Confluențe în luna lui secerar.

19 august 2020, ora 17.00, Centrul German „Alexander Tietz“ Reșița:

Poezie (poeți din Banatul Montan), artă plastică (Nik Potocean, Bocșa), fotografie (Erwin Josef Țigla: „Orașul SPLIT din Croația”) și muzică (prof. Elena Cozâltea) la ceas de seară. Cu prilejul acestei întâlniri în curtea bibliotecii, se va sărbători Ziua Mondială a Fotografiei și ne vom aduce aminte de poetul romantic austriac Nikolaus Lenau / Nikolaus Franz Niembsch von Strehlenau (născut în data de 13 august 1802 în Banat, în localitatea Csatád, astăzi Lenauheim – trecut în eternitate în data de 22 august 1850 la Oberdöbling în Austria), la împlinirea a 170 de ani de la moarte.

Îmbrăcați în straie de sărbătoare, cu mic, cu mare, credincioșii Bisericii în construcție din Bocșa Română, păstoriți de părintele Valentin Costea, și-au cinstit hramul – în 15 august 2020 – la sfânta sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului.

În ajunul acestui important praznic a fost săvârșită slujba Privegherii și a fost oficiat Prohodul Maicii Domnului cu participarea unui număr mai restrâns de credincioși.

Însă, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, în ciuda vremii capricioase și a ploii când mai aprigă, când mai înceată, mulțime de credincioși, de toate vârstele, în straie de sărbătoare și cu flori în mâini, au participat la slujba oficiată de cei doi preoți: pr. Ciprian Costiș și pr. Valentin Costea, parohul bisericii.

În cadrul Sfintei Liturghii un număr mare de credincioși de toate vârstele au fost împărtășiți cu Trupul și Sângele Domnului.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de părintele paroh Valentin Costea, care a insistat pe însemnătatea acestei mari sărbători numite și Sfânta Maria Mare, pe gradul înalt de cinstire acordat Maicii Domnului în cultul ortodox, Maica Domnului fiind considerată de creștini o mijlocitoare, pururea rugătoare. De asemenea, Maica Domnului este considerată blândețea însăși, apărătoarea și ajutătoarea  celor mâhniți și obidiți, celor năpăstuiți, celor neputincioși și a celor suferinzi, precum și ocrotitoarea și ajutătoarea familiei creștine.

În încheierea predicii, cei doi preoți au sfințit prinoase aduse de credincioși, care, mai apoi, au fost împărțite participanților la rugăciune.

Au fost intonate pricesne și cântări dedicate Maicii Domnului și, pentru că încă se mai dezbate dilema urărilor de „la mulți ani” la această sărbătoare, părintele Valentin Costea aprecizat că „putem felicita persoane întotdeauna când se sărbătorește praznicul sfântului al cărui nume îl poartă persoana, deoarece cinstim sfântul al cărui nume îl purtăm, iar ca urări  potrivite  ar fi: Să porți numele Sfântului cu dragoste și demnitate!și/sau La mulți și binecuvântați ani!”

