Satul este locul ancestral în care s-au format și păstrat în timp valorile noastre spirituale, care erau esențiale pentru cultura poporului român, care are la bază cultura satului, despre care mitropolitul Banatului spune că este ”pâinea minții”.
Biserica s-a alimentat din ceea ce a însemnat satul românesc, iar satul la rândul lui a crescut și s-a dezvoltat la umbra bisericii. S-au potențat și sprijinit reciproc. Deci – românii când ies în lume se pot prezenta prin cultura țărănească și cultura bisericească. Ei sunt atașați de tradiții, de moștenirea culturală care îi definește.
Încă de copil am decoperit, cu emoție și evlavie, bucuria sărbătorilor, pregătite în mod diferit de familiile din satul în care m-am născut și am copilărit, o așezare cu tradiție de câteva veacuri. Am constatat că toată lumea purta costumul popular, la lucru, la sărbători și la biserică, ca de altfel în toate satele din Țara Almăjului. Acest fapt constituie comuniunea deosebită care se întâlnea la oamenii în vârstă și care se transmitea celor tineri.
Satul Putna din comuna Prigor era cunoscut pentru bogăția tradițiilor și obiceiurilor păstrate din vechime dar și a portului național unic, mai ales pentru simplitatea lui. Acest lucru arată identitatea purtătorului. Costumul popular era o fereastră spre cer și reprezenta identitatea neamului românesc.
Astăzi mai există oameni în satele din Almăj și din România care mai cred în viitorul așezărilor în care locuiesc. Ei se zbat să păstreze mărturii despre trecutul locului și al oamenilor, antrenând puținii tineri rămași în învățarea meșteșugurilor și ducerea mai departe a tradițiilor. Astfel, satul,vatră a spiritualității autohtone, este văzut ca punte de legătură între generații. Unul dintre acești oameni este Maria Licareț de 84 de ani din satul Prigor. Maria – un tezaur viu a culturii populare românești este un artist care cunoaște tainele meșteșugului de a coase, dar cunoaște cu desăvârșire și meșteșugul povestirii. În vara anului 2019 am descins la casa bătrânei împreună cu teologul Liviu Călin pentru a discuta despre meșteșugul confecționării costumului popular. Cu naturalețe și cu căldură, ne dezvăluie fascinantul parcurs al vieții sale, recunoscând că a fost ajutată de Dumnezeu.
Pe lângă faptul că face lucrul de mână, maistorița știe să prețuiască lucrurile autentice, prețuiește pe lucrător dar și pe purtător.
A fost fiica familiei Ana și Mihai Matei zis Crăciunel din satul Putna, comuna Prigor județul Caraș-Severin. A copilărit alături de frații săi mai mari, Anesia și Ion Matei. Iarna stăteau la coliba de la Iabâlcina și vara în sat. Părinții erau țărani harnici și credincioși.
La sat domina onestitatea, sinceritatea și bunătatea. Viața țăranilor era expresia unui comportament moral, la lucru, la biserică, la joc și când cântau. Valorile satului românesc erau esențiale pentru poporul român.
Meșteșugurile se practicau și se învățau în gospodărie, în familie. Torsul, țesutul, croșetatul, prelucrarea lemnului, zugravirea icoanelor, veneau natural, pentru că făceau parte din existența omului. Lumea satului se ghida după semnale și după calendarul naturii. Era o armonie între om și natură.
Doda Maria ne povestește că formarea sa ca meșter în ale cusutului și a lucrului de mână a început acasă cu muma și cu mama, încă de mică. Acum i s-a insuflat dragostea pentru frumos și să facă lucrurile cu bună știință așa cum se făcea în tot satul, unde se umbla numai în costumul național. Totul era făcut de femei în casă. În creația populară a femeii se remarcă motive creștine ce reflectă o profundă trăire ortodoxă, ceea ce mărturisește credința în Dumnezeu.
