În curtea Bibliotecii „Alexander Tietz” Reșița, câteva picături de ploaie mai cad făcând să freamăte copertinele verzi din pânză ale corturilor flotante montate pe covorul de iarbă.

Ajung un pic după începerea actului cultural organizat sub bagheta amfitrionului evenimentului, neobositul și demn de admirat pentru strădania sa – domnul Erwin Josef Ţigla coordonatorul Bibliotecii „Alexander Tietz” care împreună cu Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița, au inițiat azi la ceas aniversar, un moment emoționant de renaștere a amintirilor despre vechiul oraș industrial Reșița.

Vorbește doamna Ada Cruceanu marcată de emoția momentului, despre începuturile industriei reșițene, despre aceste locuri, despre oamenii acestei așezări.

Grădina-curte este plină (dar cu păstrarea distanței!), publicul cu care sunt familiarizată este reprezentat de oameni frumoși și buni pe care-i recunosc în spatele măștilor de protecție, mă strecor printre scaune și îmi doresc să rămân în picioare. Nu-mi reușește deloc, pentru că oamenii dragi de acolo nu mă lasă să fac acest lucru și îmi apropie un scaun.

Mă așez și mă cufund în câteva momente în atmosferă, printre cuvintele celor care ghidează evenimentul. Între timp, privirea mi se plimbă peste lucrările de artă plastică așezate pe șevaletele ordonat distribuite în spațiu și pe panourile de contur ale curții. 19 artiști plastici (18 pictori, 1 sculptor) au răspuns invitației d-lui Ţigla, s-au aplecat asupra Reșiței și au închegat o expoziție denumită „Reșița – 249: Timp și contratimp”.

Simt mirosul ierbii umede, ascult cuvintele – cărămizi ale sufletului care reconstruiesc episoade ancorate în timp ale orașului și sunt fericită că primesc acest cadou, pentru că vorbele despre oraș sunt pline de iubire, de mândrie, de speranță.

Clara Maria Constantin, prorectorul Cristian Paul Chioncel, profesorul Gheorghe Popovici, Dorinel Hotnogu, Erwin Josef Ţigla ne reamintesc cu nedisimulată mândrie, date, evenimente, stări despre orașul Reșița, despre nașterea renumelui său, despre sacrificiul acestui oraș, despre devenirea sa și acum, în acest timp, despre bucuria clipei pe care trebuie să o trăim la intensitate maximă.

Mă gândesc că Reșița, s-a născut sub semnul de apă, de altfel dat de la natură, aici au fost la început morile de apă pe firul Bârzavei și a pârâului Doman, iar mai târziu pe traseul Erugii care a călăuzit nașterea orașului civil.

În 1771, Reșița și-a schimbat semnul de apă în semn de foc, a devenit așezare industrială, în timp cea mai importantă a României, nu numai pentru că aici s-a făcut oțel de calitate, s-au fabricat locomotivele acestei țări, căile ferate și podurile pentru România și Europa, ci și pentru că aici s-au format cadre valoroase, care au ajutat la ridicarea multor alte zone ale țării.

„Cetatea de foc”, pe care dramaturgul Mihail Davidoglu a surprins-o atât de expresiv în piesa sa, era cunoscută în toată România și aproape peste tot întâlneai oameni cu amintiri vii despre Reșița.

Între timp însă, flăcările Cetății de foc abia mai pâlpâie…

Cuvintele se opresc pentru câtva timp și lasă loc picăturilor muzicii de pian și ale arcușului viorii, mânuite de trei tineri: Mihály și Robert Cristea veniți tocmai de la Bistrița și reșițeanului Cristian Roșoagă. Muzica lor este dedicată acestui eveniment, dar este și un omagiu adus preotului romano-catolic și maestru al muzicii de orgă, Josef Gerstenengst, fost preot vicar parohial la Biserica romano-catolică „Maria Zăpezii” din Reșița, între anii 1946 și 1958, de la nașterea căruia se împlinesc tot în 3 iulie 2020, 100 de ani. Ascultăm Jean-Marie Leclair,  Bach, Serghei Prokofiev, Franz Liszt și o Improvizație (pian) – Cristian Roșoagă.

