Acum, la sfârșit de an, Editura UZP își încununează activitatea cu o creație de excepție, ”Calendarul de perete pentru anul 2021”, o adevărată bijuterie informațională, jurnalistică, artistică, estetică.   Pe lângă informația pur calendaristică, prezentată pe durata a trei luni, cea în curs, cea trecută, cât și cea viitoare, fiecare pagină conține o fotografie a unei statui dedicate unui jurnalist, o prezentare succintă și esențializată cu privire la acesta: perioada în care a trăit, rolul, mai ales fondator, în jurnalistica românească și o cugetare din gândirea acestuia, după cum urmează:   IANUARIE – MIHAI EMINESCU (1850-1889), redactor-șef la ziarul ”Timpul” (1877); statuia din Galați, realizată de Frederic Storck; cugetare ”Omul are atâta libertate și egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav.”   FEBRUARIE – ION HELIADE RĂDULESCU (1802-1872), fondatorul gazetei ”Curierul Românesc” (1829) și al suplimentului ”Curierul de ambe sexe” (1837); statuia din Piața Universității din București (21 noiembrie 1880), sculptor Ettore Ferrari; cugetare: ”Limba singură unește, întărește și definește națiunea; ocupați-vă de dânsa mai înainte de toate și nu veți face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veți pune fundamentele naționalității.”   MARTIE – GHEORGHE ASACHI (1788-1869), fondatorul gazetei ”Albina românească” (1829) și al suplimentului ”Alăuta românească” (1837); statuia din Municipiul Iași (14 octombrie 1890), sculptor Ion Georgescu; cugetare: ”Omul cel înțelept, deși se pleacă plăcerilor acestei zile, totuși, își alege un minut de singurătate, spre a putea cugeta.”   APRILIE – GEORGE BARIȚIU (1812 – 1893), întemeietorul ”Gazetei de Transilvania” (1838) și al suplimentului ”Foaie pentru minte, inimă și literatură” (1838); statuia din Parcul ”Astra”, Sibiu (13 octombrie 1912), sculptor Oscar Späthe; cugetare: ”Naționalitatea și limba sunt mai scumpe decât libertatea, căci libertatea pierdută se poate câștiga, dar naționalitatea niciodată.”   MAI – CONSTANTIN ALEXANDRU ROSETTI (1816-1885), fondatorul ziarelor ”Pruncul Român” (1848) și ”Românul” (1857); statuia din Piața ”C.A. Rosetti”, București, (20 aprilie 1903), sculptor Wladimir Hegel; cugetare ”Un prieten de interes este mai primejdios decât un vrăjmaș.”   IUNIE – LUIGI CAZZAVILLAN (1852-1904), fondatorul ziarului ”Universul” (1884); statuia din Parcul ”Luigi Cazzavillan”, București (1905), sculptor Filip Marin; cugetare ”Dacă o soartă fatală a despărțit România de Italia, o iubire frățească le-a unit!”   IULIE – IOAN SLAVICI (1848-1925), directorul publicației ”Tribuna” (1884); înființează cu George Coșbuc și I.L. Caragiale revista ”Vatra” (1894); coleg cu Eminescu și Caragiale la redacția ziarului ”Timpul”; statuia de la Muzeul Memorial ”Ioan Slavici”, comuna Șiria, Arad (1960), sculptor Ioan Tolan; cugetare: ”Nu e armă mai puternică decât inima curată.”   AUGUST – AL. VLAHUȚĂ (1858-1919), directorul revistei ”Vieața” (1894) și al ziarului de dimineață ”Dacia” (1918); statuia din Parcul ”Cișmigiu”, Rotonda Scriitorilor (1943), sculptor Oscar Han; cugetare ”Bătrânețea începe de când începi să te temi de ea.”   SEPTEMBRIE – GEORGE COȘBUC (1866-1918) face parte din conducerea mai multor publicații între care ”Vatra” (1894), alături de Ioan Slavici și I.L. Caragiale; ”Semănătorul” (1903), alături de Alexandru Vlahuță; statuia din Parcul ”Cișmigiu”, Rotonda Scriitorilor (1943), sculptor Ion Grigore Popovici; cugetare: ”Cultura omoară naivitatea și gonește simplitatea.”   OCTOMBRIE – NICOLAE IORGA (1871 – 1940), fondatorul ziarului ”Neamul românesc” (1906); statuia de la Muzeul Memorial ”Nicolae Iorga”, Vălenii-de-Munte, Prahova, sculptor Oscar Han; cugetare: ”Este o corectitudine a viciului și o incorectitudine a virtuții.”   NOIEMBRIE – MIHAIL SADOVEANU (1880-1961), conduce ziarul de front ”România” și publicațiile ”Adevărul” și ”Dimineața”; statuia din Piața ”22 Decembrie”, Fălticeni, sculptor Ion Irimescu; cugetare: ”Țara nu se servește cu declarații de dragoste, ci cu muncă cinstită și, la nevoie, cu jertfe.”   DECEMBRIE – DIMITRIE BOLINTINEANU (1819-1872), fondatorul ziarelor ”Poporul Suveran” (1848) și ”Dâmbovița” (1858); statuia de la Biserica ”Adormirea Maicii Domnului”, Bolintin Vale, Giurgiu, (1888), sculptor Carol Storck; cugetare: ”Slăbiciunea sau virtutea au hotarele lor, cari îndată ce sunt trecute își schimbă natura.”   Îi felicităm pe realizatorii calendarului: consultant în istoria presei Neagu Udroiu; coordonator Roxana Istudor; concept grafic: Ovidiu Zanfir; Editura UZP și atât dumnealor, cât și celor care vor apela la ajutorul acestei lucrări le urăm un ”An Nou cu sănătate, pace și prosperitate.”   