Ca și în orice meșteșug, și meșteșugul femeilor începe cu pregătirea materiei prime, care în Almăj erau lâna și cânepa. Lâna, după ce se spăla, era scărmănată, pieptănată și toarsă cu furca de mână sau de picior. Prin toarcere se făcea firul mai subțire numit fir de păr și mai gros numit canură. Părul era folosit mai ales la urzeală și canura la beteală. Din lână se făceau haine de pat, cum era straniul (pentru acoperit), la urzeală era folosit firul de păr și canura la beteală. Tot așa se făcea la războiul de țesut cioarecul (stofa), pentru nădragi (pantaloni) și căput (palton). Obielele, straița și chesul erau țesute numai din fir de păr și pentru urzeală și pentru beteală. Tot din lână se făceau ștrimfi (ciorapi), bluză, prin croșetat cu acele. Procovițele se făceau tot din lână.
Cânepa era materia primă obținută prin semănatul semințelor și apoi recoltatul tulpinelor, pusul la murat în topilă și melițatul. La melițat se extrăgea firul care era tors și se obținea fuiorul, fir subțire și câlții – firul mai gros. Din firul de cânepă, prin țesut se făceau cămășile pentru femei și bărbați. Fuiorul era folosit pentru urzeală iar câlții la beteală. În vremuri mai îndepărtate se facea pânza pentru cămăși și hainele de pat, din fuior ca urzeală și câlți ca beteală. Cu timpu se țesea numai cu fuior în fuior, atât ca urzeală cât și ca beteală. Croiul cămășilor pentru femei cât și pentru bărbați era specific zonei, femeile purtau o cămașă lungă legată la mijloc cu brăciri. Cu timpul au tăiat cămașa la brâu și au făcut ciupag și poale. Pe cap aveau cârpă și în picioare ștrimfi și opinci.
Costumul bărbaților era format din cămașă lungă și izmene. Pe cap aveau pălărie sau căciulă. În picioare ștrimfi de lână și opinci. Când era frig luau peste cămasă laibăr de cioarec, bluză și căput din cioarec. La mijloc brăciră sau brâu.
La lucru costumul era simplu atât la femei cât și la bărbați. Hainele pentru sărbătoare, la biserică, plimbarea de duminică, erau înflorate, cusute cu pui. Cusăturile și florile de pe cămăși le făceau femeile în zilele când nu erau la lucrul câmpului și când erau la păzâtul vicelor. Iarna lucrau la lumina lămpii. Firele din cusăturile lor se întreprătund ca și cuvintele poetului național – vorbind despre ce erau strămoșii, care aduceau jertfă lui Dumnezeu pentru binecuvântarea neamului. Se lucra cruciu- ”Crucea Lui Hristos”- Cruce lângă cruce cu migală și dăruire. În ea se găsea bucuria și victoria omului, nu suferințele pe care aceasta le presupune. Cruciulițele curg pe pânză, se îmbină și se transformă în forme geometrice, dar și în flori, mai ales trandafiri colorați. Motivele cât și culorile erau specifice fiecărui sat. Cusăturile oglindesc măreția, sobrietatea și echilibrul țăranului român. Ele țin de identitatea sufletească a neamului.
Lucrările exrimă frumusețea interioară și nepieritoare a femeii la români. Ele transmit un sentiment, o stare de spirit, au acel univers interior care comunică cu transcendentul, cu sfințenia. Privind aceste lucrări, ascultăm muzică românească și exprimăm gânduri frumoase despre semenii noștrii, care lucră și care poartă, într-o lume care privea tot mai mult spre cer. Aceste lucrări oglindesc frumusețea creației. Lucrând, fetele satului, au învățat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nepieritor.
Lucrătura de pe hainele făcute de femei, arată imaginația creatoare a poporului nostru, manifestată în port, cântec, joc și arta manuală.