Închid ochii și nu las nici un gând să mă invadeze, mă las purtată de muzică, mă bucur că este pace și că pot trăi aceste momente…

Lucian Duca și ghitara lui mă întorc în timpul tinereții mele și acest lucru îmi face foarte bine.

Tablourile expuse, de o sinceritate frustă, vorbesc despre furnale, industrie, podurile noastre, arhitectura civilă veche, case care nu mai sunt, însemnele noastre – stema, fântâna, catedrala, peisajul care protejează orașul. În fiecare lucrare este o fărâmă de Reșița, pictată minuțios, voluntar sau în goana pensulei, în tehnică ulei, acuarelă, acrilic, colaj.

Este aici, culoare caldă emanând o plinătate a sufletului creatorului, multă sensibilitate, minuțiozitate, pictură descriptivă, pictură încărcată de simboluri, idei de compoziții.

Și-au prezentat lucrările: Luciana Cristina Ionescu (București), Lia Popescu și Reghina Țîrnoveanu (Timișoara), Angelica Chici și Elza Kaba (Jimbolia), Nik Potocean (Bocșa), Sandra Leila Coroian, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiş, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina și Gustav Hlinka, Eleonora și Gabriel Hoduț, Gheorghe Molin, Maria Tudur, Tatiana Ţibru – toți din Reșița. 

Pe câteva panouri, lucrări ale copiilor, mulți dintre ei ajunși deja la rândul lor părinți, care au participat în timp la manifestarea: „Copiii desenează ținutul natal” – inocență, ochi deschiși spre o lume pe care începeau să o descifreze, primele litere ale sufletului.

Se încheie după amiaza acestei zile. Cuvintele de bine s-au strecurat în sufletele noastre, ne-au protejat, ne-au încurajat.  

Nu am acum nici un sentiment nostalgic, am încredere – orașul și-a trăit un ciclu, s-a oprit din mersul lui intempestiv într-o liniște derutantă pentru toți, dar acum îl auziți?, a început să forfotească… se aude în fundal zumzetul unui nou început.

OAMENII LUI VOR SALVA TOTUL.

Dar oare sub ce semn vom renaște?

La mulți ani Reșița!

Arh. Ioana Mihăiescu

„Fiecare zi o încep în atelier unde uit de toate.

Am dus și duc o viață cumpătată, dar în care  pictura este stăpână…

Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor”

(Iosif Vasile Gaidoș 1919- 1998)

 

S-a născut în 7 iulie 1919 la Ardud, Satu Mare, şi a murit în 3 martie 1998 la Bocşa Montană, Caraş-Severin. A urmat cursuri de specializare în tehnica mineritului la Brad şi Petroşani. A lucrat specialist în minele din Şuncuiuş, Teiuş, Lueta şi Bocşa (Caraș-Severin) unde s-a stabilit în 1963.

Era pasionat de pictură și  absolvent al  Şcolii de Pictură din Baia Mare. Ca artist a lucrat în ulei, acuarelă şi pastel, pictând exclusiv peisaje. Ca manieră artistică se înscrie în post – impresionism (după cum mărturisește)[1], îmbinând elemente clasice cu cele moderne, armonizate în lucrări originale. Lucrările i-au fost inspirate din natură. Îi plăcea să picteze afară, să surprindă atmosfera și să o redea cât mai plastic. Alteori, făcea schițe pe care le prelucra în atelier. [2]

A organizat peste o sută de expoziţii în ţară şi străinătate (111), fiecare cu aproximativ 100 de lucrări, de fiecare dată fiind expuse altele, noi. Ultima expoziție a fost în noiembrie 1997, în cadrul Zilelor Culturii Bocșene, o expoziție mai mică, la invitația și la sediul Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea”.

A înfiinţat la Bocşa un cerc de pictură denumit “Tiberiu Bottlik” pentru instruirea şi încurajarea tinerilor artişti plastici bocşeni.

