(dialog cu pr. prof. dr. Gabriel Valeriu BASA, inspector şcolar de specialitate, disciplina religie, la Inspectoratul Şcolar Judeţean Hunedoara – Deva)

 –  Se apropie încheierea anului școlar 2019-2020. Cum apreciați respectarea, în unitățile școlare ale județului, a obiectivelor pedagogice privind predarea religiei din punct de vedere dogmatic?

–  Predarea religiei presupune respectarea deopotrivă a învăţăturii dreptei credinţe, dar şi a prevederilor cerinţelor curriculare în vigoare, ceea ce include, în mod firesc şi respectarea principiilor şi obiectivelor strategice ale pedagogiei. În acest mod ar fi firesc să se ajungă la realizarea şi formarea competenţelor, atât din punct de vedere al trăirii învăţăturilor de credinţă, cât şi al relaţionării, în mod firesc, cu tot ceea ce ne înconjoară, fie că vorbim de semenii noştri – mai apropiaţi sau simpli cunoscuţi – fie că vorbim de relaţia cu divinitatea, căreia îi datorăm totul, în chip fiinţial. Iar acest lucru, pot afirma îl realizează, în cea mai mare parte, cei care predau disciplina religie în judeţul nostru, fie că vorbim de profesori titulari sau de cei care sunt angajaţi ca şi suplinitori ori în regim de plata cu ora. Important este faptul că, în judeţul Hunedoara, aceia care se adresează copiilor, în proporţie de 100% sunt oameni de specialitate şi în general de vocaţie.  

– Cât despre statutul orei și al profesorilor de religie, ce ne puteți spune?

– Statutul orei de Religie este acela de disciplină componentă a trunchiului comun, pe care copiii, conform declaraţiei părinţilor la momentul înscrierii în clasa pregătitoare, o urmează, în funcţie de apartenenţa lor religioasă. Aceştia frecventează ora de religie pe parcursul întregii perioade de şcolarizare (clasa pregătitoare – clasa a XII-a) sau până în momentul în care părintele sau elevul, dacă este major, revine asupra declaraţiei şi în baza prevederilor constituţionale, referitoare la drepturile omului, solicită participarea la ora de religie a unei alte confesiuni sau încheierea situaţiei şcolare fără disciplina religie.

De remarcat este faptul că părintele poate reveni asupra deciziei sale, iar unitatea de învăţământ este obligată, în urma aprobării în Consiliul de Administraţie, să ţină cont de hotărârea părinţilor.

– În anul școlar 2019-2020, profesorii au respectat metodica predării religiei și a particularităților de vârstă ale elevilor?

– Cu siguranţă profesorii din judeţul nostru, pentru reuşita demersului didactic, au respectat atât  particularităţile de vârstă ale elevilor cât şi cele individuale, iar metodele de lucru au fost selectate atât în funcţie de conţinuturile învăţării, cât şi de nivelul de dezvoltare şi puterea de percepere a elevilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât numărul profesorilor debutanţi este foarte  mic, iar ei sunt consiliaţi permanent de către profesorii metodişti, responsabilii de cercuri pedagogice sau colegii cu experienţă didactică din unităţile lor de învăţământ.

– Privind perfecționarea științifică și metodică a profesorilor de religie, ne puteți puncta ceva?

– În strânsă legătură cu ceea ce discutam anterior, se remarcă faptul că în proporţie de peste 75%  sunt profesori cu gradul didactic I sau II, aproximativ 15% au obţinut definitivatul, iar mai puţin de 10% sunt debutanţi. Cu toţii beneficiază atât de întâlnirile de lucru organizate de către Inspectoratul Şcolar Judeţean, unde le sunt transmise toate noutăţile din punct de vedere curricular, dar şi de activităţile de abilitare curriculară, organizate prin intermediul Casei Corpului Didactic. Deopotrivă ei participă la celelalte cursuri de formare organizate de către Casa Corpului Didactic, dar şi la o serie de forme de perfecţionare continuă, asigurate de către proiecte cu finanţare europeană, cum este CRED-ul (Curriculum relevant, educaţie deschisă pentru toţi) sau prin diferite alte proiecte sau asociaţii. Acest  lucru îi ajută atât pentru dobândirea creditelor profesionale, de care fiecare cadru didactic are nevoie în cadrul ciclului de 5 ani al parcursului său de dezvoltare, cât şi la perfecţionarea din punct de vedere metodic. 

– Ce ne puteți spune despre comportamentul și ținuta dascălilor de religie?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu în judeţul nostru, cu câteva rare excepţii, aceia care predau disciplina Religie sunt oameni de vocaţie, exemple prin vorbă şi comportament pentru ceilalţi colegi din învăţământ, ei constituind şi un sprijin binevenit din punct de vedere moral. În fond însuşi faptul de a fi un om echilibrat într-o societate ca cea din zilele noastre, a oferi un sprijin necondiţionat pentru cei care au nevoie şi deopotrivă pentru formarea elevilor şi a semenilor şi de a-i învăţa că acesta este un lucru firesc, aşa cum fac în mare parte profesorii de religie, este  un lucru benefic. Desigur există şi excepţii, dar  cu ajutorul colegilor de catedră, a conducerilor unităţilor de învăţământ şi sub îndrumarea Inspectoratului Şcolar şi a Episcopiei Devei şi Hunedoarei, lucrurile sunt pe un făgaş normal. 

– Cum s-au implicat profesorii de religie în viața școlii, în colaborarea cu familiile elevilor și preoții din parohii?

– Buna colaborare existentă între Episcopia Devei şi Hunedoarei şi Inspectoratul Şcolar Judeţean face ca profesorii noştri să se afle într-o relaţie firească cu preoţii din parohii. Aceasta permite ca şi preoții din parohii să fie implicaţi în proiecte educaţionale şi la rândul lor să poată oferi sprijin comunităţii şcolare.

Prin grija Preasfinţitului Părinte Episcop Gurie, Episcopia Devei şi Hunedoarei are un consilier cu probleme de învăţământ, care coordonează activităţile din centrele catehetice la care participă o parte dintre elevii noştri. Mai mult, părintele consilier Radu Trifon participă la activităţile la care este solicitat de către profesori şi asigură o altfel de formare a elevilor în cadrul acțiunilor la care este invitat. Sunt binecunoscute şi activităţile organizate cu binecuvântarea Preasfinţitului, cu ocazia zilei de 1 Iunie unde participă profesori, elevi şi preoţi din parohiile noastre. În cadrul acestora, un număr mare de elevi sub îndrumarea unor profesori sau preoţi sunt implicaţi într-o serie de conferinţe sau activităţi educative cu un curat caracter creştin.