Am întrebat-o pe Maria Licareț de ce le spunea la Putna Crăciunel. Ea răspunde că poate un strămoș a fost născut în apropierea Crăciunului. Surorile crăciunel erau faine (mândre) cu hainele făcute de ele, dar și cu opincile făcute de tatăl lor, la plimbare prin sat, la biserică, la joc. Ne mai spunea că în satul Putna îi plăcea de doi băieți cu numele de Gusti – Augustin Motorga și Augustin Hînda, dar s-a măritat cu vecinul de la colibă, prigoreanul Zaharia Licareț. Așa a fost soarta. Fiecare om are în viața lui un fir, un drum pe care nu-l poate evita. Bărbatul meu era harnic și foarte bun dar bea cam prea mult. Am avut împreună o fată, Veta Licareț. La întrebarea de ce nu a mai făcut copii ne spune că i-a fost frică să mai facă copii să nu fie bețivi ca tatăl lor.
Maria Licareț din Prigor a început să coase iarăși, la bătrânețe, după 70 de ani, pentru a indeplini voia străbunilor de a deșira mai departe firul aței dintre dealurile din Țara Almăjului. Coase haine tradiționale pentru a arăta urmașilor că trecutul înseamnă și costumul popular, ne mărturisește maistorița. Cu cusutul de mână și frumusețile costumului popular vrea să-i scoată la lumină pe copiii satului. Astfel, se va păstra frumusețea trecutului și identitatea națională. Vrea să trezească interesul copiilor, atâția câți mai sunt în sat, pentru plăcerea de a coase și a purta hainele tradiționale românești. Azi, băieții îmbracă la sărbători chiciuri. S-a schimbat și linia melodică a cântecului de joc. Copiii la joc sar ca scălușii. Treaba asta cu cusutul cred că a trecut prin sânge, ca lăutăria, așa a cusut muma, a cusut mama, cos și eu. Vreau să-i învăț pe nepoți și alți copii din sat, ca după ce voi muri, măcar unul din nepoți să zică, uite ce ne-a lăsat muma. Lucrează haine corespunzătoare gustului și educației poporului român. Încercând întoarcerea la trecut, scoate la lumină zăcămintele unei purități sufletești parcă pierdute. Readucerea lor la suprafață ne prilejuiește a cunoaște lucruri pilduitoare și folositoare pentru ziua de azi. Pentru a putea lucra am cumpărat materiale cu banii mei. De dragul copiilor și a cusutului nu mă las de lucru. Am ca sursă de inspirație cămășile vechi de sute de ani. Astfel am făcut costume pentru păpuși mai mari, care au fost împrumutate de părinții cu copii mici la grădinițe și la școală, îmbrăcându-le la diferite programe. Am bucuria că în sat este o fată care a învățat să coase de la mine și de la școală, la cursul de Cusături Naționale, cu profesoara Lenuța Paidola. Această fată, Ruja Lenuța, măritată cu Daniel Rotaru, azi se numește Lenuța Rotaru. Ea face haine populare la comandă, fiind și croitoreasă. La Prigor, au mai lucrat pentru copiii din casă și surorile Maria Verindeanu și Ecaterina Vintilă. Acum după ce s-au îmbolnăvit, nu mai lucrează.
Prin lucrările sale, evocă măreția satului și profunzimea cugetului țăranului român. Demult, sătenii aveau niște costumații extraordinare, dar acum s-au rărit, sau chiar au dispărut. Te doare inima că nu mai găsești ușor astfel de țoale. Nu știu ce s-o fi întâmplat cu ele. În trecut hainele de pat și costumele erau spălate prin metoda turnatu pe chimeși în pârlău și limpezite la râu.
În încheiere putem spune că almăjenii nu s-au rupt din unitatea cu ceilalți români. Aici încă se păstrează graiul strămoșesc, portul, jocul și cântecul autentic. Portul stă în strânsă legătură cu jocul, cântecul și viața. El formează un spectacol unic de zâmbet și armonie, strălucind în lumina soarelui interior și exterior.

