Timp și Contratimp în Identitatea Banatului de Munte. Remember Octavian DOCLIN și Ion CHICHERE

În perioada 17-22 august 2020, pe malul barajului de acumulare de la Secu- unul dintre locurile de o frumusețe covârșitoare din Banatul de Munte, s-a desfășurat prima ediție a Taberei Naționale de Poezie cu participanți din Lugoj: Ela IAKAB și Nicolae SILADE, din Tg.Jiu -Nicoleta CRĂIETE, din Bistrița Năsăud: Daniela FULGA și Alexandru UIUIU, din Reșița: Ada BOTEZAN și Costel STANCU, din Timișoara- George LÂNĂ și Peter SRAGHER din București. Joi, 20 august 2020, sub bolta viței de vie care acoperă curtea librăriei reșițene Semn de Carte, poeții au fost protagoniști ai unui adevărat regal de poezie, evenimentul fiind moderat de jurnalista reșițeană, poeta Ada BOTEZAN. (mai mult…)

UZPR continuă implementarea proiectelor asumate

Întrunită statutar, la sediu și prin prezența unora dintre membri online, reuniunea Consiliului Director al UZPR a relevat preocupările curente ale conducerii Uniunii și stadiul celor mai importante proiecte asumate în ultima perioadă.

În primul rând, a fost luată în discuție tema acțiunilor derulate recent. Comemorarea marelui jurnalist și patriot, erou de război Pamfil Șeicaru, la Mănăstirea „Sfânta Ana”, din Orșova, pe care e edificat-o, a avut loc la inițiativa mai multor șefi de filială și în prezența unui mare număr de ziariști. Acțiunea s-a desfășurat cu sprijinul episcopului de Mehedinți, Nicodim, precum și a stareței așezământului, Iustina. După slujba de pomenire a avut loc o proiecție a filmelor realizate de M. Șalapa despre personalitatea lui Pamfil Șeicaru și despre monumentul pe care l-a finanțat și construit. „Aflat în exil, Pamfil Șeicaru a sesizat revirimentul sentimentului național în perioada socialistă și a scris volume memorabile care reflectă acest fenomen”, a punctat Gheorghe Văduva.

Dat fiind faptul că în luna octombrie se vor împlini 40 de ani de la moartea marelui ziarist, așa cum a punctat Nicolae Băciuț, precum și 15 ani de la înhumarea la Mănăstirea „Sfânta Ana” a rămășițelor sale pământești, UZPR intenționează să organizeze un eveniment omagial pentru întemeietorul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, precum și numirea după marele ziarist a unora dintre Premiile UZPR. „Dorim să stimulăm jurnalismul profesionist să manifeste spirit de jertfă, credință și iubire pentru profesie și societate, pornind de la exemplul marelui nostru înaintaș”, a punctat președintele UZPR, Doru Dinu Glăvan.

Un alt punct pe agenda ședinței a fost evenimentul care a stat sub semnul Asociației Scriitorilor Români din Austria, care a organizat acordarea unui număr de zece distincții pentru jurnaliști din cadrul UZPR. Condusă de partenerii Uniunii, Daniela și Constantin Gumann, organizația este un bastion al românismului din Diaspora și un exemplu de demnitate românească peste hotare, de păstrare a tradițiilor și spiritualității naționale.

La întâlnirea conducerii UZPR cu Comitetul Mondial al Românilor s-a decis un parteneriat pentru un proiect bazat pe reportaje din 100 de locuri emblematice ale României. Primele părți vor reflecta județele Mureș, Covasna și Harghita. În anul 2021, cele 100 de locații vor fi prezentate sub formă de reportaje de câte patru minute, pe o hartă interactivă. De asemenea, realizatorii filmului „Siberia cu oase”, din R. Moldova, au primit o importantă distincție, la recomandarea UZPR.

Una dintre manifestările dedicate sporirii vizibilității Uniunii va avea loc la Târgoviște și va fi centrată pe relansarea acordării Ordinului Ziariștilor. Cu această ocazie, va fi celebrată aniversarea celor 20 de ani de existență ai revistei…, publicație etalon a presei din acest spațiu de tradiție jurnalistică. În același context fast va fi lansat și volumul „Cavalerii noilor Apocalipse. Nu vă fie frică”, de Corneliu Vlad, iar Filiala Bacău va organiza lansarea celor două volume despre jurnalism apărute la Editura UZP sub semnătura lui Neagu Udroiu.