Elena TRIFAN  

Dacă ar fi să încadrăm într-un curent literar activitatea jurnalistică a lui Doru Dinu Glăvan, s-ar putea spune că e de natură realistă, mereu adaptabilă la exigențele unei societăți analitice; o experiență analitică la care președintele UZPR apelează într-o notă de expresie estetică și cu o judecată de valoare motivațională. „Ștacheta” cerințelor jurnalistice este ridicată de însăși domnia sa, reșițean din elita șaizecistă, după cum afirmă într-un interviu: „Tot ceea ce am făcut a fost să fiu primul, iniţiatorul, susţinătorul şi chiar un bun sportiv de performanţă.” Și, iată, cum, în timp, standardele au fost respectate, tânărul Doru Dinu Glăvan, obținea, în anul 1960, una dintre cele mai mari medii pentru admitere la liceu, intrare care, însă, i-a fost refuzată (din cauza dosarului bunicilor săi, plecaţi în America din 1911 !!!); în plus, a început să publice, la vârsta de 14 ani, în ziarele naționale pentru copii; răzbește prin intemperiile vremurilor și, la vârsta de 18 ani, ajunge colaborator la presa locală și regională; mai apoi, la 19 ani, devine corespondent al ziarului „Sportul popular”, respectiv  „Gazeta sporturilor”. Credem că acesta este punctul din care destinul lui Doru Dinu Glăvan se îndreaptă spre „chemarea” de a se „împlini” și a se „dărui” într-o profesie care „construiește” convingeri, promovează adevăruri fundamentale și înnobilează sensibilităţi umane: „jurnalismul de credință românească”; determinat și cunoscător al Istoriei, exprimă cu acuratețe și sensibilitate de expresie: „(…) Vorbesc de ceea ce au făcut jurnaliștii în acea perioadă interbelică, și chiar de dinaintea Primului Război Mondial, ca mai apoi să se organizeze în această uniune jurnaliștii care au fost promotorii Marii Uniri (…).”  Un raționament fin apreciat și, în același timp, reflectând o sensibilitate aparte, o predilecție către voinţă și realizare în spiritul identificării naționale.

Doru Dinu Glăvan, crainicul copilăriei și adolescenței multora dintre contemporanii săi, cei care își amintesc de Postul național de radio, dar și de criticile sportive, publicate în presa scrisă, poate fi un „model” de urmat dacă luăm seama la ceea ce afirmă: „(…) înainte de anii 60 când şi copiii aveau serbările lor, iar eu eram crainic, la aproximativ 9-10 ani. Copil fiind, îmi aduc aminte că am participat la tot ceea ce a însemnat evenimente de genul acesta. Am dansat, am cântat, am luat premii naţionale şi am făcut sport, chiar şi atletism, obligat şi de faptul că am făcut un reumatism articular prematur.” Calitățile de crainic și reporter sportiv îi sunt unanim recunoscute și apreciate, drept pentru care Radio București îl acreditează pentru a transmite și a comenta Jocurile Balcanice, Campionatele și Cupele Europene dar și Mondiale de atletism, natație și gimnastică, Jocuri Olimpice de Iarnă (Sarajevo), și nu numai, pentru că vocea inconfundabilă a lui Doru Dinu Glăvan era auzită în Europa, Asia și Australia, într-o perfectă compatibilitate cu stări și emoții, răsfrânte din ardența trăirilor pe care doar corporalitatea cuvântului le poate transmite.