Prof. Pavel Panduru

Sâmbătă, 22 februarie 2020 a avut loc la Torac, Serbia, aniversarea a 50 de ani de la apariţia primei publicaţii româneşti din Voivodina – Lumina torăceană –
Cu această ocazie au fost înmânate Diplome de excelenţă celor care au semnat pentru început în revistă şi altor apropiaţi ai tipăririi ei. Revista de cultură „Almăjul” a oferit 10 Diplome de Excelenţă unora dintre cei care şi-au adus un aport deosebit la apariţia publicaţiei româneşti. Tot cu această ocazie au fost oferite celor 4 publicişti bănăţeni : Mircea Lelea (Torac), Traian Căta (Petrovasela), Vasile Barbu (Uzdin) şi Victor Simu (Maramorac), toţi din Serbia, Premiul „Pavel Filip şi Aurel Turcuş” pentru întrega activitate depusă pe tărâmul publicisticii bănăţene. Din partea Asociaţiei „Banatcult” şi a revistei „Almăjul” a participat Gh. Rancu Bodrog şi Ilie Conciatu.

 Volumul editat la Iași, Editura PIM, 2019, intitulat „Jale și Eroism Românesc la Cotul Donului: Unice performanțe jurnalistice, semnat de prof. dr. Dumitru V. Marin, începe cu un citat al lui Bertrand Russel: „Războiul nu arată cine are dreptate ci doar cine învinge.” și cuprinde nouă interviuri luate unor participanți la cel de-al doilea război mondial. Pot spune că această carte sosește la timp, ca răspuns la întrebarea pe care doream să i-o trimit unui domn din diaspora, așezat confortabil într-un „scaun academic”, care ne critică ca generație, fost comunistă că nu respectăm generația din închisorile comuniste, când eu susțin că eram mai liber în copilărie în comparatie cu generația fiilor mei din Vest. Acuzația merge până într-acolo, susținând că nu aducem respect martirilor noștri care s-au sacrificat pentru democrație, că am uitat că aveam doar două ore de tv pe seară și de cozile interminabile la pâine și că a sosit timpul să avem și noi martirii generației noastre. Asta presupune să știu că nu era normal să stai la coadă și că în vest nu se stătea. În primul rând, stimate domn, în școlile comuniste nu se studiau martirii democrației sau cei anticomuniști ca să mă acuzi că nu-i respect. Pe cine să respect din acești pușcăriași? Pe cei care ieșeau din închisoare și dădeau cu pumnul în masă de supărare, așa din senin,  (poate că pe drept, dar noi nu aveam de unde ști) încât noi, copiii ne speriam și chiar credeam ce ne spuneau comuniștii, ca să ne calmeze, că într-adevăr aceștia sunt niște oameni răi și țicniți la cap și că ar fi bine să ne ferim de ei? Ori pe cei care se întorceau mai devreme din arest ori închisoare, căzând la pace cu sistemul și devenind cozile lor de topor, apoi vânzându-și părintele, fratele, prietenul sau pe mulți oameni nevinovați și curați ca lacrima? Asta nu înseamnă că nu au fost și adevărate victime ale comunismului, oameni care au suferit îngrozitor, ei și familia lor, iar alții și-au plătit cinstea și corectitudinea cu prețul vieții.

Acum că a venit democrația și ar trebui să se discearnă între lucrurile bune și făcăturile și înfloriturile unora, care se erijează în eroi. În acest sens, ar trebui să scrieți voi, manuale și cursuri predate în școli și universități. Scrieți-vă povestea, domnule din „scaun academic” ca să vă cunosc sacrificiul și atunci am să înțeleg că înainte de comunism a fost mai bine și am să încetez să-mi mai cânt libertatea inocenței copilăriei mele, transformând-o în plângere.