După o perioadă de activitate mai dificilă, din cauza restricțiilor stabilite în perioada de alertă, membrii Comisiei de Atestare Profesională a UZPR s-au reunit, respectând măsurile sanitare, în prima ședință în plen, având un nou președinte (după Adunarea Generală de Alegeri din luna iulie), în persoana jurnalistului Dan Constantin. Au fost prezenți ceilalți patru membri ai Comisiei – Valentin Uban, secretar, Viorel Popescu, Teodora Marin și Ovidiu Zanfir. De asemenea, au participat președintele Uniunii, Doru Dinu Glăvan, și vicepreședintele Sorin Stanciu (fost președinte al Comisiei de Atestare Profesională).
A fost analizată situația dosarelor aflate în analiză, majoritatea (30-45) fiind legate de Adeverința în vederea obținerii indemnizației la pensie. S-a accentuat responsabilitatea verificării dosarelor, constatându-se că se solicită acest drept și din partea unor persoane care nu dovedesc încadrarea ca jurnaliști profesioniști sau colaboratori permanenți în activitatea publicistică. A fost luată hotărârea ca în cel mai scurt timp să se răspundă tuturor celor care se pot bucura de calitatea de membri asociați, cu toate drepturile ce derivă din această calitate, mai puțin să beneficieze de indemnizație conform Legii 83/2016.
Membrii Comisiei de Atestare Profesională au hotărât să revizuiască toate dosarele, pentru a definitiva încadrarea corectă, conform prevederilor statutare, a calității de membru asociat și a celei de membru. De precizat că membrii asociați pot deveni, în timp, membri cu drepturi depline ( tot conform Statutului ), în vederea obținerii indemnizației la momentul pensionării.
În cadrul întâlnirii Comisiei au mai fost luate două importante hotărâri. Prima se referă la faptul că un număr deloc de neglijat dintre membrii pensionari nu își achită la timp cotizația (până la 25 februarie în fiecare an), așa cum au luat al cunoștință la primirea documentului pentru Casa de pensii. Aceștia vor fi atenționați să-și regleze problema respectivă, până la data de 15 septembrie 2020, în caz contrar pierzându-și calitatea de membru al UZPR, beneficiar al indemnizației. A doua constatare se referă la faptul că în evidența Uniunii sunt membri care nu au plătit cotizația de doi-trei ani, ceea ce, tot conform Statutului, conduce la pierderea calității de membru. Dacă până la 20 septembrie aceștia nu își vor regla problema financiară, Secretariatul va preda dosarele la firme specializate de arhivare. Orice dorință de revenire în Uniune, conform Statutului, înseamnă practic reînscrierea în organizația noastră, cu depunerea documentelor necesare.
Toate discuțiile și hotărârile luate în ședința Comisiei de Atestare Profesională au stat sub semnul acțiunii ferme și a dorinței de a se limpezi rapid și eficient toate problemele administrativ-organizatorice și comunicarea permanentă, de substanță, cu toți membrii UZPR.

Departamentul Comunicare

(dialog cu medicul chirurg Flavius CHIȘ – Hunedoara)

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră activitatea de medic chirurg?

– Pentru mine chirurgia este una dintre cele mai grele, dar și frumoase specialități, de aceea o consider o pornire prin care încerc cu responsabilitate să contribui la însănătoșirea omului bolnav.

– Cum de ați îmbrățișat această specialitate?

– Student fiind în anul III, am avut primul contact cu chirurgia în sala de operație, cu adrenalina din timpul gărzii. M-au atras și am știut că acolo este locul meu, chiar dacă munca de chirurg presupune sacrificii, o bună pregătire profesională, calm și răbdare. Cea mai mare satisfacție ca și chirurg este atunci când reușești să redai pacientului normalitatea vieții, bineînțeles în limitele posibilităților. Mi-am ales chirurgia generală pentru că este o specialitate complexă.

– Cum îl simțiți în sufletul dumneavoastră, pe omul așezat pe masa de operație?

– Relația cu pacientul este foarte importantă și trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă și comunicare. Cei doi trebuie să devină o „echipă” care are același gând și obiectiv final.

– Un succes de neuitat lângă masa de operație, care vă trezește și acum o satisfacție, puteți să ni-l punctați?

– Rememorez un caz dificil, nu numai prin prisma diagnosticului, ci și prin prisma vârstei pacientului. Avea 28 ani. Dorința de rezolvare a cazului era reciprocă. Intervenția a reușit. A fost un succes pentru amândoi din punct de vedere medical, dar sentimental pentru pacient pentru că și-a găsit „sufletul pereche” în secția noastră.

– Ați avut și nereușite?

– Uneori planurile ne sunt împiedicate de complicații și finaluri nefericite. Noi trebuie să luptăm cu responsabilitate și de fiecare dată să facem tot ce ne stă în putință pentru rezolvarea cazurilor, indiferent de statutul, vârsta și șansele pacientului.