Fără a deveni stânjenitori, reiterăm doar „puncte” din destinul lui Doru Dinu Glăvan: inițiază la Reșița, în calitate de co-fondator Fundația Radio Caraș-Severin (1995); apoi, după o muncă de pregătire tenace desfășurată cu profesionalism, devine ctitorul postului Radio România Reșița, care primește statut oficial de post public local al Societății Române de Radiodifuziune, și se emite primul semnal în „eter” (1996); sub conducerea directorului Doru Dinu Glăvan, ziariștii postului Radio performează profesional; Radio Reșița (Radio Reșița – Semenic, Radio Reșița – Dragostea mea) ajunge cel mai important post regional de radio, cu cea mai mare audiență, acoperind un areal impresionant – județul Caraș-Severin și părți importante din județele limitrofe, teritoriile locuite de români în Voivodina și pe Valea Timocului; adresându-se unei populații de două milioane de locuitori, fără îndoială că și emisiunile se înmulțesc și se diversifică; se emite 24 de ore din 24; grila de programe este flexibilă și se adaptează mereu cerințelor și nevoilor ascultătorilor; reușește înființarea mai multor subredacții – studiouri (Poiana Rusca la 700 m altitudine, studioul „Roman” la Băile Herculane), chiar și în afara județului Caraș-Severin; încheie contracte de colaborare cu Radio Zrenjanin din Voivodina–Serbia și Radio Tlaxcala-Mexic; „Proiectul transfrontalier Phare CBC – Cuvântul fără frontiere” aduce drept beneficiu amenajarea unui Centru Multimedia pentru Europa Centrală și de Est; se transmit regulat emisiuni în limbile ucraineană, sârbă, maghiară, germană, rromani, croată, slovacă, cehă, după cum se reiterează și într-un articol din „Certitudinea” (18.08.2017, autor Zeno Fodor). Să spunem o „geografie” a identificării unui „edificiu” jurnalistic.

Activitatea lui Doru Dinu Glăvan este apreciată și în premii și distincții, diplome, colective și personale, precum Diploma de excelență și Distincția Culturală „Gheorghe Bulic”, acordate de Societatea Literar-Artistică Tibiscus – „în semn de profundă recunoștință pentru contribuția la păstrarea și afirmarea identității cultural-naționale a românilor din Serbia”; Premiul Internațional pentru Pace (International Peace Prize), acordat de Convenția Uniunii Culturale (United Cultural Convention), din Statele Unite ale Americii – „pentru rezultate remarcabile în întreaga activitate depusă în slujba societății”; Distincția Academiei Olimpice Române – „pentru promovarea Spiritului Olimpic”; titlul de Cetățean de Onoare al localității Uzdin din Voivodina-Serbia – „în semn de profundă recunoștință pentru colaborarea prietenoasă și benefică întru slujirea limbii, spiritului și a unirii cugetului umanist și românesc și pentru merite deosebite în promovarea valorilor localității Uzdin”; titlul de Cetățean de Onoare al județului Caraș-Severin. Mereu adaptat la „spiritul timpului”, răspunde cu abnegație oricăror „provocări” ale timpului social, istoric și cultural, în  limitele cotidianului și temporalității „specificului național”. 