Pe direcția publicațiilor Uniunii, s-a evidențiat viitorul conținut dens al Revistei UZP, care va apărea în luna octombrie, și în care va fi publicat Codul Deontologic al Jurnalistului Profesionist. În același timp, Miron Manega a anunțat apariția Antologiei „Certitudinea”, volumul I, purtătorul de cuvânt al UZPR solicitând Uniunii un punct de vedere vizavi de faptul că a fost cenzurat de către un site de socializare.

Ședința Consiliului Director al UZPR a reflectat și demersurile care se fac pentru a se aproba alocarea de fonduri publice pentru anumite entități media private, în anumite condiții, un proiect pentru care conducerea UZPR va milita constant până la atingerea acestui țel.

De asemenea, conducerea UZPR se va alătura unui demers al unei comisii extraparlamentare de investigații, după evaluarea acțiunilor pe care aceasta și le propune.

În continuare se caută spațiul cel mai adecvat pentru organizarea evenimentelor viitoare ale UZPR, de la Seratele „Eminescu, jurnalistul” la Gala Premiilor UZPR, Convorbiri jurnalistice și altele.

În același timp, s-a lansat pe site-ul UZPR un spațiu dedicat mesajelor membrilor Uniunii ( și nu numai ), prin care să reflecte propria viziune asupra parcursului Uniunii din ultimii cinci ani și, de asemenea, despre direcția în care se îndreaptă jurnalismul profesionist din România. Cele mai relevante mesaje vor fi publicate în revistele Uniunii, președintele UZPR făcând un apel la membrii Consiliului Director să asigure o lansare cât mai amplă, spre toți membrii UZPR, a acestei provocări profesionale. 

Pe ordinea de zi a ședinței Consiliului Director din 20 august au mai fost o prezentare a stadiului unor dosare juridice aflate pe cale de a se încheia, plata cotizațiilor până la data de 25 februarie începând cu anul 2021 ( pentru jurnaliștii pensionari, beneficiari ai Legii 83/2016 ), constituirea Sucursalei Chișinău a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, precum și anumite măsuri administrative, financiare care au primit aprobarea Consiliului Director, pentru o cât mau rațională și eficientă funcționare.  S-a punctat faptul că membrii pensionari restanțieri care nu plătesc cotizația până la 15 septembrie a.c. riscă suspendarea din Uniune, cu consecințele implicite asupra indemnizației. În cazul în care doresc să revină în UZP, acești membri vor fi nevoiți să se reînscrie. Consiliul Director a decis ca în luna octombrie să fie realizată lista finală a persoanelor care nu și-au achitat această obligație.

Departamentul Comunicare

Fără a încerca să înțelegem personalitatea lui Artur Silvestri, de fapt „persoana” lui, nu este cu putință să înțelegem opera lui. În contextul acestui articol în mod deliberat voi folosi, în referire la Artur Silvestri, prezentul și prezentul continuu. După părerea mea Artur Silvestri se află în veșnicie acolo unde cronologia istorică și a lumii nu mai are nici o importantă. În veșnicie lucrurile „sunt”, ieri, astăzi, întotdeauna.