– Cum stați cu studiul individual, cu continua pregătire profesională?

– Acestea nu se opresc niciodată de pe agenda noastră de activitate. Ne aflăm într-o continuă formare. Medicina progresează, iar noi trebuie să ținem pasul cu ea.

– În ce domeniu al chirurgiei doriți să vă perfecționați?

– Nu pot să afirm că vreau să mă specializez într-un domeniu oarecare, întrucât chirurgia generală oferă posibilități nenumărate. Mă gândesc și recunosc că mi-ar plăcea să abordez mai mult patologia tiroidei și a sânului.

– În reușita unei intervenții chirurgicale simțiți cumva și sprijin divin?

– Consider că Dumnezeu este prezent în viețile noastre atât cu lucruri care ne fac fericiți, cât și cu încercări care ne testează credința. Credința este cea care ne ajută să mergem mai departe atât ca și chirurg, cât și ca pacient. Fără credință în domeniul medical și în chirurgie în mod special, nu poți merge înainte în dorința realizării planului făcut.

Ioan Vlad

Georgeta-Ileana Cizmaș

Noi doi am fost verișori, mai îndepărtați, pe linie paternă și implicit cu Dumitru, cosmonautul. Nu ne-am întâlnit la Lugoj, unde amândoi am făcut liceul, el fiind din altă generație. De altfel, ne-am cunoscut în momentul în care scăpase de învățământul rural și a fost angajat la revista Scrisul bănățean, devenit Orizont. Eu lucram deja la sudioul de radioteleviziune, locuind nu departe de el, pe bulevardul Lenin. Nu știu cum s-o fi numind azi și nu mă interesează. Eram deja amândoi membri ai Uniunii Scriitorilor. El era din generația lui Nichita Stănescu, mai mare cu vreo șapte ani decât mine. Debutase cu proză, volumul Copacul, căruia noi îi spuneam Capacul. Spun „noi”, căci în afară de cenaclul Filialei, al studenților etc. Locuința lui Sorin se transforma, de pe la cinci spre noapte într-o adunare foarte pestriță de noncomformiști. Scriitori, plasticieni, muzicieni, tineri și neserioși, moderați de tătucul Sorin. Discuțiile noastre erau neconvenționale.