Dacă ar fi să construim din cuvinte „portretul” omului de cultură, Doru Dinu Glăvan, am putea pleca de la conotația primului prenume, atât de bine ales de mult iubiții săi părinți, un „dor” împlinit și împlinitor în consubstanțialitatea jurnalismului și jurnalistului la „timpul” prezent, cu fulgurante viziuni pentru timpul „havuz”. Spunem asta, fără a intra în vreo filozofie blagiană, ori de alt fel, doar ca idee de „concept”, și în succesiunea de momente a dualului „a fi”. Optimismul vădit în blândețea și așezarea cu grijă a cuvântului rostit, în buna intenționalitate a rostuirii, în sens leeuweian –  „a alege, a acționa, a consimți”, devine „poetica” voinței lui Doru Dinu Glăvan. Credem că nu întâmplător, în hierofania cuvântului, cel de al doilea prenume al distinsului comentator are „menirea” de a se împlini și a împlini destine în marea „familie” a „jurnalismului românesc”. Este imperios a completa că în breasla pe care Doru Dinu Glăvan o conduce cu atâta dăruire sufletească, și spunem asta pentru că președintele acestei Uniuni a „învățat” din propriul destin că „vorba” nu e simplă mutaţie în cultural, fiecare membru activ „învață” să lucreze cu dăruire în „complexul cultural”, drept pentru care  baza proiectelor sale conturează una dintre „virtuțile” creștine: respectul faţă de valori „uitate”, precum bunul simţ; ataşamentul faţă de cei ce cred în forţa naţiunii române, preţuirea pentru conaţionalii ce duc o bătălie surdă, dură, necesară pentru o Românie care să ţină fruntea sus, și nu în „colbul” vremii; dragostea pentru „aproapele”, virtutea „prin care/ pentru care și în care sunt toate lucrurile”, împlinindu-se un „dat” al ființei. Finețea spiritului creator, eleganța vorbirii rostuite, completul rafinament intelectual, și, fără îndoială, „charisma” profesională sunt doar liniile directoare, să spunem, note de noblețe înnăscute, ori abilități distinctive din personalitatea jurnalistului și omului de redacție, Dinu Doru Glăvan.

Convinși că re-alegerea în funcția de președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România este meritul ce i se cuvine; cu atât mai mult, dacă 1991 este atestat de către UZPR ca ziarist profesionist, cu 21 de ani mai târziu, ca președinte al Uniunii, se adaugă starea de a se „frământa” pentru bunul mers al Uniunii, ceea ce a însemnat și înseamnă nu numai un număr considerabil de membrii, dar și „pedagogia” de a înființa filiale cu oameni de cultură prestigioși și de a gestiona cu o deosebită acuitate proiecte europene și activități care să performeze calități și „destine” literare și jurnalistice. Fără îndoială că predilecția pentru presa militară tot aici, sub „marca” UZPR, își are ecou, pentru că președintele Dinu Doru Glăvan a văzut (și pe drept) că jurnaliștii militari „sunt bine instruiţi atât profesional, cât şi din punct de vedere al ataşamentului faţă de ţară”, după cum domnia sa mărturisea, într-o împrejurare.

O gândire profund jurnalistică și o filozofie de viață impresionantă, pe care Doru Dinu Glăvan o dovedește, împlinesc „misiunea” și „viziunea” Uniunii; buna desfășurare a activităţilor cultural-jurnalistice înnobilează caractere, în spiritul înţelepciunii, prieteniei și înţelegerii. Nobleței de suflet și dorinței de a se pune în „slujba” semenilor (afirmăm încredințați de acest fapt), se datorează colaborările foarte bune și cu ziarişti români, aflaţi în străinătate, pe de o parte, iar pe de alta, Statutului pe care UZPR îl are în contemporaneitate. Considerăm nimerit să trecem în „revistă” doar câteva legături pe care le-a stabilit dincolo de țară și de peste ocean, cum ar fi Australia, SUA, Canada; ori o filială de la Giurgiu care ar trebui să aparţină ziariştilor români din Bulgaria, dar acolo nu sunt prea mulţi; apoi, Serbia, unde la Pancevo este Casa de Editură Libertatea, cu publicaţiile Revista Tineretului, Bucuria Copiilor, Revista Lumina; Gyula, în Ungaria, unde o publicaţie apare în limba română, săptămânal; Szeged, cu ziarişti membrii ai UZPR; Ucraina, cu un Centru de Presă, multietnic, la Ujhorod; la Graz, în Austria, un post multietnic, intitulat «Helsinki»; Chişinău, o filială cu numeroşi membrii. Implicat, documentat și chiar discret, mesager de cuvânt jurnalistic, argumentat, Dinu Doru Glăvan, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, reușește o eficiență riguroasă și de bun augur în complexitatea muncii desfășurate.