Era un om cult, vorbea câteva limbi străine, asculta muzică simfonică și citea literatură cu nesaț. L-a avut profesor pe Lucian Blaga al cărui îndemn nu l-a uitat niciodată: „să înveți limba noastră dragă”. A avut doi copii cărora le-a transmis această dragoste pentru frumos. Fiica sa, Victoria Antoneta Gaidoș Cioacă este cunoscută nu doar ca un foarte bun profesor, dar și ca o talentată poetă, iar nepoata este o foarte bună pianistă.

„Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor” mărturisea artistul în anul 1997 când dascăli precum Minerva Trandafir sau Rodica Țene l-au intervievat pentru publicațiile bocșene ale vremii, respectiv „Puls”, periodicul social-cultural al Asociației „Tata Oancea”, care avea ca supliment literar-artistic foaia „Vasiova”, și revista culturală „Ramuri”, care se va transforma, după doar câteva numere, în „Bocșa culturală”.

Despre începuturile artistice, povestește în destăinuirile prilejuite de  întâlnirea cu doamna prof. Minerva Trandafir (în 1997): „Contactul meu cu pictura a fost legat de o întâmplare. Mă aflam într-o vacanță la un unchi din Baia Mare, care avea acolo o moară. Pe vremea aceea, prin anii 1935 – 1936, în Baia Mare era o școală renumită de pictură. Întâmplarea a făcut ca pe la noi la moară să treacă o personalitate a locurilor, pictorul Phorma. Acesta m-a remarcat, mi-a cerut să fac o schiță, după care a conchis simplu: « ai stofă de pictor». La 19 ani luam astfel contact cu pictura …”

Cu aceeași ocazie, povestește despre front, dar și despre stabilirea la Bocșa: „Tot întâmplarea mă va aduce și la Bocșa, spune artistul. Era în 1960 când  fostul director al Întreprinderii Miniere Bocșa, Puwack, m-a întrebat dacă n-aș vrea să vin la Bocșa. Îl întâlnisem la Deva. Pentru că a acceptat câteva condiții modeste impuse de mine, serviciu pentru soție și locuință, am venit.”

Despre preferințe în artă, pictorul Gaidoș mărturisește: „Pictez mai ales peisaje și flori. Am bătut cu pasul, când am putut, diferite zone ale țării și am cunoscut frumuseți nebănuite. Zona Apusenilor (Câmpeni, Baia de Arieș) este tema multora dintre tablourile mele. Vă spun ceva care pare ciudat: acolo, în aceste regiuni, am avut sentimentul că am mai trăit într-o altă viață. Am pictat toate anotimpurile, dar prefer toamna pentru bogăția de culori, tonuri și nuanțe.”

Iosif Vasile Gaidoș s-a stins la Bocșa în anul 1998 și-și doarme somnul de veci în Cimitirul Catolic din Bocșa Montană. Lucrările sale însă au rămas în multe din casele noastre ca mărturie a talentului său despre, care  artistul Ioana Mihăiescu scria atât de frumos: „… Iosif Vasile Gaidoș a fost credincios sie însuși toată viața. Lucrările lui, care au îmbrăcat sălile galeriilor bănățene, naționale sau străine, au respectat întotdeauna aceleași reguli compoziționale, aceleași subiecte, aceeași gamă cromatică. Natura a fost pentru pictorul bănățean muza permanentă a lucrărilor sale. Aproape niciodată dumnealui nu a surprins natura în zbuciumul ei, căci colțurile pitorești rămase în picturile sale sunt liniștite, încremenite într-o dulce împăcare cu ireversibila trecere a timpului. Pânzele de ape, pictate de nenumărate ori, sunt netede, netulburate de niciun fior, primind cu dărnicie și fidelitate imaginea crângurilor înconjurătoare. Natura este plină de sevă, surprinsă în miez de anotimpuri vii, în clipe de o duioasă amorțeală, subliniind stabilul, siguranța, liniștea.” (Împreună, miternander, együttesen. Nr. 17, iulie 2004, p. 10).