  Dacă la cenaclul filialei un autor își citea productul, urma un comentator care susținea un referat, verbal sau scris, urmând discuțiile și-n încheiere concluziile autorului, la Sorin acasă totul era un haos, grație multiplelor noastre preocupări artistice. Sorin era un bonom, prefera societatea tinerilor, de subliniat că serile noastre erau în exclusivitate „băiețești”. Ne consideram hipioți, în afara orelor de lucru. Era perioada fericită a marilor prefaceri sociale și artistice pe plan mondial. Spre deosebire de adunările stereotipe, cenacluri, șezători, supervizate de securiștii sub acoperire, noi eram conectați nu numai la noutățile Europei libere, dar și la veștile dinspre cultura occidentală. Sorin avusese o experiență neplăcută cu autoritățile din cauza poziției sale față de revoluția anticomunistă din Ungaria și imprima un background de opozant al socialismului serilor noastre. Dar eram cuminți și blânzi, bănățeni cosmopoliți. Nu complotam împotriva statului, nu confecționam cocteiluri Molotov.
El locuia la parter, cu balcon, ușa era deschisă, așa că mai totdeauna încălecam balustrada și-i intram direct în birou, iar el se prefăcea speriat. De fapt era bucuros de oaspeți, se ridica de la biroul de lucru și punea pick-up-ul. Adusese din URSS muzică interpretată de ansamblul țigănesc de stat. Îi plăcea sentimentalismul acela exotic. Deobicei întrerupeam audiția, neputând suporta așa ceva, spre amuzamentul lui și-i puneam pe magnetofonul  niște benzi copiate la radio, cu piese orchestrale de Wagner și dirijam în fața oglinzii, cu o baghetă profesională. Începeau să vină și ceilalți „clubiști”. Atunci puneam pop-rock, tocmai lansasem în premieră pe țară ultimul LP al formației „Beatles” și-l duceam după mine, iar Sorin scotea berile reci la iveală. Ne povestea despre noul roman francez, la modă fiind Nathalie Saraute, Alain Robgrillet și Michel Butor. Apoi despre „Ulise” al lui Joyce. Nu eram un fanatic în acest domeniu, care nu-mi plăcea, având eu alte afinități elective – germanii. Studentul plastician, care nu avea acoperiș în oraș și dormea mai mult pe la Sorin, treaba lor ce făceau după plecarea noastră, zdrăngănea la ghitară rece. Sorin îi dădea cu Cehov, era mare cehovian, și cu Dostoievski. Spunea lucruri de necontestat, dar intram și eu în puțină polemică, era prea multă Franță și Rusie, prea complotaseră țările astea în primul război mondial așa că am contrabalansat cu mostre din recentele mele traduceri – poemele lui Nietzsche din „Also sprach Zarathustra” și apoi cu Thomas Mann. Aici veneam tare. Eram în primul meu volum influențat de neamțul meu. Apăruse deja în traducere „Muntele vrăjit”, dar premiul Nobel i-a fost acordat pentru „Casa Buddenbrock”, ca sfidare pentru ideile emanate de cartea mai recentă. Nu conveniseră opiniile filosofice din această recentă carte magistrală. Începeam să punem la îndoială onestitatea comisiei Nobel. Sorin făcuse și cinematografia, adora filmele și mai ales „La Est de Eden”. Murise recent James Dean, pe care Sorin îl adorase ca apariție masculină. Un furios la Hollywood, atât de aproape prin atitudine de hipsterii din San Francisco.

Aveam pe benzi Bob Dylan cântând în tandem cu Joan Baez. (Seniora Baez mai trăiește, s-a mutat în San Francisco Bay Area, am văzut în San Jose Ca. afișe cu concertele ei). Colectivitatea noastră era serios conectată la noutățile occidentale, aproape că le trăiam și păreau mai apropiate decât cenaclul Flacăra cu Păunescu cu tot. Ne mai și citeam, versuri, Sorin lectura din ultimele pagini scrise în ziua aceea, har domnului că nu aveam între noi critici literari, ei fiind prea serioși ca să participe la asemenea cenacluri improvizate și stropite cu bere. Discutam despre „furioși”, „beat generation”, „counter-culture”, știam de atunci că la redacția „San Francisco Chronicle” Herb Cohen alăturase „beat” cu „Sputnic” și ieșise „beatnic”. Allen Ginsberg și al său „Howl” ajunse la urechile noastre.
Tocmai fugise de la studioul de radio Timișoara crainicul Dângă, așa că puneam tare Europa liberă, să-l ascultăm. Și pe Cornel Chiriac și pe Monica Lovinescu. Cred că se auzea, de la noi, pe tot bulevardul Lenin. Sorin începuse să urmeze calea romancierilor noului val francez, se vedea discret acest lucru. Eu râmâneam cu Franz Kafka, aici mă întâlneam în opinii cu Sorin. Dar și cu expresioniștii austrieci și nu numai cu Trakl, ci și cu Schoenberg (nu știu de unde am făcut rost de discul cu „Pierrot-lunaticul” pe texte de Trakl), Berg și Webern. Muzicologul George Bălan tocmai scosese deja o serie de eseuri, iar recenta lui carte despre Mahler m-a impresionat încă din studenție, când și la cursurile lingvistului Tohăneanu o citeam în secret. Din păcate fusese alungat din țară, iar eseurile despre homoerotismul unor artiști au apărut dincolo de hotare. 