Dacă atunci, în anii 90 și mai apoi, sloganul „Radio Reşiţa, Dragostea Mea!” era rostit cu „credința” de profesie, azi, sfatul președintelui Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România pentru tinerii jurnaliști are limpezimea unei filozofii de viață demnă de o profesiune de credință: „Să citească mult, să învețe mult, să cunoască bine limba română, să studieze probleme juridice de viață, nu în sensul de a face Dreptul, chiar dacă în perioada interbelică prima condiție al unui jurnalist era să facă Științe juridice ca să poată să fie un jurnalist de necombătut. De asemenea, foarte important, să aibă o filosofie a vieții, să fie bătăios și, pe cât posibil, cinstit.” Alături de personalităţi marcante, agenţii de presă, publicaţii, posturi de radio şi televiziune din România, Doru Dinu Glăvan deține un manageriat devotat, prin care a evoluat gazetăria, în general, și publicațiile ziaristice, în special, un „nume” care se înscrie în Istoria presei și culturii româneşti. 

Deloc întâmplător, „Seratele” culturale – „Eminescu, jurnalistul” -, de fiecare dată, cu regal de poezie, muzică, istorie, cu invitați de renume, scriitori, poeți, jurnaliști și iubitori de artă și cultură – s-au deschis și datorită predilecției lui Doru Dinu Glăvan pentru filologie jurnalistică; simte ca o datorie de onoare să fie organizate „Seratele …”, in memoriam „Eminescu – ziaristul și jurnalistul român”, afirmând că „(…) noi, UZPR – ul îl luăm ca model! (…) Noi UZPR – ul realizăm multe întâlniri cu public. Nu sunt foarte numeroase, dar tendinţa este ca încet-încet să vină cât mai mulţi invitaţi. În cadrul acestor întâlniri noi solicităm consumatorului de presă să nu se cantoneze pe un post de radio, pe un post de televiziune sau pe presa on line, de pe telefon, ci să discearnă informaţia, să cearnă şi ei puţin ce e bun şi ce nu e bun”.  Doru Dinu Glăvan, fără îndoială, empatizează prin prisma principiilor de etică și estetică a „frumosului” românesc. 

Cu modestia ce-l caracterizează, președintele UZPR consideră că rolul Uniunii este acela de a realiza coeziunea, unitatea breslei, de a aduce împreună jurnaliştii (apreciind că „în perioada interbelică, dar şi înainte, marii scriitori ai României au fost în proporţie de 80% jurnalişti”) şi a-i face să susţină lupta pentru păstrarea independenţei şi conştiinţei naţionale. Uniunea Ziariștilor Profesionişti din România, a cărui președinte este Doru Dinu Glăvan, optimist și cerebral, organizează concursuri de specialitate, cu tematici ancorate în Istoria literară și jurnalistică, cu jurați profesioniști și laureați merituoși, într-o colaborare de prestigiu cu instituții de radio și televiziune. Astfel că la ceas aniversar, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România a mărturisit: „Este ceva extraordinar. Pentru o asemenea organizație, să împlinești 100 de ani înseamnă că trebuie să cinstești în primul rând ceea ce au făcut înaintașii tăi acum un secol. Și ce au făcut ei? Au fost promotorii Marii Uniri de la 1 Decembrie. (…)”. Credem că în consubstanțialitatea convingerilor sale se poate „construi” un „portret de generație” ca o „poetică” a solidarității.

Decența profesiei și a „credinței” de profesie, impresionând prin familiaritatea cuvântului rostit în „rostuirea” jurnalisticii, dovedesc personalitatea marcantă a președintelui UZPR; originalitatea „viziunii” și „misiunii”, pe care o onorează cu „harul” și prezenţa omului de radio și al presei scrise, îl determină să concluzioneze: „Este greu să te desparţi de această meserie extraordinar de frumoasă pe care am purtat-o cu onestitate şi decenţă şi am primit înapoi, prin intermediului radioului public, o binemeritată recunoştinţă din partea ascultătorilor. Deşi mă pensionez, voi rămâne o persoană activă, permanent cu sufletul şi gândul la radio”. Și „rămâne”, în fidelitatea mărturisirii publice, cu inconfundabila „voce” de crainic sportiv, asumat jurnalistic, emoționând și inspirând tânăra generație și, nu în ultimul rând, impulsionând „viața” jurnalistică, la timpul prezent, în context cultural, educațional și moral. Doru Dinu Glăvan, intelectualul complet și complex, se afirmă în Istoria culturală românească, în spiritualitatea europeană, ca un „destin” fascinant, alături de „destine” cu care, împreună, scrie istorie jurnalistică.