Artur Silvestri este una dintre puținele „persoane” în înțelesul deplin al cuvântului. Unul dintre cei foarte puțini care înțeleg că Omul,” persoană”, este singura din creație care există simultan în spațiul „noetic” (spiritual) și material. Dar încă mai mult „omul” (persoana) are obligaţia de a le uni, aceste două planuri, prin transfigurarea propriului său trup. Aceasta înseamnă nu „mortificarea” materiei ci transfigurarea ei, aducerea ei la „starea dintâi”. În această înțelegere ar trebui să fie limpede că de fapt singurii „materialiști” autentici, cei care înțeleg și respectă cu adevărat „materia”, sunt chiar creștinii. Această înțelegere este prima condiție pentru deslușirea operei lui Artur Silvestri. Căci așa a înțeles și a mărturisit despre „om” Artur Silvestri.
El a știut foarte bine că „omul” este alcătuit din trup, suflet și duh și la fel de bine el a înțeles diferența dintre ele și împrejurarea că ele trebuie să lucreze în concordie. Artur Silvestri, în toată opera lui, mărturisește că trupul este vehiculul care pune lucruri în mișcare, că sufletul este cel care sau prin care există creștere, simțire, percepție, iar duhul este cel prin care sunt înțelese adevărurile veșnice,” tainele”, care nu pot fi explicate ci doar contemplate. Iar deasupra tuturor stă libera voie, capacitatea și obligația de a face opțiuni morale, între bine și rău. Încă mai mult.
Artur Silvestri a mai știut ceva, un adevăr înspăimântător.
A știut că în întreaga creație nu există putere mai mare decât libera voie a celor înzestrați cu conştiinţa de sine și înțelegere duhovnicească, care înseamnă capacitatea de a alege între „bine” și „rău”. Această putere, atunci când este cu premeditare folosită spre rău, poate avea urmări devastatoare.
Toate aceste lucruri Artur Silvestri le-a știut, a vorbit despre ele, le-a împărtășit celor din jur și încă mai mult, cu o generozitate care, după cunoștință mea, nu are egal, le-a folosit pentru a promova binele și a împiedeca răul.
Opera lui Artur Silvestri cuprinde capitole numeroase: istorie, critică literară, filozofie a culturii, literatură, memorialistică, jurnalistică, corespondență, istoria „locurilor”. Între ele toate un loc special îl ocupă scrierile despre „imobiliar”. Mai mult, îmi pare că până acuma, aceste scrieri despre „imobiliar”, au fost mai puțin citate și încă mai puțin înțelese și asta în pofida împrejurări că, după înțelegerea mea, în ele se află „cheia” care poate desluși opera lui Artur Silvestri.

Scrierile despre „imobiliar” ale lui Artur Silvestri sunt încă de prea mulți considerate „tehnice”.De fapt ele și sunt, căci au arătat direcțiile de dezvoltare imobiliară în România, viitorul dezvoltării urbanistice și în teritoriu și în plus Artur Silvestri a biciuit fără milă pe cei care efectiv tratau și tratează „imobiliarul” că pe o pradă. Dar ce nu s-a băgat de seama este împrejurarea că Artur Silvestri așeza, în centrul demonstrațiilor sale, vatra în jurul căreia se adună oamenii, locul unde ei se roagă și unde rup și împart pâine,” casa”.
Pentru Artur Silvestri „casa” nu erau cei patru pereți, era „locul” sfânt” unde oamenii ființează.
Această înțelegere am înțeles-o dintr-o emoționantă epistolă a lui Artur Silvestri privind ridicarea unei „case” la Drăgănești-Vlașca. Acea zidire era văzută de Artur Silvestri ca o naștere, ca venirea în lume a unui trup, dacă nu viu, oricum spre viață.
Din această înțelegere scrierile despre „imobiliar” ale lui Artur Silvestri nu mai pot fi socotite „tehnice”. Ele sunt un complex de înțelegere și proiectare a evenimentelor istorice printr-o altă vedere și în starea lor veșnică, întotdeauna.
În centrul evenimentului istoric, social, economic, cultural se așează „casa”, înțeleasă de Artur Silvestri ca loc spre sfințire și copie,” pre-imagine”, a lăcaşului veșnic spre care se cuvine omului să tindă necontenit.
Este o înțelegere cu totul nouă, după conştiinţa mea neîntâlnită, care obligă și care ajută.
Scrierile despre „casă” ale lui Artur Silvestri sunt scrieri care mărturisesc o taină și care ne spun, ca un dangăt de clopot, că drumul spre bucuria veșnică este mereu deschis.

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center
USA

„Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii”. (Artur Silvestri)