Despre o poezie a culorilor, o „poezie a momentului transfigurat” vorbește și Ion Crișan în revista „Orizont” din Timișoara, în 1977: „Purtând pecetea unui poet al culorii, care oficiază frumosul cu sentimentul unei armonioase identificări cu natura, picturile, acuarelele și pastelurile lui Vasile Gaidoș încântă. El a urcat cerul adâncului pe pânzele sale inspirate, oferindu-ne însă și crâmpeie de tărâmuri de legendă și vis, care au denumiri cu o rezonanță tulburătoare: Valea Frumoasei, Lancrăm, Rășinari, Valea Arieșului, Detunata. Le-am numit doar pe acestea, căci acest om pasionat, a peregrinat prin multe locuri pitorești ale țării, întorcându-se de fiecare dată cu o prețioasă «comoară de suflet». Indiferent de tehnica utilizată, pictorul bocșean surprinde diverse ipostaze ale devenirii peisajului industrial, citadin, dar și arhitectonica tradițională specifică satului nostru. Linia sa de o cuceritoare simplitate, însoțită de tonuri calde și multă lumină, vădesc o rară sensibilitate și un simț al observației îndelung și temeinic cultivate. Tendința spre perfecțiunea expresiei, demonstrează cu prisosință travaliul său impresionant, care dă roade. Trăsătura definitorie a trudei sale artistice mi se pare a fi însă contribuția indiscutabilă la educarea estetică a celor mulți, care se perindă în sălile de expoziție, unde lucrările sale se constituie ca un cald omagiu într-un «peisaj al peisajelor românești» ”.

Referinţe: Oameni şi locuri din Bocşa/ Iosif Cireşan Loga şi Tiberiu Popovici. Reşiţa. TIM. 2005; Bocşa culturală. Anul X. nr. 3 (66)/ 2009; Cărășeni de neuitat IV/ Petru P. Ciurea și Constantin Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2010;  Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban. Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); In memoriam Iosif Vasile Gaidoș de Ioana Mihăiescu în: Bocșa: Viziuni/ Gheorghe Jurma și Erwin Josef Țigla. Reșița: Banatul Montan, 2014, p. 65-66.

 

[1] „Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor”. Interviu realizat de prof. Minerva Trandafir în 1997 în „Vasiova”, supliment literar-artistic al periodicului social-cultural „Puls” al Asociației „Tata Oancea” Bocșa;

[2] Bocșa culturală. Anul X, nr. 3 (66)/ 2009, p. 28 – 29

 

Marți, 7 iulie 2020, în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” Reșița,  s-a desfășurat un eveniment literar-artistic dedicat unor personalități bănățene. Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților, în parteneriat cu Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa și Forumul Democratic al Germanilor Caraș-Severin au adus un omagiu celor doi importanți creatori de frumos – pictorului Iosif Vasile Gaidoș și poetului Octavian Doclin. De asemenea, a fost amintit și sculptorul Constantin Lucaci, cel care, dacă trăia, ar fi împlinit 97 de ani.

Prima parte a evenimentului a aparținut artei. I s-a adus un binemeritat omagiu pictorului bocșean Iosif Vasile Gaidoș, care s-a născut în 7 iulie 1919 la Ardud, Satu Mare, şi a murit în 3 martie 1998 la Bocşa Montană, Caraş-Severin. Despre omul și artistul Iosif Vasile Gaidoș au vorbit Erwin Josef Țigla, Gabriela Șerban, Titus Crișciu și Victoria Antoaneta Gaidoș Cioacă, fiica pictorului omagiat. Pe simeze s-au aflat lucrări semnate de Iosif Vasile Gaidoș, de astă dată peisaje industriale, organizatorii incluzând evenimentul în proiectul „Reșița – 249”.

Partea a doua a fost dedicată poeziei și poetului Octavian Doclin, care s-a născut în 17 februarie 1950 la Doclin, Caraș-Severin, și s-a stins în 11 februarie 2020 la Reșița.