CRISTINA SAVA/ UZPR 

Astăzi, în prima zi lucrătoare a anului nou 2021, anul jubiliar al industriei la Reșița, la sediul Oficiului Poștal Reșița 1, întreaga corespondență plecată de aici este obliterată cu o ștampilă ocazională dedicată împlinirii, la 3 iulie, a sfertului de mileniu de când au fost sfințite și date în folosință primele furnale. Inițiativa îi revine Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița și  Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, care doresc să marcheze astfel începutul acestui an aniversar ce va fi pus în evidență prin mai multe astfel de evenimente filatelice. Ștampila ocazională de zi pentru 4 ianuarie 2021 este aprobată de Poșta Română, prin intermediul Federației Filatelice Române din București, ea având ca și concepție sigla realizată de artistul plastic și graficianul Bogdan Piperiu, reșițean prin naștere, astăzi trăitor în Tuttlingen / Germania, siglă folosită în cadrul proiectului „Personalități ale Reșiței, la început de an 250”, în curs de desfășurare în această perioadă, între 1 și 15 ianuarie.  

Ne găsim în fața unui nou proiect având marca Reșița: 250 de ani de industrie, primul care debutează în anul jubileului. Inițiatorii acestui proiect sunt dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Erwin Josef Țigla, el desfășurându-se sub patronajul Centrului Universitar din Reșița al UBB, al Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, al revistei „Reflex: Artă – Cultură – Civilizație”, al Fundației „Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană” Reșița și al Filialei Caraș-Severin „Ștefan Naciu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, demonstrând încă o dată, că împreună se pot realiza lucruri frumoase… Afișul și logo-ul proiectului au fost concepute și realizate de artistul plastic reșițean Bogdan Piperiu, astăzi trăitor în Tuttlingen / Germania.

În ce constă acest nou proiect? În perioada 1 – 15 ianuarie 2021, din prima zi a anului până în ziua în care sărbătorim împreună Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie = ziua de naștere a Poetului național, publicăm pe rețelele de socializare răspunsurile la 2 întrebări adresate unor personalități legate prin naștere de Reșița. Întrebările sunt următoarele:

1. Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?
2. Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei la început de an jubiliar?

Au fost alese 30 de personalități reșițene invitate să răspundă celor două întrebări. Sunt 15 personalități care s-au consacrat înainte de anul 2000 și 15 personalități în formare / consacrate deja în parte după 2000, care demonstrează o continuitate a valorilor și o punere în oglindă a modului în care gândesc ele despre Reșița. În fiecare zi publicăm așadar răspunsurile câte unei personalități din fiecare categorie antemenționată.

Astăzi, luni, 4 ianuarie 2021, vom citi răspunsurile / gândurile lui Dan D. Farcaș (dr. informatician, scriitor, București) și ale Lorenei Garoiu, artist plastic, Timișoara.

Dan D. Farcaș, dr. informatician, scriitor, București

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Mi-am trăit prima copilărie într-o Reșiță în care nu exista niciun bloc, un oraș copleșit de uzină, dar care păstra o anumită noblețe, ca și o tramă stradală schițată încă de acum 250 de ani. Când eram mic am umblat desculț prin cartierul din jurul Casei Muncitorești, întorcându-mă acasă cu tălpile negre ca de tuș. M-am scăldat (e drept, doar până la genunchi) în vechea erugă industrială, între timp ascunsă sub pământ. Mai târziu mi-am trăit primii fiori sentimentali pe Corso-ul care se întindea de la Casa Scheuchenstein și Primărie până la Casa Muncitorească, pe atunci înconjurată de mici părculețe și multă verdeață.