Era un bun prilej de asimilări de noutăți, simultan cu detoxifierea de ideologii asimilate la locul de muncă în mod obligatoriu. Cine spune că a fost o perioadă incultă greșește…

ERWIN LUCIAN BURERIU

             San Francisco

Ieşit din Ţara Făgetului – oază de spiritualitate cu creştinii de sub cer şi drepţii de pe pământ, care zădărnicesc duhurile rele să acţioneze asupra neamului. De aici au răsărit ca florile oameni de ştiinţă şi de cultură care au mucenicit pentru limbă şi românism. Una din aceste personalităţi este şi distinsul dascăl, cu viaţă de apostolat – Gheorghe Iosifoni, care a învăţat aici că limba română, ,, acel fagure de miere”,  „este patria mea” şi de aceea a ales să fie profesor de limba română pentru a învăţa pe copii tainele slovelor si a limbii. Măreaţă potriveală ieşită din rânduielile lui Dumnezeu.  Ele vin din străfundurile noastre unanime, din plămada nealterată a sufletului românesc, din brazda sfinţită prin truda milenară a strămoşilor. Domnul profesor Gheorghe Iosifoni se trage din părinţi creştini vestiţi, învăţând din tinereţe buna cuviinţă, a devenit un purtător de lumină din lumina înaintaşilor, luminând pe toţi cei din jur, vindecând şi mântuind sufletele lor.

După absolvirea Facultăţii de limba română de la Universitatea din Timişoara ajunge profesor în localitatea Dognecea din judeţul Caraş – Severin. Sacralitatea locurilor şi floarea tinereţii sale crează o personalitate ca rezonanţă a ordinii Divine împletită cu cea a tradiţiei şi istoriei naţionale. De acum dascălul Gheorghe Iosifoni înavuţit de cucernicie şi înţelepciune, va da necontenit pildă de mare destoinicie oamenilor. Ajuns om al şcolii prin vocaţie şi didactică eficienţă a pregătit generaţii de cetăţeni oneşti şi iubitori de adevăr, care apreciază munca şi rosturile ei ca valori supreme ale existenţei. A căutat să facă din elevi oameni mai buni, mai înţelegători, mai deschişi la suferinţele celor din jur, umplându-le sufletul de iubire şi bucurii.

Prin felul său de a fi, întotdeauna deschis, de o sinceritate nedisimultă, face să fie îndrăgit de cei cu care lucreză, de colegi, de elevi şi părinţi. Domnia sa nu privea elevii ca pe o marfă ci ca pe ,,Măria Sa Omul, fiul al lui Dumnezeu” tratându-i cu delicateţe şi respect.

Om de suflet şi om de nădejde, cuget limpede şi generos, pe cât de modest pe atât de hotărât în judecăţile sale este numit director la  Casa de copii Reşiţa.

Prin muncă asiduă, dragoste, voinţă, cât şi prin ideile sale novatoare despre şcoală a contribuit la ridicarea prestigiului dascălului şi a şcolii cărăşene – devenind unităţi de elită a învăţământului românesc. Calitatea de dascăl, de conducător de instituţii, probate în fruntea şcolilor prin care a trecut şi cea de om l-au propulsat spre Inspectoratul Şcolar al judeţului Caraş – Severin trecând prin mai multe funcţii până la cea de inspector şcolar managementul resurselor umane + învăţământ special. În această calitate, harul său împletit cu dăruire, perseverenţă, integritate şi curaj au făcut minuni punând o piatră importantă, la temelia şcolii româneşti. Astfel a devenit un aristocrat al vieţii sociale, politice, culturale şi şcolare, el fiind un uluitor model de conducător, de o calitate excepţională pentru generaţiile de azi şi de mâine în căutarea unui sens existenţial, un mentor în învăţământul cărăşean. La el ideea de morală este sa învăţăm să fim recunoscători faţă de cei care ne-au format. Este omul corect cu mare cinste sufletească, cu incapacitatea de a înşela sau a minţii. Blând, voios, drept cu toată lumea ştie să iubească oamenii din jur, dar are un cult şi pentru strămoşi. Nu acceptă politica făcută de oameni fără frică de Dumnezeu şi făra ruşine faţă de semeni. Nu aprobă gloria mediocrităţii cum se intâmplă azi. E opus omului rău, hrăpăreţ, gata oricând de gâlceavă, pus pe căpătuială. Pentru el, omul este o taină nu o marfă. Domnia sa crede că răsplata nu mai trebuie să fie câştigul ci bucuria că ai pus o cărămidă la înflorirea comunităţii şi că ,, un om bun nu-i acela care face bine, ci acela care se bucură că face bine,, ( N. Iorga ).