Copiii din orice orânduire, fără excepție au fost liberi și fericiți în lumea lor în care s-au născut pentru că nu au avut puncte de referință pentru o altă libertate până când au sosit exploatatorii și i-au pus la munci grele în fabrici și bordeluri ca să-ți poți tu cumpăra haine de 5 lei și i-a rupt de ea. Copiii din suburbiile sărăcăcioase și gropile de gunoi ale marilor orașe indiene se simt foarte liberi și fericiți în comparație cu cei din orașele mari ale lumii care joacă la calculatoare și suferă pentru că nu pot avea un telefon mobil de ultimă generație. Cine nu-i liber? Tu crezi că lumea este făcută doar din scaunul și burta ta, a capitalismului necruțător și lacom de azi? Un capitalist lacom e un capitalist bădăran. Eu te cred și nu te acuz pentru că tu ești doar instrumentul stăpânului tău și ai aceeași dorință ca și noi toți, să ne creștem copiii, într-un cuvânt să supraviețuim. Privește situația întregii lumi și întreabă-te cum o poți salva. Află cine ești. Așa cum o face de o viață prin reportajele și investigațiile sale jurnalistice domnul prof. dr. Dumitru V. Marin, prezentând de o viață injustițiile aduse celor nedrepți și realizările omului prin educație. Poți să-l salvezi pe marele Julian Assange, un copil nevinovat care se sacrifică pentru adevărul și libertatea conștiinței umane? Nu poți, precum nici regina Angliei nu a putut-o face când i s-a cerut într-o scrisoare din popor, iar ea a răspuns scuzându-se precum Nero când i s-a cerut să-l salveze pe Iisus, scriind că e o chestiune politică și nu se poate băga. Asistăm și azi la crucificarea adevărului și a libertății precum au asistat atunci, pe Golgota mii de oameni de către un pluton de soldați romani, subordonați servitori ca și tine sistemului – marelui Cezar. Cum de ți-au scăpat pe sub masă aceste legi să le aprobi, care dau imunitate hoților și mincinoșilor diplomați și a oamenilor politici care promit și jură înainte de a fi aleși sau numiți în funcții de decizie în stat, apoi dezonorează dreapta credință, dorința de mai bine și corectitudine omului drept. 

Istoria adevărată nu este cea fabricată, care „de obicei” nu e diferită azi la voi de cea din comunism. Povestea auzită din gura celor care au trăit-o și au suferit-o pe viu să o culegem și să o facem cunoscută urmașilor noștri. Să dăruim iubire și respect, asigurând condiții decente de viață copiilor, mai bune azi decât au fost ieri și să sădim în sufletul generațiilor viitoare respect pentru cine suntem, ca oameni și neam. Eu știu că mata îți aperi scaunelul, însă nu realizezi că îți tai singur craca de sub picioare și dacă nu vom fi exterminați în viitor de vreun război atomic, așa cum prezic specialiștii și filozofii din Vest, vă va fi greu vouă, mincinoșilor să acceptați înfrângerea când veți fi puși în fața dreptății și adevărului. Ați învățat și promovat diplomația prin minciună și hoție și a sosit timpul să vă treziți la realitatea cinstei, demnității și onoarea pentru care ați fost și a fost creat cu adevărat omul. E adevărat că avem azi sute de canale color tv și curent non stop, însă emisiunile sunt toate pline de iluzii și cioburi colorate care flămânzesc sufletul și ne transformă în carne de tun pentru consumerismul burtoșilor lacomi. Un internet care este folosit cu dibăcie să ne transforme într-o lume orweliană, prin izolarea și dresarea individuală, deprivându-ne de conștiință și suflet spre crasă pervertire și depravare umană.

Internetul manipulat și controlat din umbră e ca o plasă aruncată peste întreaga planetă, transfomând lumea într-un banc de peștișori. Li se va aprinde beculețul de undeva din afară, tot un loc virtual și toți se vor repezi să-i vadă fascinați de lumina și strălucirea razelor. Internetul nu este al omenirii așa cum ne-a fost promis când ni s-a dat, ci este proprietatea cuiva și „acesta” se folosește de el cum vrea. Internetul trebuie să devină domeniu public, nu particular. Orice particular are doar interese personale. Suntem ștrangulați, sufocați din ce în ce mai tare ȘI DUPĂ UN RĂZBOI NUCLEAR – Vom fi împușcați pentru o carte. Ce e scris pe hârtie rămâne așa cum și-a dorit autorul, pe când în lumea virtuală a digitalului, algoritmii programați îți remodelează cuvintele și textul după propria poftă. O carte document se poate citi și la lumânare. Felicitări domnului prof. dr. Dumitru V. Marin pentru această colecție și curajul de a o pune în print. V-ați atins de sfinți și v-ați „contaminat” de sfințenie, în timp ce americanii și chinezii sunt preocupați de deținerea locului întâi în lume la bogăție și influență, manifestare grosolană a orgoliului, în timp ce românii, în veci își vor recunoaște și slăvi cu onoare și cinste martirii.