Artur Silvestri, scriitor, critic literar, promotor cultural, poate fi considerat prietenul care mi-a schimbat destinul, deşi nu l-am întâlnit niciodată.
Un singur mesaj electronic de la dumnealui în care mă încuraja să scriu, că aş avea ceva de spus lumii, mi-a schimbat destinul. Aceasta se întâmpla, după ce mi-a publicat în revistele înfiinţate de dumnealui online: „Ecoul”, „Monitorul cultural”, „Semănătorul” câteva scrieri pe platforma Intermundos media activă şi astăzi. După o stagnare de mai mulţi ani, am început să public cărţi de călătorie şi cu tematică socială, versuri, eseuri, lucrări prezentate la diferite simpozioane,congrese, cugetări, teatru, articole.
De aceea îi aduc aici un omagiu, un semn de adâncă preţuire, pentru toate cărţile scrise, multe la număr şi faptele sale culturale. „Există o Românie tainică” spunea întemeietorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Artur Silvestri, considerând că în această Românie există valori, oameni buni, creativi care au datoria să sporească zestrea culturală a neamului românesc.
Deţin multe cărţi de-ale dumnealui, mai ales pe cele publicate de soţie, Mariana Brăescu Silvestri, dar aşa de mult m-a impresionat „Frumuseţea lumii cunoscute”/ „La beauté du monde connu” pe care am citit-o de mai multe ori în română şi franceză, încât m-am decis s-o fac mai bine cunoscută iubitorilor de lectură.
D-na Mairana Brăescu o consideră „O elegie a vieţii” şi în prezentarea ei, dezvăluie cum a apărut cartea: erau însemnări zilnice, într-un carnet unde autorul nota ce l-a impresionat. Toate au trecut prin sufletul lui şi l-au marcat. „Câtă sensibilitate dureroasă, câtă tristeţe, dar o tristeţe luminoasă. Şi câtă uimire proaspătă, în faţa frumuseţii lumii pe care nici nu bănuia că trebuia să o părăsească. O elegie a toamne,. elegie a vieţii”.(Mariana Brăescu, cartea citată)
Sunt ultimele cincizeci de zile din viaţa autorului. Este impresionant îndemnul soţiei: „Cititorule, ca să înţelegi, parcurge cu sufletul aceste rânduri! Nu sunt pagini de jurnal ori de carte. Sunt bătăile inimii lui. Eu le-am auzit. Şi sunt ultimele.”
Ne regăsim în aceste pagini, gândim şi simţim la fel ca autorul, căci ne invadează aceleaşi emoţii, în faţa frumuseţii lumii de lângă noi.
Artur Sivestri (nume sui generis) acordă mare atenţie frumuseţii florilor, arborilor, arbuştilor, observând lumina ce o revarsă peste lume, aceste minuni ale naturii. Vedem cu ochii minţii florile de trandafir de un roşu aprins, catifelate sau galbene, legănate de vânt, flori ce se ridică triumfal, să înfrunte seceta, ploaia sau îngheţul. Iată descrierea:
„Trandafirul roşu… când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor biruitor şi puternic. în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.”
Amintirile din călătoriile sale sunt notate succint:
„Mirosul tare al Mării Mediterane…” într-un peisaj „fără pescăruşi.”. Este o mare peste care se adună „norii groşi, de o culoare metalică”, dar dispar repede, lăsând locul altor nori „sub forma unor fuioare albe”. Autorul absoarbe în suflet schimbările din atmosferă:
Lumini de dincolo de nori reprezintă „cel mai neobişnuit spectacol de fulgere pe care l-am întâlnit vreodată”. Ideea de irealitate, de efemer şi mister este pregnantă: „Cel mai tulburător fapt era tăcerea absolută care definea totul, creând sentimentul unei iluzii”.
Lectura cărţii m-a făcut să mă regăsesc pe filmul amintirilor în locurile vizitate de autor. Citind, revăd malul Mediteranei la Sète, unde am ajuns, prin programul european Comenius pentru profesorii de franceză, cheiul Paul Valléry cu cimitirul marin unde este înmormântat acest poet, cu amfiteatrul alb de la malul mării şi întinderea de apă ce se spărgea în mii de oglinzi, sub „ploaia ce cădea calmă şi binefăcătoare ca şi ploile mocăneşti din copilărie.” Observator fin al peisajului marin, autorul descrie „intensificări de vânt, schimbări de ritm şi fenomene întărite de apropierea mării”.
Noaptea, după ploaie, natura părea purificată, iar scrierea devină picturală:„Cerul dinspre munţii Pirinei de un roşu bizar, şters, dar, cu toate acestea, intens, o culoare descoperită odinioară de navigatori.”
