ilustrată a românilor de la Est de Prut”, a tânărului istoric Octavian D.Țâcu din Basarabia. La eveniment au participat istorici, diplomați și ziariști de pe ambele maluri ale Prutului: Bogdan Bucur, Constantin Corneanu, Ion Constantin,  Ioan Popa, Iuliana Gorea Costin, Mihai Gribincea, Miron Manega etc.
Cartea este, de fapt, o reeditare revăzută cu multiple completări a aceleiași cărți, apărută în 2019. 

În această nouă ediție autorul a dedicat un capitol separat evoluției / involuției relațiilor diplomatice dintre cele două state românești după  anul 1989. 

Cartea abordează teme sensibile, evitate de obicei de istoricii oficiali din motive de „corectitudine politică”: românii din regiunea transnistreană până la 1791, rusificarea și deznaționalizarea românilor, pogromul evreiesc din 1903 și antisemitismul țarist din Basarabia, acțiunea subversivă sovietică și subminarea autorității românești în Basarabia, moldovenismul și moldovenii sovietici, teroarea și represiunile sovietice în Transnistria, holocaustul în Basarabia și Transnistria etc.

Moderatorul întâlnirii a fost Doru Dinu Glăvan, președintele UZPR, care l-a felicitat pe autor pentru lucrarea de excepție și l-a încurajat să-și continue misiunea, deloc ușoară, de trezire a conștiinței naționale. 

O idee interesantă, în cadrul întâlnirii, a fost formulată de prof. univ. Bogdan Bucur, care a demonstrat că există posibilitatea unei uniri de facto a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, prin constituirea unor ministere comune: Ministerul Culturii și Ministerul Educației. 

La final a vorbit d-na ambasador Iuliana Gorea Costin, cea care a intermediat realizarea evenimentului la sediul UZPR. Domnia sa și-a exprimat bucuria reușitei acestei întâlniri culturale, făcând o scurtă trecere în revistă a evenimentelor comune România- Basarabia realizate împreună cu Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. 

Mariana Păduraru 

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a elaborat și publicat, recent, „Codul deontologic al jurnalistului profesionist”.

Dacă în „Codul bunelor maniere” avem de-a face cu un ansamblu de reguli privitoare la comportamentul civilizat în societate, noul Cod al UZPR propune un ansamblu de norme călăuzitoare în nobila profesie de ziarist. El se adresează atât jurnaliștilor din presa scrisă, radio și televiziune sau online, dar și studenților de la facultățile de profil, care se pregătesc să intre in „stufărişul” mass-media de astăzi.

Pentru că – așa cum se arată în „Preambul” – „profesia de jurnalist este una de tip creativ, într-un univers continuu și fără limite, de angajament total, de mare responsabilitate și de risc major”, ziaristul trebuie să aibă un comportament specific unui profesionist al informației publice, să respecte anumite principii, ca să fie un adevărat slujbaş al cunoașterii, al adevărului și nu al interesului, indiferent de ce natură ar fi acesta”.

În capitolul „Arhitectura etică și profesională a actului jurnalistic” sunt menționate, astfel, „cinci seturi de obligații esențiale” care „defines activitatea jurnalistică”: cultul adevărului; verificarea temeinică a datelor și informațiilor care se difuzează; independența și suveranitatea jurnalistului în actul jurnalistic; loialitatea și buna credință în actul jurnalistic; respectarea dreptului persoanelor la propria imagine și la manifestarea propriei lor personalități. În „arhitectura complexă” a profesiei sunt definite cuprinzător, explicit, 16 „noduri”: adevărul, calitatea, loialitatea jurnalistică, obiectivitatea, imparțialitatea, realismul, legalitatea, libertatea, responsabilitatea, respectul personal, integralitatea, integritatea, operativitatea, ingeniozitatea, perseverența, creativitatea jurnalistică implicită.

Între „Repere și norme ale deontologiei jurnalistului”, „respectarea adevărului, așa cum este el” se află pe primul loc, pentru că – așa cum se arată în Cod – „dacă o singură dată un jurnalist scrie, exprimă, susține și/sau întreține, cu bună știință, un neadevăr, s-a descalificat, din punct de vedere etic și profesional, pentru totdeauna”. Și verdictul este fără recurs: „Meseria de jurnalist este incompatibilă cu neadevărul”.

Noul Cod editat de UZPR aduce și câteva precizări. Sunt definite profesiile de jurnalist și jurnalist independent. Poate nu e cazul aici, dar nu se vorbește de ziariștii amatori. Pentru că, trebuie să recunoaștem, în orice act de creație (literatură, arte plastice, muzică etc.) există profesioniști (recunoscuți ca atare) și amatori (care au și ei un hobby). Dacă jurnalistul profesionist (angajat) ori cel independent („care realizează produse jurnalistice  pe cont propriu, pe care le oferă publicațiilor, redacțiilor radio și de televiziune, sau pe pagina sa web”) au responsabilități față de angajator (un exemplu: să predea materialele la timp) și consumator (să respecte adevărul, care este „temelia actului jurnalistic”, să realizeze produse de calitate, obiective, imparțiale, legale etc.), amatorul face ce vrea, scrie când vrea, despre ce vrea și de cele mai multe ori din interes (din plăcere, dar cu tendință). Dacă ziaristul de meserie poate fi tras la răspundere pentru ceea ce face (poate să își piardă chiar locul de muncă, pâinea cea de toate zilele), amatorului puțin îi pasă că nu va mai fi publicat, el are din ce să trăiască. Cum spuneam, poate nu e locul aici, dar cred că un „Statut al ziaristului profesionist” (despre care se vorbea într-o Adunare Generală a UZPR) ar aduce lămuririle absolute necesare.

