12 | august | 2020 | UZPR CARAS SEVERIN

Duminică, 9 august, la mănăstirea Plăviceni din fostul județ Romanați (actualmente în Teleorman) a avut loc comemorarea Tăierii Capului lui Mihai Viteazu, căci se împlinesc 419 ani de la asasinarea voievodului, la Turda (9 august 1601). Locul comemorării se justifică prin aceea că aici, în curtea mănăstirii Plăviceni, au fost descoperite, în 2010, într-o groapă zidită, „osemintele frumos mirositoare” ale lui Mihai Viteazu. Din 2011, când acest fapt a devenit certitudine, voievodul e pomenit în fiecare an cum se cuvine, prin Sfânta Liturghie, citirea Acatistului lui Mihai Viteazu, parastasul Voievodului și agapa frățească.

Ceremonia celei de-a noua comemorări din 2012 încoace a început la ora 9.00, cu Sfânta Liturghie, urmată de Acatistul și Parastasul Voievodului, și s-a încheiat cu discursurile oaspeților.

Deși restricționat de starea de pandemie și în ciuda dificultății de a ajunge la locul ceremoniei, evenimentul a fost onorat de un număr neobișnuit de mare de credincioși (câteva sute de participanți „mascați”) și de prezența unor personalități publice: cunoscutul profesor Florian Colceag („antrenorul de genii”, cum este numit în spațiul public), generalul Mircea Chelaru, avocata Diana Iovanovici Șoșoacă (autoarea memoriului împotriva Legii Carantinării, adresat tuturor instituțiilor decidente ale României), celebrul medic Cristian Răchitan de la New York (un apropiat al Casei Albe), istoricul Marian Cristian etc. Au mai fost prezenți Nicolae Mușat, președintele Asociației Creștine ASCIOR, liderii sindicali Denisa Popovici și Ringo Dămureanu, solista de muzică populară Valeria Arnăutu, scriitori, medici, ofițeri, fețe bisericești. Ceea ce este demn de menționat e faptul că mulți dintre ei – mai mulți decât în alți ani – au venit îmbrăcați în costume naționale.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, implicată direct, încă din 2013, în semnalarea și promovarea acestui moment dramatic al istoriei noastre însângerate (asasinarea mișelească a lui Mihai Viteazu pe câmul de la Turda), a fost reprezentată de o delegație consistentă: președintele Doru Dinu Glăvan, Miron Manega, Mariana Păduraru, Răzvan Onesa, Firiță Carp și generalul Mircea Chelaru. A fost lansată, cu acest prilej, și ultima apariție editorială a editurii UZP, cartea starețului Teoctist Moldovanu „Umbra lui Mihai Viteazu de la Mănăstirea Plăviceni”. Cartea – o reeditare, de fapt, a unei ediții anterioare, prefațată de Miron Manega – a fost tipărită special pentru acest moment. În cuvântul său, rostit lângă locul unde au fost descoperite, în în urmă cu zece ani, osemintele voievodului, Doru Dinu Glăvan a ținut să amintească auditoriului că recent a fost promulgată Legea privind declararea lui Mihai Viteazu „erou și martir al Națiunii Române” și că această realizare se datorează unui membru al UZPR, poetul și jurnalistul Laurian Stănchescu. Prin demersurile sale insistente și consecvente, acesta a „forțat” în mai multe rânduri Parlamentul României să voteze câteva proiecte de lege cu o profundă semnificație istorică: 19 februarie (data nașterii lui Constantin Brâncuși) – zi de sărbătoare națională, declararea lui Avram Iancu „erou al Națiunii Române” și acum, iată, declararea lui Mihai Viteazu, Horia, Cloșca și Crișan, „eroi și martiri ai Națiunii Române”.