2020 în cinematograful ”7 Noiembrie” din Ciudanovița.

Am trecut de ruptul biletelor, de lanț, unde tanti Veronica rupe biletul și acum urc pe scările largi de marmură, pe care la inaugurare rula frumos printre vergelele din adâncul treptelor un covor roșu. Era amprenta comunismului sovietic care se instalase în bazinul miner pentru exploatarea uraniului. Pereții înalți, cu ferestre luminoase și draperii grele de catifea erau încă și azi decorați cu tablourile mele. Ramele trase din lanteți de la mină la rindea de nenea Zaharia de la Blocul 12, tata fraților Zaharia, cel mic coleg de clasă cu mine iar înrămate erau afișe din cele mai frumoase filme americane ale anilor ’5o-’60. Toate creau o atmosferă de lux.

Am ajuns la etajul doi unde se aflau intrarea în sală, o ușă dublă care să servească la mișcarea a cinci sute de persoane, cu cei în picioare, iar la dreapta pe partea opusă ușii o fereastră înaltă burgheză, 3-4 metri înălțime și în stânga ei, intrarea scărilor către cabina de proiecție. În această cabină am trăit cele mai mari împliniri ale copilăriei mele. Ușa era închisă. Din sală se aud rafale de aplauze și intru atras de ele. Intrarea era construită în așa fel încât cel care deschidea ușile să intre printr-o pereche de draperii largi și grele de catifea roșie, fără să disturbe întunericul din sală. Se vedeau spătarele ultimului rând de scaune basculante, pe spătarul cărora apăreau frumos cifrele scrise caligrafic cu pensula vopsite în alb pe mobilierul maro întunecat cifrele 297, 298, 299, 300. Cifra trei era mai artistic modelată decât restul scaunelor. Casa scărilor era luminată de candelabre mari iar în sală între ferestre erau montate trei brațe lumini lumânări care erau parte din intimitatea și spectacolul de lăsare și deschidere a cortinei sau introducerea în intimitatea întunericului dintre film și fetița cu codițe lungi, fundițe și năsucul cârn de lângă tine. Luminile ascunse între tavan și pereți creeau impresia de lumină însorită de vară pe care proiecționistul cu măiestrie o ducea lin, în lumina lungii veri ferbinți de pe ecran.

Pășesc în liniște pe culoarul larg de doi metri. Luminile erau aprinse, spectatorii cu fețe albe de marmură priveau atenți. Eu savurez curios sala pe care nu o mai văzusem de 45 de ani. Nenea Josef, proiecționistul trece pe lângă mine grăbindu-se către cabina de proiecție. Era îmbrăcat într-un halat lung negru și avea o atitudine serioasă de neamț. După el, la câțiva pași îl urmează o doamnă doctoriță îmbrăcată elegant, cu pupilele ochilor căprui, jumătate acoperite de pleoapele de sus, ea zâmbește din înălțimea clasei ei și părea că mă cunoaște, eu nu. Pe scenă are loc o prezentare modernă, din America. Un specialist gălăgios ca un vânzător ambulant țipa, învățând șase muncitori, fiecare la măsuța lui, să asambleze ascuțitori de creioane de mărimea și forma dopului de plută, bănuiesc electrice. Din câte știu, eram buni la cele manuale. Minele de uraniu s-au închis de la revoluție și minerii trebuie reprofilați. Americanii ar trebui să facă mai mult pentru România. Ceaușescu a sacrificat țara și pe el însuși pentru politica americană, opunându-se și boicotând blocul sovietic. Ascuțim creioane! Om fi buni  în asta? Privesc în jur. Parcă erau mai entuziaști pe vremuri la meciurile de box ale campioanei naționale Minerul Ciudanovița. Urlau etuziaști de răsunau țipetele peste șapte văi precum bomba lui Bush în Afganistan. Aveau suflu minierii și dragoste pentru toate ansamblurile culturale din România: Timișul sârb și român, Jiul oltenesc, Călușarii Maramureșului, ansamblurile Moldovei, regatul german și maghiar, teatrul de Revistă și Estrada București etc.