Dacă în cazul pictorului Iosif Vasile Gaidoș, criticii vorbesc despre un „poet al culorii” și despre „o poezie a culorilor”[1], în cazul lui Octavian Doclin avem de-a face cu Poezia unui poet prolific, bine înfipt în poezia contemporană, un poet pentru care „poemul înseamnă căutare în sine, un drum spre lumea spiritului, căci, prin poezie, eul liric caută calea spre lumină…”[2]

Cu acest prilej a fost semnalată și apariția celor două cărți: volumul de poeme semnat de Octavian Doclin și intitulat „Privirea peste umăr” (… și cu cât mai mult mă uit în urmă) poeme 2018-2019. Elogiu poemului liber și mâinii care-l gândește la ieșirea din Subterană pentru ultima data; un volum frumos apărut la editura Gordian din Timișoara, 2020, prefațat de Alexandru Cistelecan, unul dintre cei mai importanți și rafinați critici literari români contemporani.

Cel de-al doilea volum semnalat aparține criticului și istoricului literar Adrian Dinu Rachieru și este cea de-a doua ediție a eseului critic „Cercul doclinian” (prima ediție apărută în anul 2015), o ediție revăzută și adăugită, care a văzut lumina tiparului la editura timișoreană Gordian, 2020. Un volum frumos și important care se alătură celorlalte cărți care au în atenție poezia docliniană: „Muntele și Poezia”, eseu critic semnat de Ionel Bota (Reșița: Timpul, 1997) și  „Apologia lui Esau”, eseu asupra poeziei lui Octavian Doclin de Doru Timofte (Timișoara: Marineasa, 2001).

Despre poetul și poezia lui Octavian Doclin au vorbit Erwin Josef Țigla, Gabriela Șerban, Titus Crișciu, Costel Simedrea și Camelia Duca. De asemenea, au fost recitate poemele docliniene pe acorduri muzicale susținute de Lucian Duca și Vincenzo Cerra.

Un eveniment de suflet moderat cu măiestrie de Erwin Josef Țigla și susținut cu emoție de Ada D. Cruceanu Chiseliță.

Pentru încheiere voi folosi versurile poetului Octavian Doclin, un extraordinar poem fără titlu (II): „Fiindcă, iată, de-acum/ ființa mea va sta tot mai întreagă/ sub semnul stelelor căzătoare./ Voi lăsa pe cerul amintirii voastre/ doar o singură dâră de lumină./ Mă veți căuta, unii nerăbdători, alții nepăsători,/ chiar printre aceste litere, agresându-vă./ Eu voi sta lângă ele, ascuns, ca-ntr-un nor,/ De-acum nevăzut. Voi, auzindu-mă/ Și uite-așa începem o viață nouă./ Tot împreună.”

[1] Ion Crișan în revista „Orizont” din Timișoara, în 1977.

[2] Dicționar al Scriitorilor din Banat, Timișoara: Editura Universității de Vest, 2005.

În vederea asigurării sănătății tuturor participanților, vor fi luate toate măsurile necesare conform Măsurilor și regulilor pentru evenimentele / acțiunile culturale organizate în aer liber, pe perioada stării de alertă, pentru prevenirea răspândirii COVID-19, așa cum sunt ele stipulate  de către instituțiile abilitate în acest sens, cuprinse în cadrul Ordinului nr. 2.941 / 1.120 / 2020 privind măsurile pentru prevenirea contaminării cu noul coronavirus SARS-CoV-2 și pentru asigurarea desfășurării activităților în condiții de siguranță sanitară în domeniul culturii, publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 531 din 19 iunie 2020.

Astfel, participanților la finisaj l-i se va măsura la intrarea în zona delimitată a evenimentului temperatura, prin termometru non contact și se va efectua triajul observațional, se va asigura, de asemenea, la intrare covor saturat cu dezinfectanți autorizați, vor fi puse la dispoziția participanților dezinfectanți de mână, iar în curte se va păstra distanța obligatorie de 2 metri între participanți. Nu în ultimul rând, vor fi separate intrarea în și ieșirea din locația evenimentului – din curte. De asemenea, este obligatoriu ca toți participanții să poarte măști de protecție la nivelul gurii și nasului, pe tot parcursul evenimentului.