Privind în ansamblu asupra implicării pofesorilor de religie în viaţa comunităţii şi a şcolii, se poate afirma cu toată sinceritatea că prezenţa orelor de religie la formarea copiilor noştri aduce un plus de valoare în procesul de formare a unei societăţi, în care să existe în majoritate oameni cu un caracter deosebit, bazat pe respectul faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, dar şi cu credinţa că dincolo de toate încercările acestei vieţi trebuie să aibă mereu conştiinţa propriei misiuni împlinite.

 

Ioan Vlad

Georgeta-Ileana Cizmaș

 

 

 

 

Medicul urolog, Ștefan NEGOIȚĂ, de la Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” Hunedoara este unul dintre tinerii veniți în orașul de pe Cerna cu gândul afirmării în activitatea profesională.

La propunerea fostului maistru la Uzina de Preparare din Teliucu Inferior, Ioan Goleșie, din satul Cinciș-Cerna, tratat cu mult profesionalism de medicul NEGOIȚĂ, încercăm să creionăm câteva aprecieri ale pacienților adresate respectivului medic urolog.

Pe acest fond, maistrul Ioan Goleșie a concluzionat: „Medicul NEGOIȚĂ, prin dăruirea față de meseria aleasă, contribuie în fiecare zi la sănătatea pacienților și îmbunătățirea calității vieții acestora.

Prin tot ce face, consultații și intervenții chirurgicale, prin discuțiile sincere cu pacienții, se dovedește a fi medicul dornic în a-și cimenta valoarea profesională, pe fondul responsabilității.

Ascultă, înțelege și tratează cu mult profesionalism pe fiecare pacient în parte.”

… Am discutat și cu alți pacienți, dar au dorit să le rămână în anonimat identitatea, acceptând doar inițialele numelui și prenumelui. Aceștia au fost:

1. H. Orăștie: „Meseria medicului NEGOIȚĂ cere o imensă responsabilitate.

De fiecare dată știe să se apropie de pacienți, de inima și durerea acestora, ajutându-i la menținerea sănătății.

Pentru dânsul bolnavul înseamnă aproapele său pe care-l face să creadă în vindecare și însănătoșire.”

1. V. Hunedoara: „Tangența mea cu medicul NEGOIȚĂ m-a făcut să înțeleg că întregul său destin este o călătorie pornită pe cărările ce duc la însănătoșirea noastră, a pacienților. Este medicul care știe să dovedească în relația cu pacienții mult calm, răbdare și profesionalism.”
2. H. Hațeg: „Este mereu în slujba omului bolnav aflat în suferință urologică. Știe să implementeze cu pasiune cunoștințele sale profesionale, dovedind o apropiere sinceră față de omul bolnav și suferința acestuia.”

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș

La Vasiova (cartier al orașului Bocșa, Caraș-Severin), pe Valea Godinova, lângă drumul ce urcă spre Ocna de Fier, se află Mănăstirea „Sf. Ilie de la Izvor”[1].

Sfințită în 19 iulie 1907 de către arhimandritul Filaret și împodobită de Tata Oancea, cel care-i sculptează în lemn iconostasul, din 1938 devine mănăstire de maici și poartă numele Sfântului Prooroc Ilie.

Este bine cunoscută istoria veche și legendară a acestui lăcaș, potrivit căreia minerul Axente Perian și-a redobândit vederea după ce s-a spălat pe ochi cu apa din izvorul ce se află în apropierea mănăstirii. În anul 1850 s-a construit aici o capelă, care devine loc de pelerinaj și închinare, după cum scrie Ion B. Mureșianu: „apa izvorului și tăria credinței au fost căutate de mulți pelerini ce veneau aici de la mai mari depărtări în ziua praznicului Sf. Ilie” și i-a naștere dorința construirii unei mănăstiri. Această dorință a ridicării unei mănăstiri a fost împlinită de Macarie Gușcă (1866 – 1947), sufletul acestui lăcaș, cel care pune piatra de temelie în 2 mai 1905[2].

În perioada comunistă, complexul monahal a devenit preventoriu TBC infantil, apoi școală pentru handicapați. După 1990 a fost revendicat de mănăstire și refăcut complet. Din 1996 Sf. Ilie este declarat Patronul spiritual al orașului Bocșa, iar în perioada 19 – 20 iulie mănăstirea devine centru de atracție pentru sărbătoarea urbei.

Dintre duhovnicii vestiți care au trudit în și pentru această Mănăstire îi amintim pe Vichentie Mălău, despre care se spune că „a strălucit ca un luceafăr în mănăstirile noastre”, Calistrat Bobu, Ilie Cleopa, Olivian Bindiu, Ieronim Stoica și tânărul Ieromonah Ioanichie (Ion Petrică).

Prima stareță a mănăstirii a fost maica Alexandrina Colibaba, născută în Rădăuți (Bucovina), ageră și aspră, adeptă a disciplinei, cu un suflet mare și cu multă evlavie. Nu mai prejos este actuala stareță, maica Varvara, de asemenea  fire ageră, inteligentă, o ardeleancă chibzuită și pricepută în administrarea acestui locaș sfânt în care, o mână de măicuțe, se roagă în frăție și armonie, viața acestora axându-se pe rugăciune și ascultare.

De mai bine de 15 ani, sufletul Mănăstirii „Sf. Ilie de la Izvor” este tânărul preot Ion Petrică, părintele Ionel, devenit, în timp, ieromonah Ioanichie.

Fiu al Bocșei, Ion Petrică s-a născut în 9 mai 1975 la Bocşa Românǎ, jud. Caraş-Severin. Urmeazǎ cursurile şcolilor din Bocşa, apoi Facultatea de Teologie a Universitǎţii de Vest din Timişoara şi Facultatea de Sociologie, specializarea Asistenţǎ Socialǎ. Din 2011 este doctor în sociologie şi cadru didactic asociat la Facultatea de Ştiinţe Sociale şi ale Educaţiei din cadrul Universităţii « Eftimie Murgu » Reşiţa. Din 2002 funcţioneazǎ ca inspector de specialitate în cadrul Direcţiei Generalǎ de Asistenţǎ Socialǎ Caraş-Severin şi preot slujitor la Mǎnǎstirea Sf. Ilie din Bocşa. În 25 februarie 2019 devine Ieromonah sub numele de Ioanichie. Este unul dintre cei mai apreciați și căutați duhovnici din zona Banatului Montan, fiind un preot cu har, dar și cu mare dragoste de carte și condei, fiind un intelectual rasat.