Ca să nu o lungim, nu aș spune că noul Cod poate fi, pentru jurnaliștii profesioniști sau cei care vor să facă o carieră în ziaristică, o Biblie – chiar dacă are un „Posibil Decalog al jurnalistului” – m-aș rezuma la o comparație mai laică – cu Codul Rutier – pe care, dacă îl respecți, ai mai puține șanse să ieși în decor (mai pe înțeles, să fii dat afară din breaslă).

Dacă ne-am însuși, totuși, valorile elaborate, cu siguranță vom fi mai veseli citind logica Paradoxurilor, care încheie fericit, aș spune, „Codul deontologic al jurnalistului profesionist”. 

Vasile Filip / UZPR Arad

Privind aceste imagini te cuprinde o emoție cu putere de vrajă. Aici găsești caractere de frumusețe fără preț. Vedem obârșia țărănească cu rădăcini adânci în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Ion Bădâni își ocrotește fetele, Simona și Iustina cu aleasa-i omenie. A fi omenos înseamnă a fi ospitalier dar și onest, a fi o persoană onorabilă, dar și cuviincioasă, înseamnă să fi om bun, adică a-ți manifesta natura ta așa cum a fost creată de Dumnezeu. Portul popular arată noblețea sufletească a purtătorilor, atât tineri, Cosmin și Simona cât și vârstnici, Ion și Iustina.

Putem spune că în portul popular românesc se îmbină utilul cu frumosul, realizând echilibrul necesar între suflet şi trup, fără ca importanța unuia să fie exacerbată în detrimentul celuilalt, iar românul creştin şi ortodox, creatorul şi purtătorul acestor haine, avea mereu în gând afirmaţia Apostolului Pavel: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt”.

Astăzi unii soliști se pretind că sunt purtători de costum popular românesc, dar sunt îmbrăcați nemțește : cu pantaloni negri și cămașă cu pui. Mai nou, peste pantaloni pun și brâu. Brâul, reprezentând moaștele Maicii Domnului, se pune numai pe cămașa albă a țăranului român și pe sutana popii. Aceste personaje sunt trădători ai neamului românesc. Iar unele fete, pe lângă ciupagul cu pui, iau pantaloni care se mulează – iegări. Ei arată ca dulăii îmbrăcați în costum și sirenele (femeia pește).

Costumul popular, creaţie a ţărăncii noastre, ca parte a Sfintei Tradiţii, este martor al existenței noastre şi vorbeşte de sfinţenia locurilor şi a oamenilor ce locuiesc în aceste spaţii – rămâne ca un talisman al românismului de azi. El este pilon al identităţii noastre româneşti. Este legitimaţia noastră aici. Este o măsură pentru români ce vin din transcendent.

Prof. Pavel Panduru /UZPR

Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur a fost și în acest an moment de bucurie și recunoștință la Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” din Bocșa Română.

Deși în perioadă de restricții din pricina pandemiei, dar și din cauza spațiului neîncăpător în care Biserica își desfășoară activitatea la acest moment, totuși părintele drd. Silviu Ionel Ferciug a continuat tradiția și, în parteneriat cu Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa, a organizat cea de-a VI-a ediție a Simpozionului ”Sfinții Trei Ierarhi, modele  de educație creștină”.

Așadar, sâmbătă, 30 ianuarie 2021, după oficierea Sfintei Liturghii și Împărtășirea credincioșilor cu Sfânt Trupul și Sângele Domnului, părintele Silviu Ferciug a rostit o rugăciune de pomenire a dascălilor și îndrumătorilor bocșeni, apoi a susținut o comunicare pe tema simpozionului: ”Sfinții Trei Ierarhi, modele  de educație creștină”.

De asemenea, au fost prezentate revistele „Bocșa culturală” intrată în cel de-al XXII-lea an de apariție și editată sub egida Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea” Bocșa, precum și revista „Foaia Diecezană”, publicație cu tradiție, editată sub auspiciile Episcopiei Caransebeșului.

Se cuvine să precizăm că, aceasta -cea de-a VI-a ediție a Simpozionului dedicat sărbătorii Sfinților Trei Ierarhi- a fost mai restrânsă și cu mai puțină strălucire din pricina condițiilor de desfășurare.

Biserica „Sf. Nicolae” din Bocșa Română – o bijuterie arhitecturală, adesea numită și „Voronețul Banatului” – se află într-un binevenit proces de restaurare printr-un proiect de finanțare din cadrul Regio-Programul Operațional Regional (Regio-POR) 2014- 2020, Axa prioritară 5 – Îmbunătăţirea mediului urban şi conservarea, protecţia şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, Prioritatea de investiții 5.1 – Conservarea, protejarea, promovarea şi dezvoltarea patrimoniului natural şi cultural.

Așadar, pe parcursul lucrărilor, slujbele religioase sunt oficiate într-o sală de clasă pusă la dispoziție de autoritățile locale. Deci, spațiul este neîncăpător și neprielnic organizării unor evenimente fastuoase.

Cu toate acestea, bucuria sărbătorii nu a fost diminuată, iar evenimentul s-a încheiat cu tradiționalele diplome de apreciere din partea organizatorilor, acordate celor care, prin faptele lor, se străduiesc să fie utili oamenilor și plăcuți lui Dumnezeu, dar și harnicilor tineri ai Centrului Catehetic „Sf. Stelian” Bocșa Română.

Gabriela Șerban