S-ar putea să fiu invizibil pentru că nimeni nu semnalizează fizic prezența mea aici, doar îi cunosc pe toți. Soba de teracotă imensă din partea stângă a sălii pe care o înfundam iarna cu bușteni de un metru lungime ca să încălzesc sala și să afum spectatorii când bătea “cosava”, viscolul care venea de la Moldova Nouă, din cotul Dunării acum era transformată într-o cușcă a inginerilor de sunet cu ferestre duble. Am trecut prin ea și m-am îndreptat către cabina de proiecție. Deschid ușa scărilor de metal greu, dar aflu că intrarea era blocată cu o masă minerească din scândură aspră, tăiată proaspăt de la circularul minei, unde se preparau armăturile și netrasă la rindea, cam așa cum aveau oșenii și maramureșenii de la Baraca Italiana sau barăcile cu trei etaje din valea de sub Gara Ciudanovița proaspăt veniți să lucreze în mină, apoi deasupra, în loc de față de masă era acoperită cu ziare Scânteia, plină cu farfurii de plastic și hârtie presată și în ele tot felul de biscuiți și covrigei. Era așa de bine încastrată în intrare încât nu am putut intra și am renunțat. Am pornit în jos pe scări către caseria de bilete, unde tanti Eva, soția lui nea Josef vindea bilete. De fapt el era deja în caserie că i-am recunoscut vocea coborând în dialog cu doamna. Să-i las în pace să-și termine discuția și mă întorc sub casa scărilor mari de marmură roșie a sovietelor, unde erau WC-urile cu oglinzile pentru machiatul și pudratul doamnelor și depozitul de lemne.

Deschid ușa și ce văd? O sală de consultații medicale. La o masă erau într-o ședință două doctorițe pe care le cunoscusem ca băiețel prin anii ’60 și câteva asistente medicale. Ele mă privesc ca și cum aș fi de-al casei și își continuă consultația neîntrerupte. Intru înăuntru la bărbați, și acolo era un alt cabinet medical,  asemenea celui de la femei, iar în locul unde Sfârcioc, fata care făcea curățenie își ținea echipamentul era o sală de operații. După fiecare spectacol, săraca fată trebuia să lopăteze cu fărașul saci întregi de coji de semințe lăsate printre scaunele sălii clănțănite din vânzările țigăncilor de la intrare. Erau singurii capitaliști din perioada ceaușistă. Țiganii l-au iubit sincer, dar în ciuda încercărilor americane de a-l salva, banul a învins. ”Se fac bani buni din vânzări”, îmi zice țiganca din ușă, scuturându-și fusta. Lumina care o contura devenise orbitoare. Mă întorc să ies și dând cu ochii de întrerupător sting becul.

Cinematograful de odinioară a devenit azi sală de dans.

Ben TODICA

25 februarie 2020, ora 15.30, sediul Forumului German Reșița (str. Oituz nr. 6):

Ultima manifestare de Fășang – 2020: Sărbătoarea gogoșilor, pentru adulți. Cu participarea grupului muzical „Intermezzo” (coordonator: Lucian Duca), Vincenzo Musi și a corului „Franz Stürmer“ (dirijor: prof. Elena Cozâltea).

După cum ne-a informat prof. Marieta ILCU RĂILEANU, directorul Clubului Sportiv Școlar Hunedoara, am aflat că, tinerii atleți de la această instituție școlară, sub îndrumarea și supravegherea antrenorilor, prin muncă și efort s-au pregătit de fiecare dată după un program riguros pentru întrecerile competiționale specifice.