A debutat publicistic în 1998 în « Foaia diecezanǎ »din Caransebeş. Continuǎ sǎ publice eseuri în „Reflex”, „24 de Ore”, „Timpul” (Reşiţa), „Bocșa culturală”, iar debutul editorial se petrece în 2006 cu volumul „Meditaţii pentru contemporani”, apǎrut la editura Marineasa din Timişoara. Apoi „Conceptul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler”.- Timişoara : Marineasa, 2008 ; „Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi.”– Sibiu : Agnos, 2009 ; „Conceptul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler” ed. a II-a revizuită.- Timişoara : Nepsis ; Eurobit, 2010 ; „Complementaritatea între Biserică şi statul român cu privire la protecţia copilului”. Timişoara. Nepsis; Eurobit, 2010 ;  „Meditaţii pentru contemporani”. ed. a II-a revizuită. Timişoara. Nepsis; Eurobit, 2010; „Comunicarea organizaţională”. Studiu de caz. Arad. Editura Universităţii « Aurel Vlaicu ». 2010; „Părintele Paisie Olaru sau acolo unde sălăşluia Iubirea”. Deva. Charisma. 2012; „Biserica şi asistenţa socială din România”. Iaşi. Institutul European. 2012 ; „Religiozitatea și instituțiile sociale în România”. Iași : Institutul European, 2013. De asemenea, semnează postfața ediției a III-a a volumului „Anastasis” de Adrian Georgescu (București : No 14 Plus Minus, 2014).

[1] Bocșa culturală. Anul V, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie 2004;

[2] Bocșa culturală. Anul VI, nr. 3 (50)/ 2005.

>>>>>>>> (citește aici articol întreg)

Luni, 11 mai 2020, de la ora 17,00, pe această pagină veți putea accesa o nouă ediție – ONLINE – a Seratei ˝Eminescu, jurnalistul˝. Au fost invitați români din Diaspora, membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, oameni de cultură, publiciști, scriitori, poeți, care în întreaga lor carieră au fost preocupați , precum și alții,  de promovarea spiritului și conștiinței noastre naționale, acolo unde trăiesc, muncesc și s-au încadrat în ritmul unei noi vieți. Conform afișului, invitați din SUA, Canada, Italia și Austria au răspuns invitației de mărturisi cum – și dacă – Eminescu i-a însoțit în viață , ce a însemnat poetul nostru în diferite momente ale existenței lor. Serata va aduce și câteva momente lirice, din  poezia lui Eminescu în cântece în limba română și nu numai.Organizatorii s-au străduit să închege un eveniment într-un studio, amenajat ad-hoc, la Sediul Central al Uniunii și cu noii moderatori.Veți fi întâmpinați cu drag și prietenie.Luni, 11 mai 2020, de la ora 17,00, pe această pagină

• 

Domnule președinte Iohannis, domnule prim-ministru Orban,
domnilor președinți ai Camerelor Parlamentului,

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, cea mai mare și mai veche organizație de breaslă, prin cei peste 3.500 de membri pe care îi reunește, vă solicită, în numele interesului public și al transparenței obligatorii pe care o implică demnitățile pe care le ocupați, răspuns la mai multe întrebări.
Care sunt prevederile legale – altele decât ordonanțele militare implementate de instituția civilă Ministerul Afacerilor Interne – în virtutea cărora ați decis în pandemie reguli speciale, separate, pentru persoanele cu vârsta peste 65 de ani, creând astfel premisele unei discriminări fără precedent, păguboasă și ofensatoare, pornită de la nivel de conducere a statului?
Care norme legale – altele decât ordonanțele militare implementate de instituția civilă Ministerul Afacerilor Interne – stabilesc cu precizie că un magazin alimentar poate rămâne deschis în pandemie pentru că furnizează „bunuri de strictă necesitate”, dar bisericile rămân închise întrucât nu oferă „bunuri” de acest tip? Ce argumente legale și administrative, la latitudinea unui guvern, încadrează termenul „strictă necesitate”?
Care norme legale – altele decât ordonanțele militare implementate de instituția civilă Ministerul Afacerilor Interne – și cu ce fonduri a fost permisă, derulată și finanțată reclama ofensatoare care a avut în centru imaginea emblemei naționale Mihai Eminescu, grav afectată prin intermediul unui demers derulat de o instituție PUBLICĂ?
Care norme legale – altele decât ordonanțele militare implementate de instituția civilă Ministerul Afacerilor Interne – au stabilit detaliile și normele de aplicare a sancționării cetățenilor români cu amenzi de 4.000 de euro, în condițiile în care autoritățile din alte state europene, mult mai grav afectate de pandemie, au impus sancțiuni de zece ori mai mici? Cine răspunde pentru neconstituționalitatea ordonanței care a impus „arbitrar și subiectiv” cuantumuri enorme ale acestor amenzi?
Care sunt explicațiile pentru nerespectarea chiar de către stat a dreptului fundamental la educație, prin decizia implementării la scară națională a învățământului online fără să se asigure infrastructura necesară pentru TOȚI elevii României? A existat vreo inițiativă de alocare de fonduri publice pentru a se asigura guvernanții că elevii pot respecta prevederile ordonanței militare?
Care norme legale – altele decât ordonanțele militare implementate de instituția civilă Ministerul Afacerilor Interne – au stat la baza acordării fondurilor de zeci de milioane de euro pentru mass-media, în condițiile în care miile de membri ai UZPR au aflat… din mass-media că există acest demers guvernamental? Mare parte a presei a fost pusă în fața faptului împlinit, în condiții de totală netransparență în legătură cu criteriile de alocare a acestor fonduri. În aceste condiții, prin sutele de mii de cititori pe care îi deservesc membrii săi, UZPR, organism neconsultat asupra manierei și regulilor de acordare a fondurilor pentru mass-media, solicită public detalierea în condiții de totală transparență a raționamentelor, datelor și argumentelor care au decis DIRECȚIONAREA inegală a acestor fonduri. Desigur , în detaliu, care sunt sumele și firmele de presă care au beneficiat de sprijinul guvernamental.
Care norme legale – altele decât ordonanțele militare implementate de instituția civilă Ministerul Afacerilor Interne – au stat la baza închiderii anumitor site-uri de informație, în condițiile în care autoritățile au avut puterea, fondurile, audiența și toate mijloacele puse la dispoziția guvernanților de a combate fenomenul fake-news? Sunt aceste decizii în conformitate cu dreptul la liberă exprimare, pe care România s-a angajat să-l respecte prin semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană?
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, prin miile de jurnaliști care o compun și care transmit preocupările, îngrijorările și semnele de întrebare pe care și le pune o mare parte a unei opinii publice, solicită răspuns, în termenul prevăzut de lege, la toate aceste întrebări, în numele transparenței și al corectei informări, din surse avizate, a cetățenilor României.