Înzestrat cu darul de comunicare astral, suflet generos, calm şi răbdător, fără ascunzişuri are un simţ al prieteniei. Apreciază prietenia adevărată, bazată pe respect şi iubire, nu pe interese. Sunt cunoscute prieteniile domnului inspector cu regretatul profesor Otta Verindeanu, ori cu profesor inginer Ovidiu Orza şi alţii.

Gustul său pentru frumos, cultura, stilul de viaţă şi nobleţea gândirii asupra rosturilor lumii pământene m-au atras spre Domnia sa. Prezenţa sa crează o atmosferă de necrezută sacralitate, o imagine de început de lume, emană in jur energie şi bunătate, fiind fără îndoială o mare personalitate. Este un om care ştie să asculte nu numai să vorbească, un om care respiră acelaşi aer ca toţi oamenii. Prezenţa lui dă culoare, însufleţire, impune respect şi iubire pentru a face vorbele în rază de lumină şi cântec.

Profesorul, inspectorul Gheorghe Iosifoni trăieşte printre noi prin faptele sale, rămâne pentru noi o personalitate bine conturată în analele şcolii româneşti, iar numele său peste care nu se va putea trece uşor va dăinui peste vremuri. Stăpân pe profesia sa cu un talent viguros, care nu se sfieşte să afirme că dreptatea este de partea celui care munceşte, citeşte, pregăteşte fiecare lecţie, faţă de care nu işi ascunde cuvintele de iubire, respect şi preţuire.

Fiinţa noastră nu are destule urechi să audă şi nici destui ochi să vadă frumuseţea lăuntrică a acestui om, bogat în cultură şi luminat de inteligenţă şi mai presus, pătruns până în adânc de iubirea pentru oameni.

Noi, almăjenii, îl privim cu stimă şi respect pentru ca din preaplinul calităţilor sale se revarsă benefic asupra tuturor. Emană bunătate şi înţelegere, înţelepciune şi blândeţe, ştie să fie om şi să fie bun, aduce in jurul lui pace, linişte, bucurie şi lumină.

,,O, mucenice Gheorghe, nume dulce şi scump tuturor credincioşilor, acestă scurtă laudă ce o aducem ţie cu blândeţe primeşte-o, şi de tot felul de întâmplări fereşte pe cei din jurul tău”.

                         Prof. Pavel Panduru

”Bucurie mare ai în suflet atunci când cutreieri munții și pădurile, câmpiile și luncile, dar și veselie multă ai când te bucuri de tot ce există în jurul tău”- îmi spunea mereu străbunica noastră Călina Bornuz, născută în comuna Topleț, județul Caraș-Severin.

Oamenii care își petrec copilăria la sat sunt  fericiți, eu așa am simțit, și știți de ce? Pentru că stau de vorbă cu anotimpurile, cu apele, cu florile, cu animalele, ei sunt prieteni cu natura și îl iubesc pe Dumnezeu necondiționat. În mine trăiește bucuria de a povesti ce înseamnă să te naști și să trăiești la sat, vreau să spun tuturor că satul românesc reprezintă iubirea, tinerețea, prietenia, aventura! Românii trebuie să iubească viața, să se bucure de tot ce există în jurul lor, în viața lor, în ființa lor, să fie demni, să iubească pământul pe care îl calcă, să fie mereu cu fruntea sus, numai așa putem merge mai departe, numai așa putem dărui lucruri frumoase și altora.