Pe acest fond, la Craiova, în cadrul Campionatului Național de Marș pentru juniori și seniori, atleta Anamaria BOLOHAN (componentă a lotului național de juniori II) – în foto, antrenată de prof. Florin BUCUR, a obținut medalia de argint și calificarea pentru întrecerile balcanice din Ucraina.

La București, în cadrul etapei finale a Campionatului Național Juniori I, s-au remarcat atleții: Petrina PIVNICERU, Sarah SCURTU și Andrei MARIAN.

În continuare, după cum susținea Marieta ILCU RĂILEANU, atleții hunedoreni se pregătesc cu responsabilitate sub dictonul care spune că: pentru cei mai bine pregătiți de o luptă sportivă, „bătălia” este aproape câștigată.

Ioan Vlad

Georgeta-Ileana Cizmaș

…sub acest generic Biserica „Sf. Ierarh Spiridon” din orașul de pe Cerna – Hunedoara (paroh Nicolae Ioan BOBOIA) a găzduit o reușită activitate cultural-religioasă, în organizarea ziarului „Accent Media” în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala Hunedoara pentru drepturile copilului și Episcopia Devei și Hunedoarei prin pr. dr. Ioan Marius POPA – consilier cultural (foto1).

Cu această ocazie s-a înființat cercul de „Credință creștin-ortodoxă pentru tineret” purtând numele „MARIEI BIANCA FLORINCAȘ” (foto 2) o tânără fostă elevă a Liceului Teoretic „T. Lalescu” Hunedoara și trecută anul trecut, mult prea devreme, la viața cea veșnică, scopul fiind nevoia de cunoaștere și întărire a credinței creștin ortodoxe – răspuns permanent al tinerei generații la marea și nesfârșita iubire a lui Dumnezeu față de oameni.

Aceasta, pentru că tinerii doresc ca prin iubire de Dumnezeu, viața să le rodească în grădina nemuririi, să fie luminoasă, fericită și mereu biruitoare.

Pe acest fond, elevele Alexandra Pusok, Elena Sălceanu și Sara Haluca de la Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”, bine regizate de prof. Liliana GALEA, au recitat poezii creștin ortodoxe, iar cântărețele Maria SUCIU și Viorica BRÂNDUȘAN LUPO au interpretat cu vocea lor inegalabilă, frumoase pricesne ortodoxe.

Interesant și emoționant a fost mesajul trimis de Doru Dinu GLĂVAN (foto 3), din care am spicuit: „Să fie ziua de astăzi, o zi a rugăciunii pentru sufletul Mariei Bianca Florincaș, de întărire în rândul tineretului a credinței noastre strămoșești, creștin-ortodoxe. Flacăra din candela «despărțirii» ei de lume să ardă mereu sub semnul dragostei în Dumnezeu și a dorinței tinerei generații de cunoaștere și trăire a dreptei credințe în Hristos – arvuna mântuirii și a vieții veșnice”.

Cu sufletul deschis, creștinește, a fost primit cuvântul de binecuvântare semnat de pr. dr. Ioan Marius POPA – consilier cultural la Episcopia Devei și Hunedoarei, din care am reținut: „Faptele și mai ales gândurile noastre trebuie să ne schimbe lăuntric, să ne înnoiască, să ne vindece de răutate, să ne transforme în ființe care iradiază în jur dragoste, armonie, afecțiune și bunătate. Nimic pe acest pământ, nicio suferință nu trebuie să ne umple de răutate, de ură, de intoleranță. Inima omului este făcută pentru a iubi, nu pentru a se consuma în ură. Dacă înțelegem acest lucru, suntem deja pe cărările Împărăției lui Dumnezeu încă din timpul vieții trupești”.

 …Așadar, această activitate cultural-religioasă – după cum susținea părintele Nicolae Ioan BOBOIA – S-a dovedit o autentică lecție pentru formarea unui echilibru moral, de căutare a pârghiei de siguranță sufletească pe calea luminoasă a liniștii în suflet.

Ioan Vlad

Georgeta-Ileana Cizmaș