Departamentul de Comunicare al UZPR

“Românii au fost popor de ciobani (…); de acolo multele tipuri frumoase (…); de-acolo cuminţia românului, care ca cioban a avut multă vreme ca să se ocupe de sine însuşi, de acolo simţământul adânc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cântece, legende, c-un cuvânt, de acolo un popor plin de originalitate şi de-o feciorească putere (…).” Mihai EMINESCU

• 

Suntem un popor a cărei istorie a fost scrisă pe coaja lemnului. Cu siguranță Dumnezeu a iubit acest popor fiindcă ne-a așezat într-unul dintre raiurile Sale, în care bogățiile pământului doar de foarte puține locuri pe Pământ pot fi întrecute. Între aceste bogății, pădurea a fost una neprețuită fiindcă ea a oferit omului, încă de la începuturile sale, toate cele necesare traiului. Aici, în sânul pădurii, strămoșii noștri și-au găsit hrana și adăpostul în vremurile de restriște. Pădurea i-a fost alături pe tot parcursul vieții oferindu-i cele necesare, de la curățenia aerului și limpezimea apei, până la produsele din lemn din care și-au construit casele, în care au viețuit și și-au întemeiat familiile. Din lemn, ei și-au confecționat lingura, blidul, masa, patul, obiecte primordiale și indispensabile existenței lor. Carul, plugul, coasa, furca și toate celelalte unelte pentru lucrul pământului, tot pădurea, prin lemnul său, le-au dăruit.

Grație acestei îngemănări, strămoșii noștrii au avut darul de a face pădurea, prin meșteșugul lemnului său, să cânte. Nu suntem un popor trist, am știut mereu să ne veselim prin cântec, voie bună și nimic nu a adus mai multă bucurie poporului nostru decât cântecele zămislite și interpretate cu ajutorul instrumentelor tradiționale confecționate din lemn: fluierul, naiul, tulnicul, cobza, vioara, țambalul. Ca semn de recunoștință și prețuire, pădurea este prezentă adeseori în doinele și baladele lor.

Am știut chiar să-l modelăm în modul cel mai minunat. Arta lemnului, la poporul român, este prezentă atât în viața spirituală, și aici putem aminti de splendidele și unicele biserici din lemn din Maramureș, cât și în viața cotidiană, în care îndemânarea și înclinația poporului nostru spre frumos a dat ființă multor meșteri înzestrați cu fantezie și originalitate care au făcut din sculptura în lemn una dintre puternicele tradiții românești.

Prin urmare, pădurea ne-a fost mereu alături și a contribuit în mod esențial la dezvoltarea noastră, putând spune că istoria poporului român se îngemănează strâns cu istoria pădurii, ea însoțindu-l pe român de la naștere, din leagănul facut din lemn, și până la moarte, în sicriul în care și-a găsit odihna trupului și crucea ce i-a vegheat odihna veșnică a sufletului. Această legătură nu poate fi prin nimic mai mult oglindită decât prin cunoscutul dicton popular: ,,codrul este frate cu românul”.

Respectul și dragostea pentru pădure au fost prezente mereu în sufletul poporului nostru, din păcate ele nu au fost transmise cu suficientă sacaralitate din generație în generație. Cel mai probabil, schimbările de mentalitate s-au produs, de-a lungul istoriei noastre, influențate de multele perioade de ocupație străină. Acești ocupanți nu au dat niciodată dovadă de o minimă considerație, resursele de trai de altădată ale poporului nostru fiind acum prăduite, de multe ori cu concursul unor conaționali vicioși. Această situație s-a perpetuat secole la rând . Ultima mare traumă suferită de pădurea românească este cea înregistrată în perioada sovromului stalinist. În zece ani (1945-1955), pădurile noastre, prin societățile mixte româno-sovietice denumite SOVROLEMN, au fost decimate în urma acestui program al regimului sovietic stalinist de recuperare parțială a pagubelor celui de-al Doilea Război Mondial. Pădurile au fost tăiate fără nici un discernământ, fără reguli de exploatare și fără nici o limitare, suprafețe întinse de pădure fiind defrișate, fără aplicarea vreunui tratament sau regulă de exploatare, lemnul rezultat fiind livrat către U.R.S.S. la prețuri derizorii. Suprafețele întinse de pădure dispărute au produs o rană adâncă în sufletul acestui popor greu încercat în întreaga sa istorie, unul dintre efectele acestor despăduriri fiind și inundațiile masive din anii `70. Această plagă, dată de dimensiunea acestui prăpăd, a fost remediată în deceniile următoare cu profesionalismul şi eforturile masive ale silvicultorilor. Tatăl meu, silvicultor, împădurea la sfârșitul anilor ’50, într-un singur district silvic, într-un an, 200 de ha (un milion de puieţi plantaţi!), în urma tăierilor rase. Puieții erau produși în pepiniere silvice, întinse pe suprafețe ce însumau zeci de hectare, de silvicultori, din semințe recoltate de aceeași silvicultori, din arborii cei mai viguroși. Din păcate acest episod trist al istoriei pădurii noastre, urmat de o trudă fără seamăn a pădurarilor, al cărui rod contribuie azi la dimensiunea avuției naționale, este prea puțin cunoscut, iar acești pădurari sunt mult prea puțin prezenți în memoria colectivă. Dimpotrivă, azi asistăm la un val de denigrare, nedrept pentru această categorie de meseriași, venită din partea unor neinițiați ce conduc entități cu finanțări obscure, care nu reușesc, sau nu vor să înțeleagă rolul silvicultorilor în mecanismul ce asigură perpetuarea pădurilor. Pădurarii nu sunt neprihăniții societății, însă nu sunt nici prădătorii zugrăviți în aceste campanii de discreditare. Orice structură socială sau ocupațională are elementele sale alterate, acestea fiind eliminate în timp, funcție de aportul lor la desfășurarea normală a activității. De aceștia se ocupă atât conducătorii, cât și structurile special înființate pentru combaterea acestor metehne. Din păcate, multe dintre faptele semnalate de acești ,,pasionați iubitori” de pădure, în urma mobilizărilor, adeseori cu însemnate resurse umane și logistice din partea structurilor de control și a RNP, nu se confirmă. Uneori, acestui tăvălug de sesizări fac față cu greu și structurile de control. Dacă cei vinovați pentru încălcarea regulilor, sau neîndeplinirea atribuțiilor, sunt sancționați, pun și eu inocenta întrebare: cei care se fac vinovați de o documentare sumară și lansează în grabă acuzații, fără a avea suficiente elemente care să probeze fapta, aceștia nu poartă nici o vină pentru irosirea de resurse destinate verificării în cazul în care nu se adeveresc acuzațiile??

Silvicultorii, constată cu multă mâhnire, că în ,,lumina” acestor campanii de denigrare, lansate în presă sau pe rețelele de socializare, sunt mulți conaționali care au impresia că aceasta este lumina adevărului și ingerează toate aceste informații, ba mai mult, le și distribuie ca fiind reale. Suntem convinși că în sufletul cetățeanului, sentimentul ce îl stăpânește este cel de angoasă, nu este răutatea, rea credința, ci îngrijorarea față de soarta pădurii. În contextul în care tot mai multe structuri iau atitudine în fața fenomenului așa zis al ,,fake-news” , inclusiv U.E., care are încă din anul 2018 un plan de acțiune împotriva dezinformării în mediul online, este necesar și la nivelul R.N.P. de a lua o astfel de atitudine în fața acestui val de denigrare și dezinformare a opiniei publice, vis-a vis de corpul silvicultorilor.