Îmi doresc să știe toată lumea că inimile dacilor, care au supraviețuit pe aceste meleaguri, au lăsat o scrisoare sorții neamului românesc, o scrisoare care a atras atenția destinului, chiar și a istoriei. Spun aceste lucruri pentru că istoria nu poate fi uitată, ea ne redă în fiecare secundă demnitatea, încrederea în noi, în toți românii din țară și din străinătate. Sunt convinsă că frații noștri români plecați peste hotare poartă iubirea în suflet pentru locul copilăriei până la moarte. Mă simt norocoasă pentru faptul că m-am născut în Topleț (Caraș-Severin). Această localitate încărcată de istorie  este formată din două sate: sat Topleț și sat Bârza. Frumusețea acestui loc este mereu învingătoare, deseori le spun prietenilor din copilărie, și nu numai, că Toplețul ar putea deveni un punct turistic important în zona Banatului, la mine în inimă fiind declarată  deja, de aceea voi spune multe lucruri despre punctele importante din locul copilăriei mele și anume: Sfinxul Bănățean, Morile de apă, Crucea Albă sau Locul la Cruce, Apeductul Podul Turcilor, Podul Mariei Terezia, Păstrăvăriile din Topleț, Iovan Iorgovan, Piciurine.

Sfinxul Bănățean

 Este o stâncă imensă, care se află la aproximativ 2 kilometri de Topleț, nici până în ziua de astăzi nu se știe cum a apărut în acest loc. Bunica mea, Damșescu Maria, Dumnezeu s-o odihnească, îmi povestea despre acest Sfinx ca și cum ar fi fost un soldat care apăra comuna Topleț, dar poate că așa este.

Sfinxul Bănățeaneste un megalit de 16 metri înălțime și aprox. 8 metri lățime, un chip cioplit, oamenii din sat au crezut și cred în continuare că este cioplit de Dumnezeu însuși. Mi-aș dori din tot sufletul să fie cunoscută această stâncă antropomorfă. Figura Sfinxului aduce a om calm, bun, misterios, dar cel mai bine seamănă cu un dac. Foarte puțină lume știe de existența acestei stânci interesante, deseori își schimbă fizionomia, în funcție de cum ne mișcăm atunci când ne uităm la el, un misterios. Față de Sfinxul din Bucegi este de două ori mai mare Sfinxul nostru de la Topleț.  Sper din tot sufletul că acest monument al naturii să fie luat în seamă și apreciat astfel încât să poată fi vizitat de turiști. El se află chiar în grădina unui localnic din Bârza pe nume Ilie Cernescu, acesta având porțile deschise pentru turiști.

Articol întreg >>>>>>>>>>>

Factorii geografici, istorici, economici și politici din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, erau deosebit de favorabili pentru începuturile industriale în această parte a țării. Așezată pe ambele țărmuri ale râului Cerna, pe artera principală de circulație Timișoara-București la numai 10 km de portul dunărean Orșova, străbătută și de pârâul Bârza, cu un debit de 1000litri/sec și o cădere naturală de 27 m, localitatea Topleț dispune de forță suficientă de muncă, oferită de zonele învecinate, preponderent dacă nu exclusiv agrare.

Posesorii de capital au fost atrași de perspectiva unor investiții rentabile, și-au îndreptat atenția spre această așezare, comuna Topleț, excelent amplasată și din punct de vedere al accesului către piețele de desfacere a produselor în întreg bazinul dunărean.

Așa cum atestă documentele de arhivă, în anul 1880 întreprinzătorii Ferdinand Schram și Hermann Schmidt se asociază în construirea unui atelier de ciocănărie.

Situat lângă pârâul  Scârcița , afluent al râului Cerna , acesta este cel dintâi atelier al viitoarei unități industriale. Este locul să menționăm că respectivii întreprinzători erau locuitori ai comunei, descendenți ai unor familii de proprietari care, în perioada 1875-1891, posedau o moară mecanică și o mașină hidraulică multifuncțională, succedând în această calitatea firmei ”Bruder Schmidt” (Frații Schmidt).

