În data de 29 iulie se vor împlini 115 ani de la nașterea unei figuri emblematice a mișcării  plastice reșițene din a doua partea a secolului trecut. Este vorba despre pictorul și făuritorul de tinere talente Zoltán Falusy. El este cel care a plămădit generații întregi de artiști plastici pe scena picturii reșițene, i-a făcut să îndrăgească pânza, penelul și culorile. Și astăzi mai sunt mulți reșițeni iubitori în ale picturii, care provin din școala creată de Zoltán Falusy și care își manifestă recunoștința pentru ceea ce au învățat de la el.

Zoltán Falusy s-a născut la Arad, în 29 iulie 1905, și a trecut în eternitatea în Cetatea de foc de atunci a Reșiței, la 11 aprilie 1976. Realizările sale în ale artei plastice înfrumusețează și astăzi multe case ale reșițenilor, fie că trăiesc aici sau pe alte meridiane.

Amintind câteva date biografice ale sale, Franz K. Schlotter și Marius Barbu au scris în articolul lor, publicat în limba germană în „Banater Berglanddeutsche. Mitteilungsblatt des Heimatverbandes Banater Berglanddeutscher e.V.“, München – Wien, an 16, nr. 93, iulie – august 2000, următoarele: „La 29 iulie 1905 se năștea la Arad Falusy Ágoston (acesta fiind numele maghiarizat al sasului Augustin Folbert), al doilea fiu al unei familii extrem de sărace. Zoltán Falusy a absolvit doar două clase primare și la vârsta de 14 ani a fost nevoit să muncească în uzina din Reșița, ca ajutor de strungar, ca să-și ajute familia. În perioada 1920 – 1922 a fost elev la cursurile fără frecvență ale L’ école de design de Paris, în timp ce învăța limba franceză ca autodidact, limbă de care s-a folosit până la sfârșitul vieții. Cursurile de desen i-au educat concepțiile și simțirile artistice și acestea au dus la hotărârea de a se dedica picturii. Fiind bolnăvicios încă din copilărie, din cauza subnutriției, artistul a hotărât mai târziu să nu se căsătorească niciodată și și-a pus toată priceperea în slujba familiei de origine și a societății. Începuturile talentului său artistic s-au materializat în decorațiunile portului popular din satele cărășene, în desene în cărbune după fotografii de nuntă ale țăranilor, ca și în diferite portretizări. La începutul anilor ᾽30 a preluat decorarea bisericilor din Săcălaz, Bocșa, Teremia Mare, ca și icoanele de altar ale bisericilor din Lipova, Arad și altele. Au urmat anii de război în care și-a împărțit puterea de muncă între artă și depășirea greutăților cotidiene ale familiei. După război a fost pictor la SOVROM, mai târziu la Madosz și apoi, până la pensionare, a activat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Reșița.”

O primă manifestare în secolul XXI în amintirea lui Zoltán Falusy a fost organizată la Reșița în toamna anului 2015, la Centrul Social „Frédéric Ozanam”. Repetând această inițiativă, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița organizează începând cu data de 17 iulie a.c., la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” o expoziție retrospectivă cu lucrări puse la dispoziție de Maria Fabricky din Reșița.

De menționat este faptul că în data de 29 iulie, începând cu orele 17.00, în curtea Bibliotecii Germane se va organiza și un finisaj al acesteia, de data aceasta cu public, la care sunt invitați toți cei care l-au cunoscut pe Zoltán Falusy, o personalitate emblematică și totodată insolită a celei de a doua jumătăți a secolului trecut pe meleagurile reșițene.

Reproducem în continuare, parțial, un text publicat în cadrul „Monografiei Casei de Cultură a Sindicatelor din Reșița”, apărută la Editura TIM în anul 2006, avându-l ca autor pe editorul, scriitorul și omul de cultură reșițean Gheorghe Jurma:

„Un domeniu semnificativ al istoriei Reșiței și al activității Casei de Cultură a Sindicatelor este arta plastică. Pentru Casa de Cultură e un capitol important chiar și numai pentru faptul că, încă de la proiectarea ei, a fost legată de artă, așa după cum se poate vedea și din fațada clădirii și din interiorul ei: sala de spectacole, sala restaurant cu vaste picturi murale, ori alte holuri care, de-a lungul anilor, au fost «pavoazate» cu sculpturi sau picturi. Ca să nu mai vorbim, desigur, de sala de expoziții propriu-zisă, care, timp de mulți ani, a fost unicul spațiu generos de expunere. Iar cercul de artă plastică s-a dovedit un ferment al unei mișcări care, în timp, a dat frumoase roade. În monografia uzinelor, tipărită cu prilejul bicentenarului industriei reșițene, se subliniază răspicat: «Timp de aproape două decenii, atelierul de pictură de la Casa de Cultură a fost singura formă de îndrumare a tinerelor talente și de cultivare a gustului pentru arta plastică. Încă de la primele ieșiri în public a fost apreciată contribuția specifică pe care expozițiile cercului o aduc la îmbogățirea vieții spirituale a Reșiței, alături de formațiile artistice organizate pe lângă Casa de cultură.» Ceea ce este perfect adevărat. Dar într-un articol ocazionat de aniversarea pictorului Zoltán Falusy, conducătorul cercului, se spune că «pictorul Zoltan Faluşi a fost îndrumătorul primului cerc de desen și pictură înființat la Reșița în 1949 sub auspiciile Casei de Cultură a Sindicatelor». În acel an nu exista Casa de Cultură a Sindicatelor. Realitatea este alta, așa cum precizează monografia citată: «De o formă organizată a acestei activități putem vorbi doar începând cu luna ianuarie 1949, când s-a înființat cercul plastic al pictorilor, sculptorilor și graficienilor amatori. Numărând la constituire 30 de membri, grupul plasticienilor își avea sediul în clădirea Madosz, beneficiind încă de la început de îndrumarea plină de dăruire a lui Zoltán Falusi.» Totuși, activitatea de creație și expozițională era anterioară. În noiembrie 1945, la Reșița se deschide prima expoziție de pictură: expoziția colectivă a pictorilor muncitori, în cadrul Asociației «Prietenii artei». În perioada 16 – 23 aprilie 1946, s-a deschis a doua expoziție colectivă a pictorilor reșițeni (D. Faluşi Zoltan «este un adevărat maestru» se scrie în presă). Exista, așadar, un avânt vizibil, sub patronajul acestui sufletist care a creat și susținut o veritabilă școală mulți ani în orașul de pe Bârzava. De la înființarea Casei de Cultură a Sindicatelor, cercul se statornicește aici, făcând, cum s-a mai apreciat, bună școală. În 1955, spre exemplu, cercul de desen și pictură se adresa copiilor, adolescenților și adulților. Date din arhivă arată că în acel an cursul popular de desen și pictură, condus de Zoltán Falusy, atrăgea 20 de cursanți. La cercul «Tinerii desenatori» erau înscriși 24 de pionieri (se preda în limba maghiară). «Și dacă astăzi Reșița are o seamă de artiști plastici cunoscuți se datorează și lui Faluşi Bácsi. Acesta la rândul său a învățat de mic să picteze singur, apoi a absolvit Școala liberă de desen și pictură din Timișoara (1927), iar mai târziu a urmat timp de 4 ani Ecole ABC din Paris. Este momentul care l-a câștigat pentru exprimarea academică a impresionismului, căruia i-a rămas credincios până la apusul vieții.» Cu diverse ocazii, i s-au pus în seamă formarea unor viitoare personalități artistice diverse (pictori, arhitecți, scenografi): Ion Stendl, Valeriu Sepi, Alfred Grieb, Otto Karmanschi, Florica Zamfira, Ioana Mihăescu etc. Evocarea lui Zoltán Falusy (1905 – 1976) s-a făcut în anii din urmă și prin organizarea unor expoziții în Reșița și Arad, iar acestea au prilejuit unele amintiri și pertinente evocări.”

La împlinirea a 115 ani de la naștere, să ne aducem aminte împreună de Zoltán Falusy alias Fálusy-Bácsi sau Faluşi Bácsi.

Silvia POPESCU. Un nume de referință în viața și activitatea Asociației Epigramiștilor Clujeni „SATIRICON” în cadrul căreia este membră din anul 1992.

Absolventă a Facultății de filologie a îndrăgit epigrama devenind „veriga” de legătură dintre satiriconiștii clujeni și generațiile de epigramiști prezente la fertilele manifestări din cadrul festivalurilor organizate în orașul de pe Someș.

Așa se face că, în propria sa arhivă, de suflet, se află 19 cărți, elaborate după festivaluri, cărora le-a fost coautor și coordonator. Lor li se adaugă volumele a căror semnatară este, și anume: Măria Sa, Ţăranul; Umor pe făcăleţ; Înţelepciunea umorului; Semne ale timpului nostru; File şi suflete citite etc. Nu lipsesc prefețele a peste 15 cărți de epigramă și nu în ultimul rând, cele peste 30 de premii obținute pe itinerariul activității sale. Prin tot ce-a scris a punctat un bogat florilegiu scriitoricesc menținând vie problematica epigramei unde varietatea și reflexele ineditului nu au lipsit. A exprimat o stare lăuntrică marcată prin cuvânt, ce a căpătat dimensiuni în cristalizarea adevărului. Cu o viziune modernă în text, cu o libertate a mișcării frazelor, ce face să nu obosească ochiul cititorului, a dovedit o stare lăuntrică marcată de o tulburătoare sensibilitate și o permanentă căutare.