Cu convigerea că respectul și dragostea pentru pădure sunt prezente în sufletul fiecărui cetățean trăitor și iubitor al acestei țări, consider că este esențial să redescoperim frăția românului cu codrul. Să clădim un arhetip în jurul relației ancestrale a poporului nostru cu codrul, ca un potențial model nealterat de a ne defini ca popor. Să reînviem și să promovăm tradiții, să inițiem programe de informare și educare, în sensul cunoașterii mai profunde a istoriei. Acest deziderat nu poate sta decât în oameni, în informarea și educarea lor, într-o comunicare activă între gestionarii pădurii și societatea civilă. Lipsa oricăror interese, personale sau de grup, este esențială în derularea unei comunicări transparente și constructive în beneficiul întregii societăți. În acest sens, Regia Națională a Pădurilor a inițiat un program amplu de informare și comunicare, la nivelul întregii societăți, prin rețelele de socializare, atât la nivel central cât și la nivel local, prin implicarea ,,combatanților din linia întâi”, a personalului de la ocoalele silvice, cei care trudesc efectiv, în teren, la executarea lucrărilor de regenerare, de conducere și îngrijire a arboretelor, a celor care veghează la buna gospodărire a pădurilor noastre. Scopul acestui demers este și cel de a crea o comuniune între membrii societății și silvicultorii implicați direct în gestionarea pădurilor, plecând de la baza sa, de la cetățean, în jurul acestui interes comun: păstrarea și continuitatea nestematului patrimoniu național care este pădurea.

Constantin VLAICU,

UZPR, filiala Caraș Severin

 Vineri, 8 mai, se împlinesc 75 de ani de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Zilele trecute am căutat informații despre monumentele ridicate în Reșița de-a lungul anilor, dedicate victimelor celei de a doua conflagrații mondiale.

Primul monument / mormânt este cel din Cimitirul nr. 2 / 3, așa-numitul Monument al Aviatorilor, unde, pe lângă cele trei persoane înmormântate aici, victime ale Primului Război Mondial, se află și 4 aviatori, căzuți în timpul celui de al Doilea Război Mondial: unul care a murit la 7 aprilie 1941, lângă Gârliște, iar ceilalți trei, căzuți în zona Certez, la 21 decembrie 1943.

Al doilea monument ridicat la Reșița este cel din Piața Traian Vuia, din fața Blocului 800. Cu toate cercetările mele de a afla amănunte despre acest monument, nu am reușit. Din punctul meu de vedere, acesta a fost ridicat imediat după 1990, confecționat în uzinele reșițene și avea două plăci pe care au fost inscripționate numele celor căzuți. Din informațiile pe care le-am primit în aceste zile, mi-a fost confirmat faptul că până în momentul inaugurării Monumentului Eroilor din cartierul Lunca Bârzavei, aici se organizau, după 1990, manifestările dedicate victimelor războaielor mondiale, el fiind ridicat de veteranii de război reșițeni.

Al treilea monument este cel ridicat în Parcul Tricolorului, Monumentul Eroilor, al cunoscutului sculptor bocșan / bucureștean Constantin Lucaci. El a fost inițiat de primarul de atunci al Reșiței, ing. Mircea Ioan Popa, împreună cu generalul Adrian Marinescu (în acea perioadă fiind consilier local, dânsul a avut, încă din 1997, ideea ridicării unui monument dedicat eroilor), și realizat în perioada 2002 / 2003 în atelierele Primăriei din cartierul Lunca Bârzavei, de Constantin Lucaci, cu sprijinul unor muncitori ai uzinelor reșițene (UCMR și Combinat), iar placarea monumentului s-a terminat în februarie 2008, primar fiind în acea perioadă ec. Liviu Spătaru. Pe monument se află inscripționat textul: „DULCE ET DECORUM EST PRO PATRIA MORI” din Odele lui Horațiu, o ideea tot a generalului Adrian Marinescu. Din relatările primite, autorul monumentului, sculptorul Constantin Lucaci, a lucrat personal în cei doi ani 2002 / 2003, până la finalizarea operei, îndeosebi la realizarea piesei principale.

Generalul Adrian Marinescu scrie despre monument, printre altele, într-una din cărțile sale, următoarele: „Monumentul Eroilor, creație excepțională a maestrului Constantin Lucaci, închipuind brâncușian o întreagă epopee în două cuvinte, năzuință și jertfă, este într-adevăr, o metaforă, o transfigurare artistică a oțelului, care devine – din materie inertă – fluid, transformat în spirit, lumină și, de ce nu, în muzică, drama unui zbor frânt! … Cele două aripi gemene ale monumentului, lucrate într-un limbaj universal demn de mileniul 3 (una avântată spre zenit, închipuind avântul, năzuința, speranța, credința – și alta frântă, semnificând jertfa) sunt flancate de câte o flacără la fel de sugestiv reliefată de maestrul Lucaci.”

Cu prilejul împlinirii a trei sferturi de veac de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița au realizat o ștampila filatelică ocazională cu plic aferent, aprobată de CN Poșta Română prin Federația Filatelică Română și Asociația Filateliștilor din jud. Caraș-Severin. Întreaga corespondență care pleacă de la Oficiul Poștal Reșița 1, vineri, 8 mai, va fi obliterată cu această ștampilă ocazională.

Erwin Josef Țigla

În următoarele 9 zile, 8 – 16 mai 2020, pe pagina de Facebook a Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici” Caraş-Severin şi a Forumului Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin (adresa: Demokratisches Forum der Banater Berglanddeutschen) vor apărea scurte prezentări a 9 monumente şi situri din judeţul Caraş-Severin, care oglindesc nu numai o valoare locală a acestora, ci ne reprezintă atât ca regiune cât şi ca comunitate pe plan european.

Acesta este un proiect al Consiliului Judeţean Caraş-Severin, al Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici” Caraş-Severin, al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraş-Severin şi al Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, cu sprijinul dr. Ada Cruceanu-Chisăliţă.

