Arghezi se situează de partea extremă a „germanofililor”, considerând intrarea țării în conflagrație un „Război de operetă, cu aspect african, operă a unor muieri, regina anglă, doamnele Brătianu, Bibescu…Vinovata principală e Anglia”. De fapt Arghezi detestă alăturarea armatei române celei rusești imperiale. După război el se va considera înfrânt, fiind încarcerat, ca și Slavici, pentru „colaboraționism”. Antantofilii jubilarzi i‑au catalogat injurios și subiectiv pe colegii lor din tabăra înfrântă. „Florile de mucigai” oferă, conform sârbofilului Iorga, ceva „scabros”, „cel mai ordinar limbaj”. El nu putea înțelege transfigurarea suferinței celui proscris, tragismul destinului celor ce au gândit ca Arghezi, trăind sub aceeași aură a înfrânților. (În 1914 Sextil Pușcariu se afla în România, unde nu a rămas însă la declanșarea războiului, ci s‑a întors în Ardeal pentru a se înrola în armata austro‑ungară. Petre Carp a fost singurul susținător al regelui Carol I. Mai târziu îi spunea regelui Ferdinand că se va ruga lui dumnezeu ca armata română să fie înfrântă și că‑și trimite pe cei trei fii să lupte împotriva României. De altfel și‑a pierdut un fiu în luptele din Transilvania…). Amintesc aceste cazuri, alese la întâmplare, pentru a sublinia faptul că nu pentru toți intelectualii a fost valabil triumfalismul, că sumbrele agonii expresioniste ale unui Georg Trakl, poetul în haine militare, puteau fi proprii și țărilor române, mai ales în perioada marilor înfrângeri de pe front. Poezia argheziană a fost caz singular, în România nu a existat un grup compact de poeți și muzicieni expresioniști ca în Austria. Până la recunoașterea oficială, Arghezi și‑a avut propriul destin dramatic pe care și l‑a trăit cu un rar, la ginta noastră, simț al tragicului. Dincolo de tematic, de frescă murală de un mare inedit expresiv în peisajul liricii noastre din acea epocă, poetul impune regulile unui nou joc în poezie, aruncând în derizoriu clișeele și inventând o limbă ca un fagure de fiere. După mareșalul rimelor și verbului revolutionar, este o prostie, impietate și lipsă de profesionism să mai rimezi substantiv cu substantiv, verbele la gerunziu și alte „facilități” de versificație. Prin violență si expresivitate limba literaturii argheziene s‑a îndepărtat de posibilitatea traducerii; dar a invitat româna pe piscurile accesibile doar forței marii inovații. Mediocritățile literare se folosesc de aceeași limbă precum crainicii de televiziune. Trăind un secol mediocru, ne vom ascunde prin stufărișul memoriilor si comentariilor, ferindu‑ne de lecția drastică a genialului Arghezi. Și numai el mai poate demonstra cum că limba română nu este pe cale de a se desființa și că e de o mare fortă și expresivitate. Calități ce‑i conferă vitalitatea necesară supravietuirii între limbile utilizate de alte genii, de pe alte coordonate geografice. Arghezi nu ne‑a creat o limbă „compatibilă” și ușor vandabilă, ci una a unei cetăți inexpugnabile. Dar poezia nu i‑a fost suficientă, pamfletul își iese din matca versului bine strunit pentru a se face proză. Prea puțini știu că nu doar baronul von Killinger a fost amendat, memoria istoriei literare trăind comod cu acest conflict, de altfel având niște cauze subiective și nu neapărat una marcat antigermană. Arghezi îl face, în 1915 pe Take Ionescu, „un maimuțoi, care minte ca o prostituată, cu lacrimi autentice, pe obraji”, antantiștii fiind „forțe tâmpite și mocirloase”. Mai dur va fi în noiembrie 1917, in „Gazeta Bucurestilor”: „Transilvania, pe care cafenelele din București o anexaseră cu mult înainte de declanșarea războiului, nu mai ispitește nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prințese de ospiciu”.
UZPR CARAS SEVERIN 