Mai târziu, am asistat cum tot acest cartier, împreună cu altele adiacente au dispărut complet sau au fost pocite până la a nu mai înțelege nimic din ce a fost inițial. Din structura urbană schițată în 1771, n-a mai rămas aproape nimic peste două secole și ceva. Așa cum nu mai există nici librăria din care mi-am cumpărat prima sută de cărți, nici teatrul, nici sala în care am ascultat primul concert simfonic…

În adolescență și chiar după aceea, mă plimbam, ori de câte ori aveam ocazia, să văd cum se nășteau străzile și blocurile din Lunca Pomostului, iar mai târziu din Moroasa. Recunosc că noul cartier Lunca Bârzavei, zis și Govândari, l-am admirat mai mult de la distanță, iar în interior doar mult mai târziu.

De acel 3 iulie 1771 am aflat pe când aveam 13 ani și m-am ambiționat să scriu prima schiță a istoriei orașului, pe baza unei cărți a profesorului meu Gheorghe Molin, carte pe care el mi-a împrumutat-o atunci. Am urmărit cu bucurie când, la 200 de ani, a început să se înfiripe noul centru în Reșița Română, încercând să vizualizez, pe baza unor fotografii neclare apărute în presă, cum va arăta viitorul orașului meu natal. Recunosc că și azi, după ce acel centru s-a împlinit atât de frumos, mai visez noile străzi care ar trebui încă să se deschidă și noile clădiri reprezentative, ca și celelalte investiții prin care Reșița să-și onoreze statutul urban și să-și recâștige aura de unicat în felul său, în România, aură pe care a avut-o, de pildă, acum aproape un secol.

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei la început de an jubiliar?

Din păcate, această aniversare nu mai poate egala în entuziasm pe cea de acum 50 de ani. Statutul industrial al orașului s-a deteriorat dramatic, populația s-a redus. Cu toate acestea simt, de câțiva ani, o ușoară revigorare, care mi se pare de bun augur. Zonele industriale abandonate se prevede să devină oaze de frumusețe, platoul de pe Gol a câștigat veleități culturale, au fost salvate de la dispariție câteva simboluri: un furnal, funicularul de calcar etc., până la calea ferată Oravița – Anina, care ar putea deveni, toate, repere ale unui viitor turism industrial. Nu trebuie uitat că Reșița nu este doar o strânsură de case și industrii dintr-un căuș înconjurat de dealuri, ci o țesătură industrială întinsă de la apeductele de pe Semenic până la Dunăre. 

Pădurile virgine, cheile, peșterile, ar putea renaște plăcerea drumețiilor, altădată atât de prețuite. Ar trebui doar un minim de amenajare; de pildă, cei care exploatează pădurile să asigure ca drumurile să fie practicabile și pentru autoturisme, măcar ca acum 60 de ani, să fie reînviate cantoanele silvice, ca locuri de popas, să fie resuscitată mitologia zonei.

N-aș putea sublinia îndeajuns nici importanța investițiilor în cultură, sub toate aspectele sale. Secolul XXI, pe lângă multe mizerii, va fi, totuși, și unul în care vor exista condiții de acces la cultură pentru mai mulți oameni decât oricând înainte.

Aș mai dori Reșiței, pentru a se lega de lume, șosele bune, poate chiar autostrăzi, fără de care investitorii vor ezita să riște să vină aici. Și le mai doresc oameni vrednici la conducerea trebilor.

Nu în cele din urmă, urez reșițenilor să-și regăsească respectul proverbial de odinioară pentru competență și să nu-și piardă încrederea în viitor, în frumos și în binele general.

Lorena Garoiu, artist plastic, Timișoara

Ce înseamnă pentru Dumneavoastră Reșița la împlinirea a 250 de ani de industrie, sărbătoriți la 3 iulie 2021?

Reșița este pentru mine locul unde m-am născut și a rămas orașul meu de suflet, oriunde m-aș afla. Copilăria trăită la poalele dealurilor, pădurile din preajmă, lacurile ce înconjoară orașul, oamenii faini și inimoși cu care am interacționat sunt o sursă de energie vitală pentru mine și în momentul prezent. 

Ce gânduri trimiteți Reșiței și locuitorilor ei la început de an jubiliar?

Trimit cele mai bune și prospere gânduri Reșiței și oamenilor ce o locuiesc! Anul 2021 să îi găsească cu multe idei creative, foarte proaspete, îndreptate înspre dezvoltarea orașului prin toate resursele ce le are și care pot fi maximizate.