1. Peștera cu oase: Homo europaeus (preistoric)
2. Caransebeș: Tibiscum (sec. II-VI AD)
3. Băile Herculane: centrul istoric / ansamblu (începând cu sec. XVIII / datarea epigrafică 153 AD – informație istorică privind întemeierea băilor „AD MEDIAM”)
4. Oravița: Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” (1817)
5. Semmeringul bănățean (începând cu 1847)
6. Reșița: Muzeul de locomotive (începând cu 1872 – ca și fabricație de locomotive)
7. Caransebeș: Primăria (1903)
8. Reșița – Văliug: Sistemul hidro (1903 – 1907)
9. Rusca Montană: Monumentul Turismului (1936)

„Denkmäler der Geschichte und Fundstätten der Kultur

im Banater Bergland, Rumänien“

Ein Projekt, dem Europatag, 9. Mai 2020, gewidmet

 

In den nächsten 9 Tagen, zwischen dem 8. und 16. Mai 2020, werden auf den Facebook-Seiten der Kreisbibliothek „Paul Iorgovici” Karasch-Severin und denen des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen kurze Beschreibungen von 9 Denkmälern der Geschichte und Fundstätten der Kultur aus dem Banater Bergland, Rumänien erscheinen, die nicht nur von lokalem Wert sind, sondern vielmehr, sind sie eine Bereicherung für die Region, fürs Land und für Europa.

Dieses Projekt bildet eine Zusammenarbeit vom Kreisrat Karasch-Severin, der Kreisbibliothek „Paul Iorgovici” Karasch-Severin, des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen und  des Kultur- und Erwachsenenbildungsvereins „Deutsche Vortragsreihe Reschitza”, mit Unterstützung von Dr. Ada Cruceanu-Chisăliţă.

 

1. Die Höhle mit den Knochen: Homo europaeus (prähistorisch)
2. Karansebesch: Tibiscum (II.-VI. Jh. AD)
3. Herkulesbad: das historische Zentrum (beginnend mit dem XVIII. Jh. / epigraphische Datierung: 153 AD – historische Information betreff der Gründung der Bäder „AD MEDIAM”)
4. Orawitza: das Alte „Mihai Eminescu”-Theater (1817)
5. Der Banater Semmering / Anina – Orawitza: Montane Eisenbahnlinie (beginnend mit 1847)
6. Reschitza: das Dampflokomotiven-Freilichtmuseum (beginnend mit dem Jahr 1872 – als Fabrikationsjahr der ersten Dampflokomotive)
7. Karansebesch: das Rathaus (1903)
8. Reschitza – Franzdorf: das Hydro-System (1903 – 1907)
9. Russberg: das Tourismus-Denkmal (1936)

 

„Historic Monuments and Sites of Cultural Heritage

in the Mountainous Banat, Romania”

A Project to celebrate Europe Day – 9 May 2020

 

The next 9 days, from 8^th to 16^th of May 2020, short presentations of 9 monuments and sites of cultural heritage in Caras-Severin County might be seen on the platforms: Biblioteca Judeţeană [County Public Library] ”Paul Iorgovici” and Demokratisches Forum der Banater Berglanddeutschen [Democratic Forum of the Germans in the Mountainous Banat]. Apart from their local cultural value, theese ones might be taken for representing us as a particular region and community in Europe.

This is a project of Caras-Severin County Council, the County of Caras-Severin Public Library ”Paul Iorgovici”, the Democratic Forum of the Germans in the Mountainous Banat and the German Association for Adults’ Culture and Education Resita, with dr. Ada Cruceanu-Chisăliţă’s help.

1. Cave with Bones: Homo Europaeus (Human prehistory)
2. Caransebes: Tibiscum, Roman castra and municipium (2^nd– 6^th century AD)
3. Baile Herculane: the old center of the resort in the 19^th – 20^th century (beginning with 153 AD – epigraphical dating of the Roman AD MEDIAM resort)
4. Oravita: The Old Theater ”Mihai Eminescu” (1817)
5. The Banat Semmering / Anina – Oravita: High Railroad (beginning with 1847)
6. Resita: Steam Engines Museum (open air): 16 engines, including the first one made in Resita, 1872
7. Caransebes: The Town Hall (1903)
8. Resita – Valiug: The Hydro energetic System (1903 – 1907)
9. Rusca Montana: Monument of Tourism (1936)

„Monuments historiques et sites du patrimoine culturel

dans le Banat montagneux, Roumanie”

Un projet pour célébrer la Journée de l’Europe, le 9 mai 2020

Pendant 9 jours, du 8 au 16 mai 2020, de brèves présentations de 9 monuments et sites du patrimoine culturel du département de Caras-Severin paraîtront sur la page Facebook de la Bibliothèque départementale „Paul Iorgovici” et du Forum Démocratique des Allemands (adresse: Demokratisches Forum der Banater Berglanddeutschen). Outre leur valeur culturelle locale, ceux-ci nous représentent à la fois en tant que région et en tant que communauté en Europe.

Il s’agit d’un projet du Conseil du département de Caras-Severin, de la Bibliothèque départementale „Paul Iorgovici”, du Forum Démocratique des Allemands de Caras-Severin et de l’Association Allemande de Culture et d’Education des Adultes Resita, avec le soutien de Dr Ada Cruceanu-Chisăliţă.

 

1. La grotte aux os: Homo europaeus (préhistorique)
2. Caransebes: Tibiscum (IIe – VIe siècle après JC)
3. Baile Herculane: Le Centre historique (à partir du XVIIIe siècle / datation épigraphique 153 après JC – informations historiques concernant la fondation des thermes „AD MEDIAM”)
4. Oravița: Le Vieux Théâtre „Mihai Eminescu” (1817)
5. Le Semmering du Banat (depuis 1847)
6. Resita: Le Musée des Locomotives (1872 – la fabrication de la première locomotive)
7. Caransebes: L’Hôtel de Ville (1903)
8. Resita – Valiug: Le Système hydroélectrique (1903 – 1907)
9. Rusca Montana: Le Monument du Tourisme (1936)

În ședința de Consiliu Local al comunei Belinț (jud. Timiș) din 28 octombrie 2019 a fost aprobată conferirea Titlului de Cetățean de onoare bocșeanului Dorel Viorel Cherciu, renumit cercetător științific profilat pe istoria bisericii bănățene, acesta realizând și donând bibliotecii comunei Belinț cărți și lucrări istorice despre toate cele patru sate arondate comunei.[1]

Înmânarea Titlului de către primarul comunei Belinț, Florin Gheorghe Laza, a avut loc în data de 9 decembrie 2019, la sediul Primăriei, alături de membrii Consiliului Local.

Despre omul Dorel Viorel Cherciu, despre importanta sa activitate și despre volumele dedicate Belințului, au vorbit primarul Florin Gh. Laza, prof. Simion Dănilă, cel care a realizat și expunerea de motive la propunerea acordării Titlului, muzicologul Constantin Tufan Stan, om al locului și Cetățean de onoare și al comunei Belinț, precum și Gabriela Șerban, unul dintre colaboratorii importanți ai acestora. De asemenea, lui Dorel Viorel Cherciu i-a fost alături preotul bocșean Valentin Costea.