În tablourile descrise, se combină imagini vizuale, auditive, olfactive, care le conferă unicitate: „Prin lanuri de lavanda, ca nişte arici vegetali opriţi, pentru o vreme la odihnă”. Este impresionat de parfumul de lavandă „efluviu răcoros, tăcut, enigmatic ecou şi o plăcere a miresmei care înfrumuseţează toate locurile înconjurătoare, cu o muzică nesfârşită.”
În lumina sudului Franţei, totul apare de o frumuseţe stranie, înduioşătoare. Autorul nu este uimit doar demare, munţi, ape, ci şi de vietăţile de pe Canal du Midi: raţe sălbatice, vidre, păsări.
Bucureştiul apare sun luminile toamnei cu toată frumuseţea lui deosebită de oraş sudic, cu parcuri frumoase, cu mirosul străzilor specific de merdenele, saraiilii, pateuri care au puterea de evocare a trecutului ca şi „madeleine” în opera lui Marcel Proust.
Artur Silvestri vede Cişmigiul – „un colţ de pădure în oraş, dând impresia de alt timp”. Se referea oare la timpul când trecea Eminescu sau Caragiale prin acest parc? Şi noi avem aceleaşi impresii, când trecem prin această oază de verdeaţă din inima Bucureştiului acoperit de cerul înalt şi atât de albastru pe deasupra copacilor.
Sunetul gutural al pescăruşilor peste Bucureşti, îl simte ca o „potrivire între vocile acute şi ceru înnourat, greu, apăsător”. Această potrivire tulburătoare între vocile acute şi culorile plumburii îl face să aibă presimţiri sumbre.
Ploaia căzută în perdele lungi şi reci lasă pe vegetaţie broboane de apă ce strălucesc şi par „scânteieri de apă în noapte. Foşnetele muzicale, un fel de ritm asimetric, asemănător cu valurile mării, prefac totul într-un episod irepetabil. Le priveam prin fereastra deschisă, îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului”.
Moartea unui porumbel în stradă îi provoacă durere.
Scrisoarea primită de la un prieten îi aduce aminte de copilărie: „Toamna este frumoasă, mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea.” „Într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci” .
Alteori, izvorul unor sunete paradisiace îl face foarte fericit: „Era ciripitul unor vrăbiuţe, un concert al bucuriei care a ţinut câteva minute fără şir” sau le observă ciripitul vesel în iedera de pe o terasă. Adesea, vorbea brăduţului din curtea casei, dar, „uscat, nu mai aveam cui să vorbesc” scrie A. Silvestri.
Autorul se confesează dureros hârtiei, obsedat de „spaima că nu voi apuca să scriu tot ce am de spus”.
Privirea de ansamblu peste oraş aduce un tablou unic: „Acoperişurile oraşului par „un relief de lumi stranii unde senzaţia de suprarealitate este totdeauna vie”.
Se apleacă mereu cu dragoste asupra fiinţelor din lumea necuvântătoarelor: observă nişte câini „patru pete de culoare”, sau un câine trist pe o terasă, alţi câini care „dorm ca o heroglifă pe trotuar”, „un căţel gri ce dăruia atâta iubire” sau altul, lângă Terasa Doamnei „era imaginea dăruirii”.
Aţipind în fotoliu, a văzut „culori transcendente, lipsite de contururi, pete rotitoare, o feerie stranie, neobişuită, incontrolabilă, întreruptă de sunetul zborului de porumbei”, apariţie stranie care-l face să-şi simtă sfârşitul implacabil.
Parcul Herăstrău are rezervată o frumoasă pagină literară, căci acest loc are o frumseţe eternă în sufletul autorului.
Vizitând Cartierul Floreasca, casele păreau „pete de culoare opace” şi el le privea, fără a le putea zări. În Cotroceni, este încântat de liniştea străzilor cu case frumoase, invadate de iederă. cu terase cu flori şi mulţi copaci.
Mergând spre Băneasa, copacii îi păreau o pictură vivantă. Era „fascinat de contururile de frunze pictate în verde şters, galben, verzi ruginiu, o infinitate de nuanţe.”
Iubea „ploaia cernută binefăcătoare pentru semănături”.
Căldura blândă a toamnei îl bucură, ca un dar divin.
Cartea se încheie cu descrierea sărbătorii Sfântului Dumitru,, ocrotitorul capitalei, când Dealul Mitropoliei este urcat de oameni sărmani cu „suflete pure”.
Regret dispariţia prematură a autorului şi recomand tuturor această frumoasă carte care oferă destindere şi încântare.

Ecaterina Chifu – Cronici culturale