Descoperirea osemintelor lui Mihai Viteazu în curtea mănăstirii de la Plăviceni, este rezultatul unei adevărate „Odisei istorice”. Reconstituirea „traseului” s-a făcut ținându-se cont de cronicile vremii, dar în primul rând de cea a lui István Szamosközy (contemporan cu evenimentul de la Turda), și de cea lui Wolfgang de Bethlen, la 49 de ani după moartea voievodului („Cronica Transilvaniei”, 1650). În ambele sunt descrise detaliile uciderii voievodului la ordinul lui Basta, care la rândul lui primise ordin de la Împăratul Rudolf al II-lea. După asasinarea voievodului, în tabăra de la Câmpia Turzii, trupul a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia (Bălgrad). Întrucât „Cronica Transilvaniei” a fost scrisă în 1650, putem deduce că osemintele Voievodului au dispărut de acolo înainte de acest moment. Oricum, înainte de desființarea Mitropoliei Ardealului și transformarea lăcașului în biserică catolică. În ultima sa relatare din Cronica Transilvaniei, Wolfgang de Bethlen spune: „După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva traci l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca, în cele din urmă, cu trecerea timpului, să fie adus la Alba Iulia, unde a fost înmormântat în biserica sfântă şi apoi, după o vreme, a fost dus în Valahia Transalpină”.
Nu este exclus ca osemintele să fi fost furate și aduse la Plăviceni chiar în perioada ridicării mănăstirii Plăviceni, în vremea lui Matei Basarab (1637). În orice caz, așa cum au fost găsite în 2010, într-o raclă așezată într-o groapă zidită, ele păreau a fi fost ascunse, nu se știe de cine, nu se știe de ce. Și n-o să înțelegem niciodată cât de importantă era, pentru românii acelor vremuri, încărcătura simbolică a osemintelor unui voievod și cât de imperios necesar era ca ele să fie recuperate. Și, iată, au fost descoperite în 2010, când niște lucrători au descoperit comoara. „Comoara!”, chiar așa strigau, pentru că se zvonea că aici ar fi o comoară îngropată. Comoară a fost, dar nu cea la care se așteptau ei. Sunt osemintele simbolice ale Voievodului Mihai Viteazu.

„Cunoscută cândva și cu numele de „ Aluniș”, Mănăstirea Plăviceni s-a așezat în istorie pe fundamentul unei legende, care spune că, pentru a scăpa de turcii urmăritori, doamna Stanca, soția voievodului Mihai Viteazu, s-ar fi ascuns într-un aluniș din acest loc” – menționează, într-un articol apărut în ziarul LUMINA, jurnalistul și scriitorul Dumitru Manolache. „Și ca mulțumire că Dumnezeu a ocrotit-o, a ridicat aici o biserică, făcând din trunchiul copacului în care se adăpostise masa altarului, căruia i-a dat și hramul Sfântului Mihail, în cinstea marelui voievod”.

Mănăstirea Plăviceni este un loc misterios, încărcat de istorie, care ne cheamă pentru a ne învăța lecția uitată, sau neînvățată încă, a lururilor sacre care au stat la baza întemeierii Neamului Românesc.

Cât privește sensul și semnificația luptei și sacrificiului lui Mihai Viteazu, acestea sunt concentrate în fraza memorabilă adresată de el cardinalului Germanico Malaspina, în 1599, înainte de bătălia de la Șelimbăr: ,,Cu noi e dreptul și dreptatea, cu noi e cauza cea bună, cu noi e Dumnezeu!”.

Mariana Păduraru

220px-Sorin_Titel Noi doi am fost verișori, mai îndepărtați, pe linie paternă și implicit cu Dumitru, cosmonautul. Nu ne-am întâlnit la Lugoj, unde amândoi am făcut liceul, el fiind din altă generație. De altfel, ne-am cunoscut în momentul în care scăpase de învățământul rural și a fost angajat la revista Scrisul bănățean, devenit Orizont. Eu lucram deja la sudioul de radioteleviziune, locuind nu departe de el, pe bulevardul Lenin. Nu știu cum s-o fi numind azi și nu mă interesează. Eram deja amândoi membri ai Uniunii Scriitorilor. El era din generația lui Nichita Stănescu, mai mare cu vreo șapte ani decât mine. Debutase cu proză, volumul Copacul, căruia noi îi spuneam Capacul. Spun „noi”, căci în afară de cenaclul Filialei, al studenților etc. Locuința lui Sorin se transforma, de pe la cinci spre noapte într-o adunare foarte pestriță de noncomformiști. Scriitori, plasticieni, muzicieni, tineri și neserioși, moderați de tătucul Sorin. Discuțiile noastre erau neconvenționale.