Dorel Viorel Cherciu s-a născut la 22 ianuarie 1954 în localitatea Sacoșu Mare, județul Timiș, din părinții Gheorghe și Veronica.

A urmat cursurile Școlii Generale din localitatea natală (1961 – 1969) și apoi Liceul Agricol, secția Medicină Veterinară, din Lugoj (1970-1974).

După stagiul militar de la Cluj – Comandamentul Armatei a III-a (1974 – 1976), absolvă Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu (1976 – 1980).

În anul 1982 se căsătorește cu Emilia Mihaela Jeba din Bocșa, județul Caraș-Severin, și este hirotonit întru preot în Protopopiatul Reșița, la Măureni și Gherteniș (1982 – 1994).

Din 1994 până în 1997 este bibliotecar la Biblioteca Eparhială a Mitropoliei Banatului din Timișoara; obține titularizarea la Catedra de Teologie Ortodoxă din Cadrul Universității de Vest din Timișoara în 1997, iar în anul 2002 obține titlul de doctor în istorie la Universitatea Babeș- Bolyai din Cluj-Napoca.

Din anul 2012  este președintele Asociației Culturale ”David Voniga” din Giroc, județul Timiș.

Actualmente îl găsim cercetător științific la Episcopia Caransebeșului.

Viorel Dorel Cherciu desfășoară o importantă activitate cultural-spirituală, dar și editorială. Cărți publicate ca autor:

1. Biserică și Societate. Eparhia Ortodoxă a Caransebeșului sub episcopul Ioan Popasu. Interacțiuni istorice, socio-culturale, confesionale și administrativ-bisericești, Timișoara: Marineasa, 2003, 495 p.
2. Biserica în Modernitate. Episcopia Ortodoxă de Caransebeș. Organizarea canonică după Statutul Organic, Timișoara: Marineasa, 2004, 383 p.
3. Biserica în Istorie. Administrație bisericească și drept canonic ortodox în Banat, Timișoara: Nepsis, 2009, 262 p.
4. Identitatea și Alteritatea în Istorie, Filosofie, Teologie, Timișoara: Nepsis, 2009, 210 p.
5. Biserică, Carte, Lectură și Bibliotecă în Banat. Timișoara: Eubeea, 2011, 469 p.
6. Administrație bisericească în Banat. Secolele XIX – XX. Timișoara: Eubeea, 2011, 248 p.
7. Biserică și comunitate în Banat. Protopopiatul Ortodox Belinț. Documente (1906 – 1936). Timișoara: Eubeea, 2014, 372 p.
8. Corul bisericesc din Bocșa Română. (1875 -2015) (coautor). Reșița: TIM, 2015, 351 p.
9. Subvertirea religiozității în Banat. Timișoara: Eubeea, 2016, 600 p.

Semnează în volume colective, la 25 de volume este colaborator, iar la 5 volume coordonator, susține 19 sesiuni de comunicări științifice naționale și 25 sesiuni de comunicări științifice internaționale (Varșovia, Graz, Novi Sad, Gyula, Zrenianin), publică studii în: ”Analele Universității de Vest din Timișoara. Seria Teologie”; ”Geographica Timisiensis”; ”Altarul Banatului”; ”Studii de istorie a Banatului”; ”Teologia”; ”Banatica”; ”Logos”; ”Datini”; ”Ariergarda”; ”Viața Românească”; ”Pluralitas”; ”Limba Română – Chișinău”; ”Theologia Pontica”; în perioada 1994 – 2009 a fost colaborator al Radio Timișoara, iar din anul 2013 organizează la Giroc, județul Timiș, simpozioane și conferințe internaționale cu tema ”Banat – Europa: Istorie și Cultură” .

Important om de cultură, Dorel Viorel Cherciu este unul dintre colaboratorii de seamă ai Bibliotecii Orășenești”Tata Oancea” Bocșa și ai revistei „Bocșa culturală”, dar și unul dintre cei mai prolifici scriitori ai Caraș-Severinului.

[1] Monitorul Primăriei Belinț. Anul XI, nr. 111, noiembrie 2019.

 

În data de 3 iulie a.c. se vor împlini 249 de ani de industrie reșițeană. În preambulul aniversării de anul viitor a 250 de ani de la sfințirea, prin preotul Michael Grosdich din Carașova, și apoi aprinderea primelor două cuptoare înalte ale Reșiței, „Josephus” și „Franziskus”, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița lansează invitația artiștilor plastici iubitori ai spiritului locului, ai Reșiței, de a contribui cu creații proprii la organizarea unei expoziții de artă plastică dedicată patriei princeps, adică acestei minunate comunități de pe malurile Bârzavei, care va sărbători în anul ce vine un sfert de mileniu de industrie. Numărul maxim de lucrări acceptate de la un singur participant este de trei, acesta putând fi cetățean român sau de pe alte meleaguri, nefiind îngrădită participarea nimănuia.

Lucrările pot fi realizate în diferite tehnici, de diferite mărimi, pot fi prezentate și lucrări mai vechi, dar care să nu fie realizate înainte de 2016, adică din anul de când am început să ne pregătim noi, organizatorii, pentru sărbătorirea celor 250 de veri industriale ale Reșiței. Pot fi trimise de asemenea lucrări realizate de artiști plastici consacrați, cu mai multe expoziții personale la activ, dar și de către debutanți, de cei care se inițiază sau doresc să se inițieze în artele plastice. De asemenea, se acceptă și lucrări ale copiilor și elevilor până la vârsta de 18 ani, care vor fi însă prezentate separat de celelalte lucrări.

Rezultatul acestei inițiative constă în organizarea unei expoziții itinerante, care să fie prezentată pentru prima oară la Reșița, în data de 3 iulie 2020, dacă vor fi condiții obiective prielnice, iar dacă nu, atunci în toamna acestui an, urmând apoi a fi prezentată și în alte centre din țară și peste hotare. În cazul în care nu o vom putea prezenta faptic pe 3 iulie, ne gândim și la o prezentare online a lucrărilor.

Termenul limită de trimitere a lucrărilor (pictură, grafică, sculptură, artă decorativă) este de 25 iunie 2020, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” Reșița, Bd. Revoluția din Decembrie nr. 22, 320086 Reșița, urmând ca imaginile lucrărilor se fie trimise și în format electronic, imagine jpg, la adresa de e-mail contact@erwinjoseftigla.ro.

Așteptăm cu nerăbdare de la cei interesați lucrările care vor fi expuse sub motto-ul „Reșița 249 – Timp și contratimp”.

 

Erwin Josef Țigla

(interviu cu jurist Mariana SUCIU, solistă de muzică populară)

– Pe scurt, prezentați-ne câteva date biografice.