Foarte mare pentru epoca respectivă – clădirea însăși avea patru etaje- moara era amplasată pe malul drept al râului Cerna, lângă șoseaua națională, ceea ce îi creea un puternic vad comercial . Aflat nu departe de moară, lângă ”Poarta lui Iorgovan” un pod de piatră îi asigură legătura cu localitățile Topleț și  Bârza, ale cărui ape purtate printr-un canal de aducțiune, cu un ingenios sistem de instalație și de transmisie pe distanța de 553 m, la înălțimea unei case cu două etaje, acționau moara de pe malul drept al râului.

Oricum construirea atelierului de ciocănărie, cu autorizație din partea autorităților , constituie actul de naștere al Întreprinderii Mecanice Topleț.

articol întreg aici  >>>>>>>

Ing. Ion Borca, un împătimit al filateliei reșițene și caraș-severinene, nu mai este printre noi… În spre orele dimineții ale zilei de 8 august, după o grea suferință, inima sa a încetat să mai bată…

Ion Borca s-a născut la 24 decembrie 1935, în comuna Ticvaniu Mic, județul Caraș-Severin, dimineața, la venirea colindătorilor, din părinții Ion și Eufemia. Școala primară a urmat-o în comuna natală, apoi gimnaziul la Liceul „Dragalina” din Oravița. În anul 1950 a venit la Reșița unde a urmat Școala Tehnică Siderurgică, secția Cocserie. După terminare a fost repartizat la Hunedoara unde s-a construit Uzina Cocsochimică.

În anul 1956 a fost selecționat pentru Școala de Aviație – din cauza unor neînțelegeri, la frontiera de vest s-au pregătit piloți tineri. A absolvit școala obținând brevetul de pilot. În toamna anului 1956 a fost încorporat în marina militară, la divizionul de submarine de la Mangalia. Aici a făcut pregătire pentru funcția de timonier, urmând diferite exerciții în Marea Neagră. Se mândrește cu faptul că în anul 1957, în data de 4 august, de Ziua Marinei, a condus submarinul „Delfinul” de la Mangalia până la Constanța, unde a participat la festivități. La întoarcere, de la timona din turelă se vedea marea, cu apa ca oglinda, nu se mișca niciun val, doar bancurile de delfini care urmăreau submarinul: era o priveliște de basm.

Spre finele anului 1958, venind din armată, s-a angajat la minele de uraniu de la Ciudanovița ca operator geofizic, controlând fronturile de lucru. În luna aprilie a anului 1960 a cerut transferul la Combinatul Siderurgic Reșița, secția Motoare Diesel, ca tehnician principal. După câțiva ani s-a mărit numărul de locomotive cu motoare Diesel și s-a simțit nevoia de piese de schimb, astfel că s-a creat un sector de centralizare a acestor piese, unde a fost numit șef de birou și unde, împreună cu colectivul de acolo, ținea evidența comenzilor, atât din țară cât și din Polonia și Bulgaria, unde existau un număr mare de locomotive. Cu acest prilej a participat în mai multe rânduri, împreună cu delegatul Uzinexport, la contractări de piese de schimb, atât în Polonia, cât și în Bulgaria. În 1974 a fost transferat din ordinul directorului general ing. Mircea Ioan Popa la serviciul de aprovizionare, ca șef birou.

În anul 1972 s-a ivit ocazia de a-și continua studiile la Institutul Politehnic „Traian Vuia“, la secția de seral, pe care l-a absolvit în anul 1976 cu media 9. Din cauza unor probleme familiale nu a reușit să continue încă trei ani pentru a obține diploma de inginer diplomat, deci a rămas, conform titulaturii europene, simplu inginer. În continuarea activității sale a fost șef adjunct serviciu, apoi șef serviciu la platforma Câlnicel, iar la pensionare i s-a oferit un contract de consilier al directorului general pe probleme de export. Ca o concluzie, poate spune că a mers pe pământ, sub pământ, pe apă și sub apă, prin aer…

>>>>>>>>>articol întreg