Dacă la cenaclul filialei un autor își citea productul, urma un comentator care susținea un referat, verbal sau scris, urmând discuțiile și-n încheiere concluziile autorului, la Sorin acasă totul era un haos, grație multiplelor noastre preocupări artistice. Sorin era un bonom, prefera societatea tinerilor, de subliniat că serile noastre erau în exclusivitate „băiețești”. Ne consideram hipioți, în afara orelor de lucru. Era perioada fericită a marilor prefaceri sociale și artistice pe plan mondial. Spre deosebire de adunările stereotipe, cenacluri, șezători, supervizate de securiștii sub acoperire, noi eram conectați nu numai la noutățile Europei libere, dar și la veștile dinspre cultura occidentală. Sorin avusese o experiență neplăcută cu autoritățile din cauza poziției sale față de revoluția anticomunistă din Ungaria și imprima un background de opozant al socialismului serilor noastre. Dar eram cuminți și blânzi, bănățeni cosmopoliți. Nu complotam împotriva statului, nu confecționam cocteiluri Molotov.
El locuia la parter, cu balcon, ușa era deschisă, așa că mai totdeauna încălecam balustrada și-i intram direct în birou, iar el se prefăcea speriat. De fapt era bucuros de oaspeți, se ridica de la biroul de lucru și punea pick-up-ul. Adusese din URSS muzică interpretată de ansamblul țigănesc de stat. Îi plăcea sentimentalismul acela exotic. Deobicei întrerupeam audiția, neputând suporta așa ceva, spre amuzamentul lui și-i puneam pe magnetofonul niște benzi copiate la radio, cu piese orchestrale de Wagner și dirijam în fața oglinzii, cu o baghetă profesională. Începeau să vină și ceilalți „clubiști”. Atunci puneam pop-rock, tocmai lansasem în premieră pe țară ultimul LP al formației „Beatles” și-l duceam după mine, iar Sorin scotea berile reci la iveală. Ne povestea despre noul roman francez, la modă fiind Nathalie Saraute, Alain Robgrillet și Michel Butor. Apoi despre „Ulise” al lui Joyce. Nu eram un fanatic în acest domeniu, care nu-mi plăcea, având eu alte afinități elective – germanii. Studentul plastician, care nu avea acoperiș în oraș și dormea mai mult pe la Sorin, treaba lor ce făceau după plecarea noastră, zdrăngănea la ghitară rece. Sorin îi dădea cu Cehov, era mare cehovian, și cu Dostoievski. Spunea lucruri de necontestat, dar intram și eu în puțină polemică, era prea multă Franță și Rusie, prea complotaseră țările astea în primul război mondial așa că am contrabalansat cu mostre din recentele mele traduceri – poemele lui Nietzsche din „Also sprach Zarathustra” și apoi cu Thomas Mann. Aici veneam tare. Eram în primul meu volum influențat de neamțul meu. Apăruse deja în traducere „Muntele vrăjit”, dar premiul Nobel i-a fost acordat pentru „Casa Buddenbrock”, ca sfidare pentru ideile emanate de cartea mai recentă. Nu conveniseră opiniile filosofice din această recentă carte magistrală. Începeam să punem la îndoială onestitatea comisiei Nobel. Sorin făcuse și cinematografia, adora filmele și mai ales „La Est de Eden”. Murise recent James Dean, pe care Sorin îl adorase ca apariție masculină. Un furios la Hollywood, atât de aproape prin atitudine de hipsterii din San Francisco.

Aveam pe benzi Bob Dylan cântând în tandem cu Joan Baez. (Seniora Baez mai trăiește, s-a mutat în San Francisco Bay Area, am văzut în San Jose Ca. afișe cu concertele ei). Colectivitatea noastră era serios conectată la noutățile occidentale, aproape că le trăiam și păreau mai apropiate decât cenaclul Flacăra cu Păunescu cu tot. Ne mai și citeam, versuri, Sorin lectura din ultimele pagini scrise în ziua aceea, har domnului că nu aveam între noi critici literari, ei fiind prea serioși ca să participe la asemenea cenacluri improvizate și stropite cu bere. Discutam despre „furioși”, „beat generation”, „counter-culture”, știam de atunci că la redacția „San Francisco Chronicle” Herb Cohen alăturase „beat” cu „Sputnic” și ieșise „beatnic”. Allen Ginsberg și al său „Howl” ajunse la urechile noastre.
Tocmai fugise de la studioul de radio Timișoara crainicul Dângă, așa că puneam tare Europa liberă, să-l ascultăm. Și pe Cornel Chiriac și pe Monica Lovinescu. Cred că se auzea, de la noi, pe tot bulevardul Lenin. Sorin începuse să urmeze calea romancierilor noului val francez, se vedea discret acest lucru. Eu râmâneam cu Franz Kafka, aici mă întâlneam în opinii cu Sorin. Dar și cu expresioniștii austrieci și nu numai cu Trakl, ci și cu Schoenberg (nu știu de unde am făcut rost de discul cu „Pierrot-lunaticul” pe texte de Trakl), Berg și Webern. Muzicologul George Bălan tocmai scosese deja o serie de eseuri, iar recenta lui carte despre Mahler m-a impresionat încă din studenție, când și la cursurile lingvistului Tohăneanu o citeam în secret. Din păcate fusese alungat din țară, iar eseurile despre homoerotismul unor artiști au apărut dincolo de hotare.

Era un bun prilej de asimilări de noutăți, simultan cu detoxifierea de ideologii asimilate la locul de muncă în mod obligatoriu. Cine spune că a fost o perioadă incultă greșește…

ERWIN LUCIAN BURERIU

San Francisco