– M-am născut într-o frumoasă zi de primăvară, în luna lui mărțișor, în comuna Lunca Cernii de Jos, satul Lunca Cernii de Sus, județul Hunedoara, din cei mai minunați părinți, Petru și Ana Neidoni. Sunt născută într-o familie cu trei frați. Petru, fratele meu mai mare cu trei ani dacât mine, apoi eu, Mariana și sora mea mai mică, Lucia, venită pe lume șapte ani mai târziu.

Școala am absolvit-o în satul natal, am urmat Liceul Agroindustrial din Blaj, secția horticultură, apoi am absolvit cursurile Facultății de Drept „Simion Bărnuțiu” din Sibiu.

M-am căsătorit cu soțul meu, Suciu Ioan, profesor și avem împreună doi copii, Suciu Ionuț – astăzi doctor în filologie și Suciu Radu Alexandru, masterand în economie.

Am lucrat la Primăria comunei Lunca Cernii de Jos, după care m-am stabilit în municipiul Hunedoara și lucrez la Biroul Registrul Agricol, Cadastru, Aplicarea Legilor Fondului Funciar, unde sunt șefă de birou.

– Sunteți născută într-o frumoasă localitate de munte. Ce înseamnă pentru dvs. satul, locul unde ați văzut lumina zilei?

– Așa cum am spus, sunt născută în satul Lunca Cernii de Sus, „cel mai frumos loc de pe Pământ” sau mai bine spus „Raiul meu”! Aici mă întorc de fiecare dată, „îmi încarc bateriile și plec din nou la drum”, pentru că așa cum spune un cântec de-al meu „Luncană-s, Luncană mor!”

O am încă pe mama, la căsuța părintească, în vârstă de 82 de ani și mi-aș dori să trăiască o veșnicie!

Satul copilăriei mele – Lunca Cernii de Sus – este așezat la poalele Munților Poiana Ruscăi, mai precis, în zona pădurenilor, la interferența cu Banatul de munte și Țara Hațegului, un sat cu case înșiruite de-a lungul râului Cerna, care își revarsă ulițele ca niște izvoare de munte, cu case văruite cu alb sau albastru, care abia se zăresc printre florile de măr sau liliac.

De altfel, eu cred că fiecare dintre noi purtăm în suflet un sat, fie satul copilăriei sau satul bunicilor sau un sat de vacanță, satul este un loc în care ne-am întoarce iar și iar…

– De când ați început să cântați și cum a fost debutul?

– Cred că am cântat de când mă știu. Cântecul descoperindu-l singură, acasă la joacă, când mergeam cu vitele, apoi la școală. Îmi amintesc că eram mică și mergeam cu vitele și toți copiii, pe toate dealurile, ne întreceam în a cânta. Dar „debutul” meu, să-i zic așa, a început în clasa I, când la un concurs organizat între școlile din comună, intitulat „Cernă, pe marginea ta” am luat premiul I, ceea ce mi-a dat mare încredere în mine și m-a adus în atenția domnilor profesori și consătenilor mei, care așteptau serbările școlare să mă audă cântând.

Mai târziu am început să colind satele, pe la oameni cu inima plină de of și jale, prin cătune ascunse, de unde am cules multe cântece, bucurându-mă de tânără de prețuirea acestora.

La serbările școlare eram de neîntrecut, dar debutul meu pe marile scene din țară a apărut mai târziu, când la îndemnul domnului Rusalin IȘFĂNONI, am participat la diferite festivaluri de folclor, intrând în atenția specialiștilor, a oamenilor de folclor, de la care am învățat foarte multe. Afirmarea a fost rapidă fiind invitată atât în țară, cât și în străinătate la diverse spectacole.

>>>>>>>>>>>>articol întreg

Dr. Ada Mirela Chisăliță, Ada / Doamna Ada, cum o cunosc reșițenii / bănățenii, cunoscut și apreciat om de cultură al Banatului Montan, editor, critic literar și traducător, s-a născut la 4 mai 1950 în Sibiu, din părinții Horațiu Cruceanu și Letiția, născ. Rău.

După absolvirea Școlii Generale Nr. 15 din Sibiu (1957 – 1965) și a Liceul Nr. 3, Sibiu (1965 – 1969), urmează cursurile Facultății de Filologie din cadrul Universității din București, Secția română – engleză (1969 – 1973). După absolvire, primește repartizarea în județul Caraș-Severin, fiind angajată ca profesoară la Școala Generală Socolari (1973 – 1975). Se transferă apoi la Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” din Reșița, în funcția de bibliotecar-bibliograf (1975 – 1982). Cariera ei continuă tot în domeniul culturii, ca referent în cadrul Centrului Județean Caraș-Severin de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare (1982 – 1990), apoi în funcție de consilier în cadrul Inspectoratului pentru Cultură Caraș-Severin (1990 – 1996), unde revine în anul 1999 și unde ocupă, între anii 2001 și 2010, funcția de director executiv al instituției, devenită între timp Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Caraș-Severin. Între timp activează în calitate de consilier editorial pentru carte și publicitate în cadrul firmei „Media Star” din Reșița (1996 – 1997) și consilier-inspector în cadrul Consiliului Județean Caraș-Severin, Biroul Cultură (1998 – 1999).

Doctor în filologie (Universitatea de Vest Timișoara, 2001), o apreciem cu toții cei care o cunoaștem ca fiind redactor al revistei reșițene „Reflex – Artă, Cultură, Civilizație” (co-fondatoare a revistei alături de soțul ei, Octavian Doclin) și secretar al Fundației Cultural-Sociale „Octavian Doclin” din Reșița (2000-2009).

Ada D. Cruceanu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, din anul 1992. Debutul publicistic este consemnat ca fiind cel cu un articol de istorie culturală în revista Liceului Nr. 3 din Sibiu, „Cibinum” (1968).

Este apreciată pe plan național datorită colaborărilor dumneaei la „Arca”,  „Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Cronica”, „Familia”, „Limba română”, „Orizont”, „Orient Latin”, „Steaua”, „Tribuna”, „Transilvania”, „Viața Românească”, „Vatra” și multe alte publicații.

>>>>>>>>>>> articol întreg

Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița sărbătoresc în data de 4 mai Ziua Națională a Inimii printr-o miniexpoziție filatelică a colecționarului reșițean Ion Felmeth. Aceasta a fost pregătită la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ din municipiul de pe malul Bârzavei și va putea fi vizitată la sediul acesteia după ieșirea din starea de urgență. Expozantul se ocupă de mulți ani de această tematică filatelică, reușind să câștige de-a lungul timpului, importante premii.

De menționat este faptul că Ziua Națională a Inimii este sărbătorită în fiecare an în 4 mai începând cu 1997, ea fiind introdusă în țara noastră în 4 august 1996 după Sesiunea Specială privind Riscul Cardiovascular a Academiei de Științe Medicale.