Rugând-o să ne vorbească, în exclusivitate ne-a declarat: „În viaţa fiecăruia apare la un moment dat ceva ce-l cucereşte şi-i stăpâneşte fiinţa morală şi intelectuală. Acel ceva a fost pentru mine SATRICON-ul, cel care ne-a îmbrăţişat pe toţi cei doritori de a se afla între spiritele alese ale epigramei. Să nu uităm că Timpul, această ,,minune a Universului”, ne opreşte ca fiecăruia, zborul spre infinitul existenţei. SATIRICON-ul  s-a oprit acum la ceasul 40 al existenţei sale, dar evoluţia va continua cu noi forţe. Cât de onorant poate fi pentru  un epigramist, şi mai ales pentru o iubitoare de acest gen de lectură să stea la masă alături de Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, Mircea Ionescu-Quintus, Gheoghe Penciu, Elis Râpean, George Zarafu sau de şefi de cenacluri din ţară. Era o încântare să te afli în preajma acestor spirite înalte, precum o bucurie să stai alături de actualii colegi. Făcând un exerciţiu de memorie, trebuie să amintesc că SATIRICON-ul clujean a fost primul din ţară care a creat o ,,pepinieră” de elevi dotaţi cu spiritul umorului fapt ce s-a întâmplat în orașul de pe Cerna – Hunedoara. Pasionat de epigramă şi înţelegându-i frumuseţea şi eficienţa acesteia, prof. Ioan Vlad având elevi care iubeau, desigur, la nivelul lor, acest gen de ironie, satiră şi umor la adresa unor abateri de la normalitate, împreună cu satiriconistul Marian Popescu secondat de mine, s-au făcut demersuri pentru înființarea unui minicenaclu de elevi – epigramişti. Această inițiativă a debutat cu ocazia unei șezători literare intitulată „În lumea epigramei”, locația fiind Clubul Copiilor din orașul de pe Cerna și unde am fost prezentă. Îmi amintesc cu plăcere faptul că mulți dintre epigramiștii hunedoreni au urcat pe scena Festivalurilor ,,Eterna Epigramă” (unii fiind chiar premiați) desfășurate în orașul de pe Someș, dintre care pot aminti pe Lucia Rudaci, Monica Timar, Răzvan Tomoioagă, Oana și Robert Toma, Ioana-Maria Oprişa, Oana Caval, Nicoleta Apostu sau Elena Albescu”.

 Ioan Vlad/ UZPR

Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

– Punctați-ne câteva dintre cele mai semnificative date biografice.

– M-am născut într-o frumoasă zi de primăvară, în satul Hășdău, din comuna Toplița, județul Hunedoara. Am urmat cursurile școlare în satele Hășdău și Toplița, iar liceul la Deva. Am activat ca profesor suplinitor predând istoria, geografia și muzica dedicându-mă educației civice și cultural-artistice a elevilor.

– Ce înseamnă pentru dvs. satul în care v-ați născut?

– Este cel mai frumos de pe pământ, cu oameni demni, harnici, iubitori de plaiul strămoșesc și mândri de portul lor pădurenesc. Mă mândresc cu așezarea pitorească a satului meu, de o rară frumusețe peisagistică.

– Cum a apărut în inima dvs. dragostea pentru portul popular pădurenesc?

– Portul popular pădurenesc este o parte din viața mea, din sufletul meu. Frumusețea portului nostru se îmbină armonios cu obiceiurile, datinile și tradițiile de pe meleagurile acestei legendare așezări. Încă de mică m-a atras bogăția, unicitatea și frumusețea costumelor populare existente ca tradiție încă de la începutul viețuirii pe aceste locuri pădurenești. De mică, mama m-a învățat să cos, să țes la război și mă lua cu ea la săpat în grădină sau la strânsul fânului. Așa se face că am cunoscut, încă copilă fiind, obiceiurile, tradițiile și dragostea de viață la sat. 

– Oamenii satului Hășdău posedă o ținută vestimentară aparte, demnă de invidiat. Cum comentați?

– Da, avem un port aparte, o ținută pădurenescă de care suntem mândri. Dar astăzi, pe alocuri, lucrurile s-au cam schimbat. Tineretul este plecat la oraș și portul nostru este întâlnit mai rar. Dar oamenii rămași în sat, unii în vârstă, mai exprimă prin port rădăcinile și înțelepciunea strămoșească privind respectul față de îmbrăcămintea pădurenească. Pot spune că, eu am reușit cu ani în urmă să înființez aici în sat, cu sprijinul Centrului Județean de Cultură, o clasă de cusut-țesut la care au fost înscrise tinere fete din localitate. După absolvirea a două promoții, această activitate a fost suspendată, deși era eficientă. Cu toate acestea, eu am început să creez costume populare pentru păpuși, activitate la care am antrenat și pe fiica mea, Lucica, și pe nepoțica, Lucia, încurajându-le astfel să iubească această îndeletnicire. Am dorit ca tot ce fac cu pasiune să rămână peste timp o amintire, privind frumusețea și culoarea aparte a portului popular pădurenesc. Amintire vor rămâne și diplomele de merit sau de participare primite cu ocazia participării mele la multele târguri meșteșugărești la care am avut onoarea să fiu invitată. 

– Și, totuși care vă sunt dorințele de viitor?

– Ca noi, pădurenii, să fim recunoscuți prin tradițiile și portul nostru, prin omenie și frumusețea sufletească. Aș dori ca fiecare pădurean să aibă un costum popular pe care să-l poarte cu mândrie și să interpreteze cu sufletul deschis cântece, colinde și pricesne așa ca pe la noi, la Hășdău.

 

Ioan Vlad/ UZPR

Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR